După gîşte

Cineva ne-a furat într-o zi cele şapte gîşte pe care le lăsaserăm libere pe stradă. Pe strada noastră se aflau cîteva petice de iarbă, iar sătenii îşi lăsau de obicei gîştele sau raţele libere. Nu era o problemă, nu se amestecau între ele, gîştele şi raţele au spiritul ăla de turmă, sau cum s-o numi la păsări, stau grupate, fiecare după curtea în care au crescut împreună. În plus, poate pentru că ţăranii luau în calcul faptul că vreo gîscă ori vreo raţă nebună ar putea totuşi să-şi părăsească grupul şi să plece aiurea, îşi însemnau proprietatea cu vopsea pe aripi. Ale noastre aveau un fel de virguliţă roşie făcută cu vopsea pe aripa dreaptă, cam ca semnul celebru de la Nike, deşi la vremea aia eu nu ştiam cum arată semnul Nike, şi nici bunicii mei nu cred că ştiau. Existau însă gîşte ce purtau cîte o cruce albastră, altele o bulină galbenă. Sau chiar însemne trăsnite. Unul dintre vecinii noştri, spre exemplu, a pictat pe cele şaişpe gîşte proprii cîte un brăduţ. Cu vopsea verde, desigur. Iar altul a stîrnit indignarea vecinilor, printre care şi a bunicii, pictînd pe cîte-o aripă a gîştelor proprii cîte un falus, cu vopsea maro. Bunica s-a enervat, pentru că eu aveam numai opt ani şi n-ar fi trebuit să văd aşa ceva, prin urmare a făcut reclamaţie la miliţie, alături de alţi vecini. Şi omul a trebuit apoi să smulgă penele celor opt gîşte înnobilate cu falus maro pe aripa stîngă, iar în loc de asta le-a desenat, tot cu maro, pe aripile drepte, cîte un pătrat. Ne-a urît vecinul ăla, pentru că pătratul nu spunea nimic şi lucrul ăsta îl enerva. Dar nu găsise la repezeală altă idee, pentru că miliţianul a dorit să-l asiste la toată operaţiunea, adică la smulgerea penelor ruşinoase şi la repictarea păsărilor, iar totul s-a petrecut în cam jumătate de oră. Aşa că vecinul n-a prea avut timp să găsească o idee mai inteligentă decît un pătrat, mai ales că era ameninţat de o amendă serioasă, deşi nu exista vreo lege care să interzică pictarea unui falus pe gîşte. Ştiu asta pentru că vecinul, în timp ce smulgea penele, spunea că vrea să vadă legea, iar miliţianul îi explica, la început calm, apoi tot mai nervos, că în satul nostru el e legea. Iar la sfîrşit chiar l-a înjurat şi i-a arătat, ameninţător, bastonul.

Bunicul a înjurat la rîndul lui cînd a văzut că gîştele noastre nu mai erau de găsit. Şi a început să umble din casă în casă, căutînd gîştele. Eu l-am urmat, mai mult din curiozitate, deşi bunicul meu mă luase deoarece îşi închipuise că eu, la vîrsta de opt ani, am privirea mai ageră şi pot observa lucruri pe care el, la şaizeci de ani, nu le observă. Pînă la urmă, s-a dovedit cumva bine că mă luase cu el bunicul. Pentru că, în timp ce el intrase într-o curte a unui vecin, eu am rămas pe stradă, bătînd de pămînt mingea uşor desumflată pe care o luasem de-acasă pentru a nu mă plictisi în timpul căutării. Şi, pe cînd bunicul meu vorbea cu vecinul în curtea căruia intrase, a apărut lîngă mine un prieten ştirb şi cu buză de iepure. I-am spus că ne-au fost furate gîştele şi el mi-a zis:
- Cre-că sstiu cine vi le-a furat. Erau în colţul sstrăzii, a zis şi a arătat cu mîna într-acolo. Ssi a apărut ţiganul ăla care ne-a luat odată mingea, cîn' jucam fotbal pe terenul de lîngă gară, a mai spus el. Zău. Avea o vargă în mînă ssi am văz't că vă mîna gîsstele în ssuss, spre turnu' de apă. Adică nu sstiu dacă erau ale voasstre, da' erau marcate ssi chiar m-am gîndit că ce naiba, ţiganii nu-ssi marchează gîsstele.

