În acest răstimp, un coleg olandez, care nu s-a înscris la curs, ajunsese să vorbească aproape cursiv maghiara. El a folosit însă altă metodă. Avea o iubită unguroaică.
Fiindcă nu puteam să practic acasă maghiara, cum făcea colegul olandez, am încercat să vorbesc maghiara în oraş (pentru că la serviciu vorbeam în engleză). Spre surprinderea mea, când încercam să vorbesc în maghiară mi se răspundea uneori în germană sau engleză. Intrigat, am întrebat-o într-o zi pe o vânzătoare de la raionul de mezeluri, căreia îi cerusem cât putusem de clar vă rog frumos o sută de grame de salam, cum de şi-a dat seama că sunt străin? Am vreun accent anume, sau ce am greşit? A răspuns zâmbindu-mi: aţi pronunţat impecabil, dar cu expresii pe care numai străinii de folosesc. Care? Noi spunem zece deca, nu o sută de grame!
Aşa păţeşti când înveţi limba cu dicţionarul...
Pe de altă parte, la începutul anilor 1990, Budapesta era plină de români şi de maghiari din Transilvania care-mi spuneau: nu vă mai chinuiţi atâta, putem vorbi româneşte. Oare cum îşi dădeau seama că sunt român? Pentru mine rămâne un mister, pentru că încercam să nu vorbesc decât cu cuvintele pe care le ştiam cel mai bine. Practic însă, n-am intrat în niciun restaurant în care să nu fie un chelner care să nu ştie româneşte, şi care din momentul în care şi-a dat seama că sunt român, să nu-mi mai vorbească altfel decât în româneşte. La fel în piaţa Dózsa György (Gheorghe Doja), unde cei mai mulţi dintre cei de la care cumpăram legume, fructe, ouă, şi ce-mi mai trebuia din piaţă, vorbeau româneşte.
Un moment interesant, deşi iniţial stresant, l-a reprezentat încercarea mea şi câtorva a fost colegi englezi, americani, germani, croaţi, de a ne înregistra contractele de muncă la Ministerul Muncii. Formularele erau toate în maghiară, şi nu foarte simplu de completat. Ungurii au rubrici ciudate, la care nu te aştepţi, cum ar fi numele de fată al mamei. Te poţi uşor păcăli dacă nu cunoşti bine limba. Cei pe care i-am rugat în engleză, germană sau orice altă limbă cunoscută, să ne ajute, răspundeau doar în maghiară, ridicând umerii a neputinţă. După o oră sau mai mult de încercări eşuate de a comunica cu funcţionarii de acolo, eram pe punctul să ne dăm bătuţi, şi să plecăm, când o doamnă vede paşaportul din mâna mea: Sunteţi român? Păi de ce nu spuneţi aşa, putem vorbi româneşte! Şi cu ajutorul ei ne-am completat toţi cererile. Iată cum la Budapesta româna s-a dovedit pe la începutul anilor 1990 o limbă mai de folos decât germana sau engleza.
Dar nu numai la Budapesta am folosit rudimentele de maghiară pe care le-am învăţat (bună dimineaţa, bună ziua, bună seara, mulţumesc, scuze, cât costă, şi altele asemenea, inclusiv foarte importantul noroc!), ci şi în ţara noastră, în secuime, spre exemplu. Unor vorbitori de maghiară mă adresez întâi în maghiară, apoi trec la română, pentru că oricum n-aş putea continua în maghiară mai mult de câteva cuvinte. Consider însă un gest de minimă curtoazie să le vorbesc oamenilor pe limba lor, fie şi numai puţin.
Mi-am dat seama că aşa ceva era înainte relativ obişnuit când, aflându-mă în vizită la unchiul meu, fratele mamei, în Ţările de Jos, l-am auzit salutându-se pe stradă cu nişte vecini în maghiară. Erau nişte unguri stabiliţi de curând pe aceeaşi stradă cu el. Ştiam că din copilărie, la Braşov, învăţase germana perfect, dar n-aveam nici o idee că vorbeşte şi maghiara. Oricum, în România nu l-am auzit niciodată vorbind în maghiară. Cum de ştii maghiara? Am învăţat-o de mic, pe stradă, jucându-mă cu ceilalţi copii. Toţi vorbeam acolo cel puţin trei limbi: româna, germana, şi maghiara, mi-a răspuns el. La Bucureşti nu te-am auzit vorbind-o. Acolo n-aveam cu cine.
Într-adevăr, eu am copilărit la Bucureşti, unde toţi copiii erau români, aşa că n-am avut ocazia să învăţ maghiara. Îmi amintesc însă o experienţă interesantă, pe la sfârşitul anilor 1970, în Sibiu. Stând câteva zile la o familie de saşi din cartierul Guşteriţei, am văzut cum se salutau oamenii pe stradă. Încă se mai folosea aproape egal Grüss Gott-ul saşilor, Jó napot-ul maghiarilor, şi Doamne-ajută-ul românilor. O diversitate fascinantă şi exotică pentru un bucureştean ca mine, pentru care limbile străine erau mai degrabă engleza şi franceza!
(Bucureşti, februarie 2016)
Statuia lui Iancu de Hunedoara - Monumentul Millenium, Piaţa Eroilor, Budapesta