Hait, mi-am zis! Să vezi ce coşmar o să fie, să stau atâtea ore lângă un hippy...
Începe o conversaţie cu mine. Vorbim despre destinaţiile noastre. Eu călătoresc pentru o revistă românească, la o conferinţă de protecţia mediului. El este german şi se duce să-şi preia nava dintr-un mic oraş-port de pe coasta Africii de Est, undeva unde nu zboară avioane, şi unde nu se poate ajunge decât trecând prin Africa de Sud.
Despre ce fel de navă e vorba, un iaht pentru călătorii de plăcere? Nu, nici vorbă. Sunt inginer. Conduc câteva luni pe an o navă portcontainer, ceva uriaş, dar cu un echipaj de numai câţiva oameni. Totul este computerizat. Când intru în tură, stau câte douăsprezece ore într-o cabină de comandă numai cu ecrane şi butoane. Sunt atât de sătul de tehnologie, încât în timpul pe care-l petrec pe uscat stau într-o fermă fără curent electric. Adică fără lumină, fără frigider, telefon, televizor, maşină de spălat, şi toate celelalte? Da. Unde asta, în Germania? Nu, într-o zonă mlăştinoasă a Danemarcei. Singur? Acum da. Dar înainte? Stăteam împreună cu vărul meu, dar de curând el a murit. Era bătrân? Nu. Şi cum de a murit? A făcut pneumonie, şi a refuzat să ia medicamente. A spus că nu doreşte să trăiască mai mult decât i-a fost scris.
Bucureşti, 2011 (revăzut 2016)