Am intrat în curte după bunicul şi l-am chemat repede afară. Bunicul mi-a zis să-l las în pace că are de discutat cu omul, apoi i-am explicat că am prins un fir şi şi-a întrerupt brusc discuţia cu omul şi a ieşit afară. Iar prietenul meu ştirb şi cu buză de iepure i-a spus şi bunicului aceeaşi poveste, ceea ce l-a enervat tare. După descrierea prietenului meu şi-a dat seama că-l cunoaşte pe ţiganul acela, era fiul nu-ştiu-cui.

Turnul de apă dădea fix către strada care ducea spre locul în care stăteau ţiganii, undeva sus, pe deal. Nimeni nu prea avea curajul să meargă în zona lor, pentru că la vremea aia ei trăiau cumva în altă lume. Nici măcar miliţia nu-i băga în seamă. Miliţianul satului, care îl înjurase şi-i arătase bastonul vecinului cu falusul pictat pe gîşte, spunea permanent că ţiganii nu-s problema lui, că să-şi facă miliţie proprie dacă vor, el nu se bagă. Dar bunicului meu nu-i era frică şi asta pentru că avea mulţi prieteni printre ţigani, deoarece era controlor pe tren. Şef de tren chiar, aşa i se spunea. Şi-i dusese de-a lungul vremii pe mulţi dintre ţiganii satului pe gratis în diferite direcţii, iar ei îl respectau şi-i spuneau cînd îl vedeau: "Să trăiţi, dom' şăf!". Îl respectau şi pentru că îi lăsase fără bilet înainte, dar şi pentru că încă mai aveau nevoie de el, întrucît mai avea cîţiva ani pînă la pensie. Odată chiar, cînd dispăruse vaca unui vecin care-i era prieten, bunicul se dusese în zona ţiganilor de unul singur şi venise înapoi cu vaca de funie, după numai vreo două ore. Ţiganii îl respectau pe bunicul meu.

Acum înjura, pentru că era vorba de gîştele noastre, şi nu de vaca unui vecin. Şi mi-a zis să mă duc acasă, că el merge să aducă înapoi gîştele. Numai că eu n-am vrut. Bunicul s-a enervat şi pe mine, a zis că-mi dă două la cur de nu mă văd. Dar eu, pentru că-mi mai mersese şi altă dată, m-am dus la el şi l-am îmbrăţişat aşa, din lateral. L-am cuprins cu braţele în jurul burţii şi l-am rugat să mă ia cu el. Bunicul meu era topit după mine, aşa că mi-a zis doar atît:
- Auzi? Te iau, mă mormolocule. Da' nu te mişti de lîngă mine că-ţi iei zece palme la cur, nu două! Şi nu zici nimic, nu te bagi în vorbă cu ţiganii...

Adevărul e că bunicul nu mi-a dat niciodată nici măcar o palmă, nu două sau zece, cum se lăuda. Dar mă ameninţa încontinuu, iar mie, habar n-am de ce, uneori chiar mi-era frică. Mă gîndesc acum că poate din cauza vocii lui. Bunicul avea o voce puternică şi părea întotdeauna că va face tot ceea ce spunea că va face.

Am intrat în zona ţigănească. Nişte case prăpădite, pe care pînă atunci le văzusem numai de departe. Mirosea cumva ciudat pînă şi pe stradă, un miros înţepător, de vechi şi umed. Eu eram, trebuie s-o recunosc, uimit de ceea ce vedeam şi mă gîndeam cum o să mă laud tuturor prietenilor mei că am fost pe strada ţiganilor şi cum o să le povestesc ceea ce ei nu văzuseră niciodată. În acelaşi timp, eram mîndru de bunicul meu, pentru că bunicii sau părinţii altora n-ar fi avut curajul în ruptul capului să meargă acolo - şi cu atît mai puţin ţinîndu-şi de mînă copiii sau nepoţii.

