Nu pot să mă odihnesc, aşa că după ceva timp revin în sala de festivităţi ca să fotografiez. Nu prea găsesc însă nimic interesant, aşa că plec din nou. Când reintru în camera de lângă sală, văd cum cineva din partea cealaltă dă la o parte draperia de catifea care separă camera de sală. Acolo unde credeam că e un zid, nu era de fapt nimic.
Sunt acum în văzul tuturor, aşa că nu mă mai pot întinde pe canapea. Încerc să-mi găsesc altceva de făcut. Ies pe uşă şi încep să merg pe coridoare. Nu-mi dau seama cum e construită pensiunea, coridoarele sunt ba mai scurte, ba mai lungi, se întretaie, urcă, coboară, sunt când mai largi, când mai înguste. Nu există indicaţii de etaj. Uneori urc doar câteva trepte, alteori mai multe de la un coridor la altul. Încet-încet mă rătăcesc.
Sunt la un fel de etaj tehnic, placat integral cu gresie şi faianţă, cu un perete cu multe uşi una lângă alta. Din spatele uneia iese un bărbat în salopetă. Îmi explică cum să fac să ajung înapoi: trebuie să cobor. Îi mulţumesc, dar o apuc în sens invers, pe o scară circulară care urcă. Abia apoi cobor, până ajung în faţa unei uşi care mi se pare a fi camera din care am plecat.
Intru cu încredere, dar îmi dau imediat seama că am greşit: un bărbat îmbrăcat în costum tocmai desface o valiză pusă pe un pat. Îmi cer scuze de deranj, ştiţi cumva cum pot ajunge la camera 21-22? Bărbatul îmi deschide o altă uşă, care dă într-o cameră mai mică, unde nu e decât un pat metalic în care dorm neînveliţi trei colegi de-ai lui, în pantaloni, cu cămaşă şi cravată, şi cu pantofi în picioare. Cu un deget la gură, ca să nu fac zgomot, îmi arată de cealaltă parte a patului o uşă pe care scrie 21.
Încercând să deschid uşa fără să-i deranjez pe cei din pat, îl ating fără să vreau pe cel de la margine. Se uită somnoros la mine, în timp ce eu mă strecor cât pot de uşor afară pe uşă, cerându-mi scuze.
Ajung înapoi la camera mea, de unde-mi iau aparatul foto şi mă duc din nou în sală. Acolo, prietena mea tocmai se schimbă pentru partea a doua a programului. În locul rochiei de tango îşi pune un costum popular. Muzicianul care o acompaniază îşi aşează şi el bandoneonul într-o cutie, după care scoate un braţ de fluiere dintr-o traistă.
Îmi rotesc privirea în căutarea unui subiect interesant de fotografiat. Observ pe jos, într-o lumină destul de stranie, un cap ca de porc. Sunt intrigat, aş vrea să-l fotografiez, dar nu o fac, pentru că nu cred că am aparatul potrivit.
Plec în grabă spre camera unde mi-am lăsat echipamentul, ca să iau ce-mi trebuie de acolo. Încerc să păşesc cu atenţie pe treptele inegale, dar mă împiedic de ultima dintre ele, care este mai înaltă decât îmi aminteam.
O văd, vizavi, pe proprietara pensiunii, o femeie corpolentă între două vârste, încercând şi ea să intre în camera ei. Se chinuie fără să reuşească. Şi treptele din faţa uşii ei sunt inegale, cu ultima prea înaltă ca să-şi poată ridica piciorul peste ea.
(Bucureşti, februarie 2016)
(Sculptură de Cristian Răduţă - 418 Gallery, iunie 2010)