Dacă germana am început să o pricep pe la doi ani, iar franceza cam pe la patru, nu ştiu când am început să vorbesc engleza. Nu ştiu, în sensul că nu există o dată anume când am învăţat-o. Ea mi-a fost transmisă organic, la fel cu româna, de pe când eram încă în burta mamei. N-am vorbit-o cred deloc până la şcoală, dar atunci când colegii mei începeau să-i deprindă rudimentele, eu mi-am dat seama cu surprindere că o ştiam deja. Şi asta datorită lui Tataia, care îmi citea (de fapt îi citea mamei) din piesele şi sonetele lui Shakespeare pe când încă nici nu mă născusem. Mai am şi acum cartea - The Complete Works of William Shakespeare, Oxford 1957. Presupun că a fost cumpărată special pentru mine, e o ediţie apărută cu doar câteva luni înainte să mă nasc. Apoi, până la moarte, Tataia mi s-a adresat numai în engleză când eram singuri. Mă striga invariabil Al, cu accent englezesc. Lumea care-l auzea nu înţelegea cine e acest "el". Eu nu i-am răspuns însă niciodată altfel decât în română... Mai târziu, când mi-am dat seama de excepţionala valoare a metodei lui pedagogice, mi-a părut rău de încăpăţânarea mea. Ca să-mi răscumpăr greşeala, am încercat să le vorbesc copiilor mei alternativ în română, engleză şi franceză. Lucrurile au mers însă prost. Soţia mea, însărcinată cu primul copil, mi-a spus: "Citeşti afectat, mă enervezi." Nu i-am mai citit din Shakesperare (şi nici copilului din burta ei). De renunţat definitiv n-am renunţat însă decât atunci când socrul meu, care nu vorbeşte decât româna, mi-a zis, când eram la el cu copiii: "La mine în casă să nu mai vorbeşti în limbi străine. Suntem români, să vorbeşti româneşte". Am început să le plătesc copiilor meditatori de engleză şi franceză. Nici la socri, nici la mine în casă n-am mai vorbit niciodată în "limbi străine".
Avusesem un sentiment asemănător cu ani de zile mai devreme, când încercarea de a exersa franceza cu vărul meu, într-o vacanţă, la Predeal, pe când încă eram elevi, s-a terminat la fel de abrupt. La început am fost amândoi de acord că e o idee bună. El nu mai luase lecţii de mult, de când plecase la Constanţa. Eu continuam lecţiile particulare la Bucureşti, prin grija Mamaiei, dar nu aveam cu cine practica în afara lecţiilor. Am început să vorbim în cameră. Ne poticneam, dar ne dădeam seama că exerciţiul ne făcea bine, ne ajuta să ne dăm drumul la limbă. Am făcut greşeala să continuăm şi pe stradă, până când ne-am dat seama că oamenii se întorceau după noi, privindu-ne ciudat. Franceza are o eleganţă şi o muzicalitate aparte, chiar când nu vorbeşti cu "vous", şi suna straniu în atmosfera cenuşie şi apăsătoare a anilor 1970, în plină mini-revoluţie culturală de inspiraţie nord-coreeano-chineză. Probabil că le păream de pe altă planetă oamenilor care ne auzeau.
Câţiva ani mai târziu, din nou la Bucureşti, în faţă la Leonida, am făcut aceeaşi greşeală, încercând să exersez pe stradă germana cu un sas, coleg de armată, scrimeur. Auzindu-ne, două femei care se întorceau de la piaţă cu nişte sacoşe pline de verdeţuri ne-au apostrofat: "Nu vă e ruşine să vorbiţi în limba lui Hitler?" Am rămas muţi de uimire. Prietenul meu a fost primul care şi-a recăpătat prezenţa de spirit, spunând cu vocea sugrumată de emoţie: "Dar nu e şi limba lui Marx?" La scurt timp el a rezolvat dilema asta, pentru că a emigrat cu familia în RFG. Eu am rămas să trăiesc în România.
(Bucureşti, februarie 2016)