Undeva în faţă, pe partea din dreapta, am văzut adunaţi într-o curte cîţiva bărbaţi şi cîteva femei. Credeam că mergem acolo, pentru că bunicul meu se tot uita la ăia pe măsură ce ne apropiam. Dar chiar cu o casă înainte bunicul meu s-a oprit în faţa unui gard din şipci vechi, mare parte putrezite, rupte, multe lipsă, şi a scos cîrligul de la portiţa mică. A intrat în curte, trăgîndu-mă după el. În curte, în loc de cîine, era un porc cam slab, care scurma cu rîtul chiar sub tocul uşii. Uşa stătea şi ea strîmbă, ţinîndu-se într-o balama, iar porcul tot dădea cu rîtul sub toc şi uşa se zgîlţîia părînd c-o să cadă dintr-un moment în altul. Bunicul i-a tras un picior porcului, care a guiţat, l-a privit, dar nu s-a mişcat din loc. Şi atunci bunicul i-a mai tras un picior. Porcul s-a dat deoparte, guiţînd din nou, iar mie mi-a venit să rîd, pentru că era cumva comic porcul ăla. Părea să se uite nervos la bunicul meu de la vreo doi metri, acolo unde se dusese. Apoi bunicul a bătut cu pumnul în uşa aia care abia se ţinea în balama, iar eu chiar am crezut un moment c-o să se dărîme. Nu s-a dărîmat, s-a deschis. Şi în cadru a apărut un ţigan cu puţin păr alb care-i ieşea de sub pălărie şi a spus:
- N-apoi...

Iar bunicul meu l-a salutat.
- Să trăieşti, i-a zis.
- A, a făcut ţiganul bătrîn. Să trăieşti matale, dom' şăf!

Apoi a tăcut şi l-a privit pe bunicul, iar bunicul părea cumva încurcat, nu ştia cum să înceapă.
- N-apoi? a făcut ţiganul.
- Ăh, a spus bunicul, nu ieşi puţin să stăm de vorbă?

Ţiganul s-a uitat spre curtea de-alături, în care se vedeau bărbaţii şi femeile, a dat cumva din cap, şi-a scos pălăria şi a îndreptat-o, apoi şi-a pus-o iar pe cap şi l-a privit iarăşi pe bunicul.
- Ies, a zis.

Bunicul s-a dat deoparte, ţiganul bătrîn a ieşit şi a tras uşa după el, după care i-a arătat bunicului un butuc pus orizontal, pe care să se aşeze. Bunicul s-a aşezat, m-am aşezat şi eu lîngă el. Iar ţiganul bătrîn s-a uitat în jur, căutînd ceva din priviri, şi a văzut butucul ăla pentru lemne, care avea un topor lîngă el. Şi pe butuc, dar şi pe lama toporului erau urme de sînge, însă ţiganul bătrîn s-a îndreptat într-acolo şi a adus butucul lîngă butucul nostru răsturnat, după care s-a aşezat aşa, direct pe sîngele de pe butuc, în faţa noastră.
- N-apoi, a zis el, care-i treaba, dom' şăf? Că n-ai venit de şucar la mine, nu?
- Nu, a dat din cap bunicul. Aveam treabă şi pe-acasă.
- Şi-apoi?
- Auzi, uite, s-a scărpinat bunicul în vîrful capului, cineva mi-a zis ceva de băiatu' tău.
- N-apoi?
- Eu am vreo şapte gîşte, a început bunicul. Şi azi nu le-am mai găsit.

Brusc, ţiganul bătrîn s-a încruntat. Şi-a pus mîna în cap, pe pălărie, şi-a dat-o jos.
- Cineva mi-a zis că l-a văzut pe băiatul tău cum le mîna încoace.

Ţiganul bătrîn s-a ridicat. A dat aşa, din mîini, cumva a "ce naiba să fac", iar într-o mînă, cum spuneam, ţinea pălăria. Apoi a trîntit pălăria aia în praful de pe jos. Şi atunci porcul slab s-a apropiat de pălărie cu rîtul, mirosind-o. Iar ţiganul bătrîn i-a tras porcului un picior în burtă, dar aşa, cu toată setea, şi porcul s-a îndepărtat suferind şi guiţînd de mama focului. După care omul a intrat în casă.

L-am privit pe bunicul meu, l-am tras de mînecă pentru a-l face să se uite la mine.
- Ce-i? l-am întrebat. De ce-a plecat în casă?
- Taci, mi-a zis bunicul meu.

