Există 1) Dada, există 2) dadaisme, şi există 3) dada. Dada este o moleculă de oxigen atît de pură încît, pentru a putea fi respirată, trebuie să fie imediat "impurificată", folosită, preluată: amestecată în/cu "aerul timpului". Dada: între axfixierea cu "aerul timpului" - cel mai adesea închis, îmbîcsit, în care sîntem obligaţi să respirăm dejecţiile gazoase pe care cei puternici le emit după ce ne metabolizează consumîndu-ne pe noi şi valorile întotdeauna vii ale prezentului, transformînd aurul alchimic al vieţii în aurul-plumburiu al profitului, şi obligîndu-ne şi pe noi, prin lege, să-i imităm, adică să ne supunem transformîndu-ne singuri în scîrnăvii - şi sufocarea prin puritatea moleculei de oxigen dada.
Dada este irespirabil(ă) şi (tocmai de aceea, dar în ciuda ei) trebuie respirat(ă). La fel ca aerul sau ca gazele, dada este invizibil(ă), poate ucide şi poate lua foc. Cînd "aerul timpului" explodează este pentru că molecula irespirabilă de oxigen dada intră în combinaţie cu duhul stătut, altfel irespirabil, al timpului.
Dada: el sau ea, domn sau doamnă, tovarăş sau tovarăşă?
Există Dada-"stare de spirit" (Tzara) şi "instrument" (Schwitters), atemporal(ă) sau mai curînd trans-temporal(ă), perpendicular(ă) pe timp sau mai bine zis secant(ă), tengent(ă) periculoas(ă) la timp, deci mai curînd an-acronic(ă), a-cronic(ă) sau, cum ar fi spus Nietzsche, intempestiv(ă).
Există, apoi, dadaisme, adică preluări, "materializări", "aplicări", "dezvoltări" artistice inevitabile ale moleculei dada.
Şi există, în fine, dada aşa cum îl/o întrevedea, după ce fulguraţia, exemplificarea istorică Dada se pregătea de încheiere, Tristan Tzara în "Conférence sur dada" ţinută în Germania (acolo unde Dada diseminase ca să devină, deleuzian vorbind, forţă plastică, arhitecturală şi, mai ales, politică), la Weimar şi Jena, în septembrie 1922:
- "Dada este o stare de spirit. Puteţi fi veseli, trişti, necăjiţi, voioşi, melancolici sau dada. Fără a fi literatori puteţi fi romantici, puteţi fi visători, plictisiţi, fantaşti, neguţători, slabi, transportaţi, vanitoşi, amabili sau dada. Mai tîrziu, pe parcursul istoriei, cînd Dada va deveni un cuvînt precis şi uzual, şi cînd repetarea populară îi va da sensul unui cuvînt organic cu conţinutul său necesar, vom fi dada fără ruşine sau peioraţie, căci cine se mai gîndeşte azi la literatură atunci cînd califică drept romantic un lac, un peisaj, un caracter? Încet, încet, dar sigur, se formează un caracter dada. Dada e aici, peste tot, aşa cum este, cu defectele lui [ei], cu diferenţa dintre oameni, pe care o admite şi pe care o priveşte cu indiferenţă..."
Dada "admite diferenţa", dar nu face din ea, ca din nimic de altfel, o politică sau o "discriminare pozitivă": diferenţa este poate cel mai bine recunoscută cînd e privită indiferent, fără emfază. Dar mai e atît de mult pînă acolo, pînă la acest firesc, pînă la această indiferenţă a diferenţei! Cel puţin tot atît de mult pînă cînd "Dada va deveni un cuvînt precis şi uzual", pînă cînd "repetarea populară îi va da sensul unui cuvînt organic cu conţinutul său necesar".
Mai e mult pînă departe.
Unde sîntem deci? A devenit, sau este pe aproape Dada să devină dada, dincolo de toate dadaismele artistico-istorice, adică dincolo de toate strădaniile artiştilor de a "implementa" Dada ca o stare-de-spirit-instrument pentru eliberarea voioasă, nietzschean-dansatoare, a omului de sub om, "un cuvînt precis şi uzual", a cărui "repetare populară" să-i dea "sensul unui cuvînt organic cu conţinutul său necesar"? Nu va fi niciodată.
Dada continuă să fie şi azi un mare mister, un gest magic-alchimic a cărei simplitate oferă (nu ascunde: arată) complexitatea (ne-compusă) a mai multor mişcări simultane, înlănţuite conform unei "operaţionalităţi" tehnico-spirituale care descrie o schemă meta-istorică ideală pentru salvarea imanentă a omului de către om, "prin el însuşi".
Sîntem deja, în orice secundă, dada, dar tocmai asta e greu de regăsit, de recuperat, de cucerit. Sîntem potenţial în orice secundă dada, am fost uneori, momentan, fulgerător, dada, nimeni nu poate fi tot timpul dada, dar spre asta trebuie să tînjim: starea naturală de genialitate, viaţa direct creatoare.
Dada: singura revelaţie fără religie, "nelegată" (religo) în/de/ca religie.
