Am avut latina ca materie şcolară în primul an de liceu. A durat însă foarte puţin, doar un trimestru cred (sau semestru, nu mai ştiu, fiindcă începând din liceu au fost atâtea schimbări ale legilor învăţământului, că le-am pierdut numărul). Am făcut cam multă gramatică, care cred că era necesară în acel stadiu, chiar dacă nu era prea atractivă. Cum nu era atractivă nici profesoara, o doamnă mai în vârstă, cred că deja pensionară la acea dată. Destul de severă, semăna mult cu profesoara mea de pian, care nici ea nu mi-a plăcut. Mă pasiona însă partea de istorie. Începusem chiar să pot citi un scurt text, învăţasem o mulţime de cuvinte şi expresii noi. Pe multe le-am uitat. Unul însă m-a marcat, şi-l mai ţin încă minte până astăzi: Homo homini lupus est.
Dar nu la liceu am auzit prima dată vorbindu-se latineşte, ci acasă la mine, cu mult mai devreme. De fapt nu chiar în casă, ci în grădină. Sau din grădină. Îmi amintesc cum stând în camera mea, îi auzeam pe geamul care dădea în curte pe bunicul şi pe unchiul meu, vărul lui tata, vorbind latineşte în timp ce se plimbau pe îngustele alei mărginite de lalele şi trandafiri. Vorbeau cursiv, cu mare naturaleţe, ca şi cum ar fi vorbit în franceză sau engleză. Amândoi medici, profitau de ocazie când se întâlneau (unchiul meu se mutase deja la Constanţa, dar venea din când în când la Bucureşti), ca să exerseze latina pe care o învăţaseră ca orice român care dorea să-şi ia bacalaureatul în anii de dinaintea celui de-al doilea război mondial. Vorbeau despre lucrurile cele mai banale, dar o făceau în latineşte, ca un fel de joacă. Tata nu participa niciodată la aceste discuţii. Cu doar cu câţiva ani mai mic decât vărul său, era dintr-o generaţie care nu mai ştia latina. Terminase liceul după reforma învăţământului făcută de comunişti.
În casă mai era un alt bun vorbitor de latină, tot un unchi, fratele bunicii, avocat. Mi-l amintesc bine, deşi, fiind mare fumător, a murit destul de tânăr de cancer la plămâni, pe când eu eram încă mic. Avea o memorie extraordinară, reproducea fără nici o greşeală capitole întregi din tratatele de drept pe care le avea în bibliotecă. Ca o paranteză, memoria îl ajuta şi la jocul de bridge, de care era întru totul captivat.
Toată copilăria Tataia m-a hrănit constant cu citate în latină - Non multa, sed multum; Ad astra per aspera; Mens sana in corpore sano; Errare humanum est, perseverare diabolicum. Adăuga mereu: "cum spuneau strămoşii noştri latini". Când o interpretare nu-i era clară, se ducea la paginile roz din Petit Larousse, şi verifica. Aşa a decis că interpretarea corectă a dictonului Aurea mediocritas este "calea de mijloc / moderaţia este cea mai bună". El, ca medic, recomanda întotdeauna moderaţia, evitarea exceselor.
Apropo de interpretări, am rămas totuşi şi cu unele probleme nerezolvate, sau doar parţial rezolvate. Un foarte interesant proverb este Verba volant, scripta manent. Poate fi interpretat în două moduri diferite, antagonice chiar. Pe de o parte, înţelesul său obişnuit este că "vorbele zboară (se pierd), scrisul rămâne (rezistă în timp)". Pe de alta, s-ar putea considera şi că "vorbele zboară (se transmit uşor, în multe direcţii), iar scrisul rămâne (între coperţile cărţii, necitit, sau citit doar de puţini)"... Va trebui să-mi perfecţionez puţin latina şi să verific contextul original.
După mulţi ani de pauză, am reluat legătura cu limba latină în mod destul de abrupt, când un coleg sud-african cu care participam la o întâlnire la Roma m-a rugat să-i traduc un text mai lung de pe una din nenumăratele inscripţii care împânzesc Cetatea Eternă. Pur şi simplu m-am blocat. N-am putut traduce nimic, nici măcar SPQR, un acronim care apare frecvent după cum mi-a explicat el - Senatus Populusque Romanus, adică "Senatul şi poporul Romei". Văzând că n-are ce aştepta de la mine, colegul meu a făcut un efort, şi a tradus încetul cu încetul textul. La final l-am întrebat: Cum de ştii atât de bine latina? De fapt am cam uitat-o, a trecut mult de când am învăţat-o la facultate. La facultate? Da, la Cape Town, la drept, e o tradiţie ca în toate universităţile cu tradiţie din lume să se studieze latina, limba în care s-a predat de altfel din Evul Mediu şi până la Revoluţia Franceză, ba chiar şi mai târziu, dar cum se face că tu n-o înţelegi, mi-ai spus că româna e o limbă latină, mă aşteptam să-ţi fie uşor să traduci un scurt text? N-am ştiut ce să-i răspund.
Dar asta mi-a dat de gândit. Mi-am adus aminte şi de frecventele schimbări de ortografie pe care le-am prins. Am scris numele ţării şi Romînia, şi România, după cum o dictau interesele politice ale momentului. Spre deosebire de mulţi alţii, am acceptat din spirit de disciplină regulile impuse de ultima reformă ortografică, cea din 1993, dar asta nu mă face să nu prefer felul în care scria Eminescu, la care descopăr "ănger" şi "riu" (în ediţia Maiorescu), iar nu "înger" şi "râu", cum scriem noi acum. Desigur că el ştia că aceste cuvinte provin din latineştile angelus, respectiv rivum, şi le respecta etimologia. Se prea poate ca actuala ortografie să fie bazată pe reguli mai simple, dar a pierdut ceva esenţial: conexiunea cu limba latină.
(Bucureşti, 2 februarie 2016)