Şi imediat ce a spus asta, uşa aia care abia se ţinea în balama s-a mişcat iarăşi, iar de după ea a apărut ţiganul bătrîn, trăgîndu-l de haine pe ţiganul acela care ne furase mingea cînd jucam fotbal pe terenul de lîngă gară. S-au oprit în faţa noastră, iar ţiganul bătrîn i-a tras cu sete o palmă după cap ţiganului tînăr.
- Aoleu, dadă! a urlat ăla. Ce mă cafteşti?
- Pizda mă-tii dă candriu, i-a zis taică-su, gîştele care le-ai manglit era a' lu' dom' şăf! Futu-ţi gura mă-tii! Alea le-ai luat?

Şi i-a mai ars o palmă peste ceafă şi un şut în fund. Eu începusem să mă cam sperii, aşa că l-am strîns tare de mînă pe bunicul meu, apoi am simţit că şi bunicul meu mă strînge de mînă şi m-am liniştit.

Ţiganul bătrîn a continuat să-l lovească pe fiul lui, iar ăla tot ţipa şi-i zicea: "Nu mai da, bă dadă!". La un moment dat, între două lovituri, m-a privit aşa, cu ură, de mi-a îngheţat sufletul în mine şi din nou l-am strîns de mînă pe bunicul meu, iar el mi-a răspuns şi m-am liniştit. Pînă la urmă, ţiganul bătrîn s-a răcorit sau a obosit, cert e că i-a mai tras un pumn după ceafă ţiganului cel tînăr şi l-a trimis în casă. Apoi s-a şters de sudoare pe frunte, s-a uitat în jur, a scuipat, s-a aplecat şi şi-a luat pălăria şi a venit iarăşi lîngă noi, aşezîndu-se pe butucul mînjit de sînge.
- N-apoi, a zis, nu ştiam, dom' şăf. Asta-i, ce să fac acu'?
- Păi, a spus bunicul, să mi le dai înapoi şi uităm.

Ţiganul şi-a pus pălăria pe cap, cumva necăjit.
- Ţi le dau, a mormăit el. Da-s numa' cinci.
- Care numai cinci? Păi, tocmai ţi-am spus că am şapte.
- Atîta aveai, a zis ţiganul bătrîn. Să mor eu c-atîta aveai.
- Şi-atunci?
- N-apoi, atunci... Eu am tăiat două, că nu ştiam că-i a' tale, dom' şăf. Uite, a arătat el în josul butucului pe care stătea, le-am tăiat.

Sîngele proaspăt mînjise butucul şi-n josul lui, iar ţiganul bătrîn ni-l arăta cu degetul, ca probă, şi noi priveam aşa, urmărindu-i degetul.
- Două? a zis bunicul meu, cumva mirat.
- De un' să ştiu, morţii mă-sii! a spus ţiganul bătrîn, apoi s-a uitat spre casă: Nu i-oi lua io gîtu' lu-ăla!? Apoi iarăşi spre noi: N-am ştiut, dom' şăf. Fumeia ne-a făcut friptură şi zupă, înc-ard pă cuptor.
- Din două? a repetat, la fel de mirat, bunicul meu.

Ţiganul bătrîn a dat iar din mîini.
- Dac-ereau...

Bunicul a oftat.
- Păi, a zis el, le iau pe astea cinci. Şi rezolvăm cumva cu alelalte două.

Începusem să mă bucur cumva, mai ales că pe chipul ăluia din faţa noastră se vedea că-i pare rău şi eram convins că o să se rezolve cumva toată povestea. Numai că, exact pe cînd începusem să mă bucur, din curtea vecină, aia în care erau mai mulţi oameni, au început să se audă nişte ţipete. Şi am privit toţi într-acolo. Bunicul meu, ridicîndu-se puţin şi uitîndu-se peste capul ţiganului bătrîn. Eu, pe lîngă ţiganul bătrîn. Iar ţiganul bătrîn, întorcînd capul.

În curtea cealaltă, doi ţigani vînjoşi îl tîrau pe-al treilea, care era bătut bine. Se vedea şi de la distanţă, erau vreo treizeci de metri între noi, dar se vedea destul de bine că era bătut. Şi-apoi, ăia doi care-l cărau l-au lăsat să cadă în praf. Unul dintre ei s-a aplecat şi i-a rupt cămaşa de pe el. Iar celălalt a scos un bici din acelea cu care se mînau caii şi-a început să-i ardă ţiganului căzut cu biciul pe spate. Eu m-am speriat tare în momentul ăla. Şi, pentru că, aplecîndu-mă în lateral, a trebuit să las din mîna mea mîna bunicului, am căutat-o repede şi am strîns-o. Bunicul meu mi-a zis atunci:
- Auzi, tu ce te uiţi? N-ai la ce să te uiţi? Ia uită-te la porcul ăsta.