*
M-am plimbat, vineri, 5 februarie, seara prin Bucureşti, să caut dada în amintirea Dada şi a dadaiştilor. La Cărtureşti, în mansardă, linişte, cuminţenie: se lipeau colaje. Avantaj dada: colajul se învaţă imediat, e o tehnică plastică la îndemînă, copilărească, care răspîndeşte bucuria bricolajului. Dar parcă prea multă linişte. Dada a devenit casnic. În popor se spunea (nu ştiu dacă se mai spune): un copil prea cuminte nu e, cum am spune noi, în regulă! Apoi, la Galateca (Cipariu & Zgondoiu, Tzara-Brâncuşi) se trecuse deja la tratariseală (nu am intrat, nu asta căutam), iar la ARCUB-Gabroveni totul era deja stins (Dada cu program, dar nu estetic-politic, ci de funcţionare), nici măcar afişe nu am văzut (o să trec azi, sîmbătă, să verific).
Am căutat deci Cabaretul Voltaire şi nu era nicăieri! Unde sînt poeţii, unde e versul pluriversal, multi-universal, simultan intraductibil universal?
Căci o fi bun colajul, ca inducere expresivă imediată, dar unde sunt totuşi, din Dada, scandalul, strigătele, recitările simultane, mecanomorfia, activarea hazardului, tragerea la sorţi - adică tocmai politica implicită dada, "utopia concretă" dada, provocarea de a fi? Unde sunt umorul cosmic Dada şi imposibila satiră scatologică Dada?
Iată-le, nu-s!
Dadaiştii, aceşti ingineri ai libertăţii, aceşti arhitecţi ai scandalului.
Fără scandal, fără urlete, fără scandalizarea, fără rîsul nebun ("fou rire"), fără huiduielile, adică fără scoatere din sine, adică din minţi cuminţi, cu forcepsul, a publicului care încetează, astfel să mai fie un public, Dada poate crea, cel mult, dadaisme, dar nu are nicio şansă să devină, practicabil, dada. Rămîne, vai, doar spectacol - în loc să se facă societate -, căzînd pradă aceluiaşi design generalizat al spectacularizării-marfă.
Avem mai multă nevoie, azi, de Dada ca oricînd. De Dada-dada, mai precis. Adică nu de culturalizarea istoricizantă a dadaismului, ci de spiritul viu Dada: de dada uzual, practicat, intrat în obicei, banalizat chiar (deşi asta e contradictoriu).
Prea multă cuminţenie şi aşezare în dadaismul generalizat al prezentului! Căci geniul alchimic al dadaiştilor a fost de a fi moşit Dada din dadaismul imanent al epocii. Cine mai face azi asta? Arta, atunci cînd e, adică, tocmai, atunci cînd răsare din continuumul artisticului generalizat.
Căci nu este uşor de înţeles ce anume scandaliza la Dada, cum anume reuşeau dadaiştii să scandalizeze. De o sută de ani încoace, arta a încercat toate scandaluruile posibile, instrumentalizîndu-şi capacitatea de scandal. Totuşi, sau poate tocmai de aceea, scandalul Dada e în altă parte: în neaservirea vieţii (nici obiectivare, nici instrumentalizare), în afirmarea (implicită, spontană, tocmai) a unei politici imanente a vieţii.
Ce enerva la Dada, cum îi scandalizau anume dadaiştii pe toţi? Prin faptul că erau sobri pentru nimic, serioşi fără cauză, rebeli în mod gratuit, ludic. Că îşi inventau şi respectau apoi reguli, procedee şi proceduri foarte stricte dar "absurde", "în gol", "pentru nimic", afirmînd, tocmai, că esenţială, pentru om ca societate, este libera elaborare şi respectare a unei reguli de producţie, adică a relaţiei umane auto-constituite, nu conţinutul ei. Iar asta, angajamentul fără angajare, pare întotdeauna, atît în ochii reacţionarilor, cît poate mai cu seamă în cei ai revoluţionarilor, o batjocură, suprema insultă. Figura reprezentativă Dada, spunea undeva, în cărţile despre cinema, Deleuze, este Buster Keaton, în special prin inventarea casei-maşină-dada, dar mai ales prin chipul lui tragic de serios - pentru nimic, adică pentru elaborarea unor invenţii inutile pentru o raţionalitate economicistă. Nu tocmai o astfel de invenţie Dada inutilă din punctul de vedere al profitului, ca politică ireductibilă economic, ar trebui să fie maşinile-sociale dada? Ba da, ba da.
Dar tocmai în asta consta picătura de aur a marii alchimii Dada: cum să faci plumbul aur, adică să cureţi critica şi distrugerea, care întotdeauna se lasă contaminate nihilist de obiectul lor, făcînd imposibilă tocmai construcţia căreia par a-i subordonate?
Răspunsul este în continuare la dadaişti. Cred că sînt singurii care îl deţin, care l-au propus istoric.
Analiza practică (deci politică, deci filosofică) fenomenului Dada este departe de a se fi încheiat. Poate că nici nu a început.