Despre alergat şi teorii

M-am construit şi funcţionez pe click-uri. Piatră, foarfece, hârtie pe trecerea de pietoni... sau replici aranjate frumos şi spuse în momentul perfect. Cum m-am lăudat că învârt cuvinte, în teorie sunt şi iubitoare şi de iubit. În practică? Mi-e că m-am obişnuit prea mult cu fugitul şi-mi stă bine confuzia. Am mers prin munţi legată la ochi şi dacă mi-aş pune în cap, aş reuşi să dresez un tigru... şi tot aş fi praf la iubire!
Calităţi? Carismatică şi câteodată amuzantă. Defecte? Iubirea! Şi vorbesc prea mult.
Dar mereu am crezut că iubirea şi prietenia se pupă. Dar nu aşa uşurel, ci în mod indispensabil. Când ai vrut să mă săruţi, aş fi vrut să simt un click.
Mereu am văzut scrisul ca o respiraţie adâncă. Nu ca greutate, ci la cât de mult aer tragi în plămâni. Fuga e ca mersul pe bicicletă. Sau aerul. Sau frica c-o să rămân fără.
Şi iubirea ca ce? Ca florile!
Sunt alergică la flori.
Sau ca alergatul! Mă jur că dacă în lumea lui Cupidon este o întrecere, aş fugi cel mai repede. Ca o Otilie mică şi zăpăcită, căutând înnebunită un sens. Mă-nvârt printre copilării şi du-te vino. Aiurită şi cu capul în nori. Glumiţe fără sens şi dezordine. Gălăgie şi dramatism. Dar nu mi-am trădat niciodată nevoia de trăire.
Era un vers din Steleverzi: "băiatul cu boala de-a pleca". Şi fata? Uite-o aici! Zi-mi doar că-s frumoasă şi fug.
Ce ştiu despre iubire e că există. E în vorbele bete auzite fără să vreau ale lui taică-miu când mama era plecată: "nu e vorba de sex, vreau doar s-o ţin puţin în braţe". Şi de "o să înţelegi cândva" a maică-mii când râdeam de ea că stătea de vorbă o oră la telefon cu el.
De mi s-ar tăia respiraţia când te-aş vedea, poate atunci ţi-aş aduce kinder bueno sau te-aş călca uşor pe picioare. Şi pe nervi. Acolo puţin mai tare.
Şi dacă mi-ai întoarce o replică, poate te-aş lăsa să râzi de mine. Poate am să fiu mai aiurită, să râzi mai tare.
Dacă ai fi puţin spiritual şi-ai şti când să faci o metaforă, poate aş scrie cum te-am cunoscut. Probabil mai artistic decât s-a întâmplat cu adevărat. Sau aş minţi. Aş zice că te-am luat de mână pe stradă şi ţi-am zis că eşti al meu.
M-am aprins. Mi-e că-s ca erupţiile vulcanice. Mi-e că ceva mocneşte în mine şi-o să lovească tot ce-i în jur. Numai bine zicea poetul ăla că iubirea e ardere şi eu pun pariu că Ioana d'Arc a murit din dragoste. Sărutări furate, dar vinovat simţite. Nu mai beau, vreau să-mi amintesc tot, să te fac mai greu de uitat.
Sunt mică şi desenez ca să mă liniştesc. Nu că sunt neliniştită, dar uneori rămân fără aer. Sufocarea asta mă panichează şi mă aiuresc tare. Aşa că îmi amintesc de graffiti-ul ăla cu "Priveşte cerul", atunci când limba română devine la fel de poetică ca franceza şi ridic ochii la cer. Aşa cu toate ale lui e tare frumos. Şi în fiecare clipă mă aştept s-apară un balaur...
Din nori.
M-am săturat să sărut străini doar ca să mă simt mai puţin singură. Sper doar că iubirea să nu fie o chestie de sincronizare. Şi mama ţipă din camera cealaltă: "Alex, cică e o perioadă bună pentru Capricorn. Dacă nu-ţi găseşti prieten, nu mai cred în astre!"