Porcul stătea liniştit lîngă butucul nostru, cu rîtul ridicat, mirosind prin aer. Ţiganul bătrîn de lîngă noi s-a ridicat şi i-a spus bunicului meu:
- N-apoi, hai mai aşa, că nu-i treaba noastră.

Şi a tras butucul mînjit de sînge lîngă peretele casei lui.
- Ăh, a spus bunicul meu, dacă ne dai gîştele, noi plecăm. Şi vorbim pe urmă cum ne socotim cu alea două.
- Şezi, dom' şăf, a zis cumva blînd ţiganul bătrîn. Că n-ai nimerit tocma' bine. Nu-i dă ieşit în uliţ-acu', cu neşte gîşte pe car' să le mîni.

Atunci bunicul s-a ridicat şi el şi m-a tras de mînă lîngă perete, sprijinindu-se. M-am sprijinit şi eu.
- N-ai o ţîgară, dom' şăf? l-a întrebat ţiganul bătrîn pe bunicul meu, imediat ce s-a aşezat iarăşi pe butucul lui.
- Am, a spus bunicul.

Şi a scos un pachet de Mărăşeşti, din care a luat cu două degete o ţigară şi i-a dat-o ţiganului bătrîn. Apoi şi-a vîrît şi el una între buze. Bunicul meu nu fuma. Adică fuma tare rar, mai bine zis. Dar avea la el un pachet de Mărăşeşti, din care mai trăgea cîte-o ţigară. Cînd era cazul. Şi nu era, aşa cum spuneam, de prea multe ori cazul. Pe urmă, după ce i-a dat ţigară celui care stătea pe butuc, a scos şi un pachet de chibrituri din buzunar, şi-a aprins Mărăşeştiul lui, apoi a dus chibritul aprins către Mărăşeştiul ţiganului bătrîn. Şi au început să fumeze.
- Da' ce-i acolo? a întrebat bunicul, arătînd spre curtea vecină.

De-acolo se auzeau plesnituri de bici şi urletele celui biciuit.
- N-apoi, d-alea noastre, a spus ţiganul bătrîn.

M-am aplecat puţin şi m-am uitat iarăşi în curtea vecină. Ăla căzut continua să-şi ia bice pe spate şi urla.
- Nu-i treaba mea, a continuat el. Neamurile lui îl caftesc. Dacă-i prost, aşea-i trebe, a mai spus.

Bunicul mi-a tras capul lîngă el.
- Ce faci? N-ai la ce altceva să te uiţi? Uită-te la porc, mi-a zis.

M-am uitat la porc. Ăsta venise lîngă ţiganul bătrîn, care i-a dat aşa, din şezut, un picior.
- Hacana, i-a spus porcului şi a scuipat spre el. Hacana-n crucea mă-tii!

Apoi a mai tras un fum de ţigară, iar porcul s-a îndepărtat.
- Da' ce s-a întîmplat? a insistat bunicul.
- Dacă-i gagiu, a spus ţiganul bătrîn. Îi copilu' aici-şa, dom' şăf, nu-ţi pot zîce. A fo' judecat.
- Zi, a spus bunicul. Că copilu-i mare.
- N-apoi, ce să zîc. Dac-nu şi-a ţinut belengheru-acasă! I-a fo' dă mingeac şi s-a dus gagiu' la cordit.
- Aha, a făcut bunicul, iar eu n-am înţeles nimic. Şi l-au judecat, aşa? N-are voie omul să i se facă poftă de...

Şi a făcut aşa, un semn.
- N-apoi, are! a spus ţiganul bătrîn. Da' nu cu fumei măritate d-a' noastre...
- Aha, a spus bunicul, iar eu am început să înţeleg, vag, cum stă treaba. Şi l-au prins?
- Mai rău, a zis ţiganul bătrîn. Dacă-i prost! S-a matolit cu cîteva sticle de mol şi s-apucat să zîcă. Cică-i una de şap'şpe ani, n-a zis care. N-apoi, şi noi avem patru fumei măritate de şap'pe ani, atîta tot. Ale' patru d-acolo.

Ţiganul a arătat cu degetul. Bunicul s-a aplecat în faţă. M-am aplecat şi eu. În cadrul uşii, erau patru femei, într-adevăr, care se uitau la cel de pe jos. Nu plîngeau, nu erau speriate. Doar stăteau aşa. Iar cel de pe jos nu mai urla, doar era întins acolo şi se vedea, chiar de la treizeci de metri, că-i plin de sînge.
- Nici una n-a zîs că ea-i. Ş-acu-l bat neamurile fumeilor şi neamurile lui să zîcă el. Nu zîce, nu-ş' dă ce. Io-aş zîce, că doară n-o s-apăr mingeacu' pă pielea mea. Da' el îi prost. Îl bat pînă zîce.
- Şi dacă nu spune, ce păţeşte? Cît îl bat?
- Pînă zîce.
- Apoi, şi dacă nu zice? Îl bat pînă-l omoară...
- N-apoi, năcazul lui. Dacă-i prost şi nu zîce.
- Şi ea ce-ar păţi dacă s-ar afla cine-i?
- N-apoi! a făcut ţiganul bătrîn şi a dat din mînă. Eh, a mai zis el. Noi avem o lege. O spînzură bărba-su cu mîna lui.
- Aha, a făcut bunicul.
- Nu-i treaba noastră, a spus ţiganul bătrîn şi a aruncat Mărăşeştiul, călcîndu-l apoi cu pantoful lui rupt. Da' nici nu poţi să ieşi acuma cu gîştele.

A plescăit ţiganul bătrîn şi a dat din cap.
- Nu-ş' de ce dracu' nu zîce. Da' nu-i treaba noastră, nu?
- Nu, a acceptat bunicul meu.
- Noi trebe să rezolvăm cu gîştele ale' două.
- Apoi, a spus bunicul, eu îţi zic aşa: îl trimiţi pe băiatul tău să-mi lucreze-n cîmp două zile de fiecare gîscă. La cartofi.

Ţiganul bătrîn şi-a luat iarăşi pălăria în mînă. S-a scărpinat în cap.
- Îi leneş...
- Leneş-neleneş, eu spun c-aşa ne împăcăm, a dat din umeri bunicul meu.
- Patru zile? a întrebat ţiganul.
- Da.
- Mai ai o ţîgară?

Bunicul a scos iarăşi pachetul de Mărăşeşti. A luat cu două degete o ţigară şi i-a întins-o ţiganului bătrîn. Apoi şi-a scos din buzunar şi pachetul de chibrituri, a aprins un băţ şi l-a apropiat de ţigara dintre buzele celuilalt.

Eu m-am aplecat iarăşi în faţă. Ăia doi vînjoşi l-au ridicat pe ţiganul căzut la pămînt. Acum îl tîrau spre casă. L-au aşezat lîngă perete, în picioare. Dar ţiganul a alunecat şi a căzut în fund. Apoi a căzut în lateral, ştergînd peretele, lîngă picioarele celor patru femei care stăteau în cadrul uşii. Unul dintre ţiganii vînjoşi i-a ars celui căzut un picior în burtă, iar celălalt l-a lovit, cu sete, în plină figură. Am închis o clipă ochii, aşteptînd să aud ţipetele ăluia, dar n-am auzit nimic. Apoi i-am deschis şi am văzut că primul ţigan vînjos, cel care-l lovise cu piciorul în burtă, a scos un cuţit şi le-a zis ceva femeilor, plimbînd cuţitul prin faţa lor. Ele s-au speriat şi s-au ferit puţin, dar n-au răspuns nimic. Apoi, ţiganul vînjos a aruncat cuţitul în aer şi l-a prins tot de mîner, dar invers, cu lama în jos. Şi s-a aplecat spre ţiganul căzut la picioarele femeilor.
- Nu te uita încolo, mi-a zis bunicul! Ce naiba faci? Uite porcul ăsta ce prost e.

M-a tras de haină spre el. Porcul se trîntise lîngă butucul răsturnat şi acum se freca de el cu spatele. Eu eram cam speriat şi nu m-am distrat deloc privindu-l. Dar l-am privit în continuare, în tăcere, pentru că bunicul meu nu mă lăsa să mă uit spre curtea vecină.

Ţiganul bătrîn n-a mai zis nimic. Şi-a fumat Mărăşeştiul privind în pămînt. Doar din cînd în cînd mai plescăia aşa, printre buze, şi mai scuipa. La un moment dat a început să tuşească horcăit şi eu m-am uitat la el. Îi juca mărul lui Adam într-un mod ciudat, pleca în sus pe gît, revenea, pleca iar în timp ce tuşea. De parcă era o bilă care-i aluneca sub pielea bătrînă: sus-jos-sus-jos. Parcă era ceva viu, de fapt. Un şoarece prins sub covor. Şi, după ce a terminat de tuşit, i-a mai cerut bunicului o ţigară, iar el i-a mai dat una, făcînd exact aceleaşi gesturi ca mai înainte. Şi ţiganul bătrîn şi-a fumat şi a treia ţigară în tăcere. Doar din cînd în cînd mai întorcea capul şi privea spre curtea cealaltă. Apoi, după ce a aruncat mucul celei de-a treia ţigări, s-a ridicat şi i-a spus bunicului meu:
- Cre-că poţi să pleci, dom' şăf. Hai să-ţi dau gîştele.

S-a ridicat, iar bunicul l-a urmat spre coteţ. Am vrut să vin şi eu. Dar bunicul meu m-a oprit cu mîna.
- Tu stai aici, mi-a spus. Stai cu porcul că vin imediat.

Numai că porcul dispăruse undeva. Uşa de la casă era larg deschisă şi am bănuit că porcul intrase în casă, pentru că în altă parte nu avea unde să fie. Şi-atunci, am făcut un pas, îndepărtîndu-mă de perete, şi m-am uitat în curtea vecină.

Acolo nu mai era însă nimeni. Cel puţin, nu în picioare. Era doar ţiganul bătut, atît. Stătea lungit în faţa uşii. Ceilalţi plecaseră. Am făcut cîţiva paşi, apropiindu-mă de gardul spre curtea vecină. Ţiganul bătut era plin de sînge pe faţă, acum vedeam clar. Şi nu numai pe faţă. De la jumătate în sus era brăzdat tot cu linii roşii, avea sînge închegat pe tot corpul. Unul dintre picioare îi era vîrît sub el, cumva nefiresc. Şi stătea singur acolo, aşa, nemişcat. Mai atent nu l-am putut privi, pentru că gîştele găgăiau mînate de bunicul meu, iar el a strigat:
- Ce naiba faci acolo!? Ţi-am zis să rămîi cu porcul lîngă casă.
- Da' porcul nu mai e, i-am spus.

Bunicul s-a uitat şi a văzut şi el că porcul nu mai era în curte. În spatele bunicului, venea şi ţiganul bătrîn. Bunicul ţinea o vargă în mînă şi mîna gîştele, iar alea găgăiau şi nu se-ncolonau cuminţi spre ieşirea din curte. Aşa că m-am dus într-o parte şi l-am ajutat pe bunicul să le mîne cum trebuie.
- Lasă c-o să vezi tu ce palme-ţi ard la cur că nu m-asculţi, mi-a spus bunicul.

Ţiganul bătrîn a deschis poarta şi gîştele au ieşit în stradă. Am ieşit şi eu după ele, iar bunicul s-a oprit acolo, în faţa porţii, şi i-a strîns mîna ţiganului bătrîn.
- Rămîne aşa, pe patru zile, cum ne-am înţeles, a spus bunicul.

Ţiganul bătrîn a dat din cap că da.
- Îmi pare rău, dom' şăf, i-a zis. Să nu te superi, că nu ştiam că-i a' tale.
- Lasă, că nu-i chiar de supărare, a spus bunicul. Uităm.
- N-apoi, să trăieşti, dom' şăf, a spus atunci ţiganul bătrîn.

Bunicul l-a salutat ducînd două degete la tîmplă, apoi a început să mîne cele cinci gîşte pe stradă. Am mers tăcut şi eu, în lateral, cînd într-o parte, cînd în alta, ca să n-o ia gîştele noastre aiurea. Apoi am ieşit din zona ţigănească, iar în faţa noastră a apărut turnul de apă. Şi-abia atunci bunicul meu mi-a vorbit.
- Ce-i, mă mormolocule? mi-a zis.

Aşa-i plăcea lui să-mi spună, mormolocule.