Home

Home
Cititi-ne pe FacebookUrmati-ne pe TwitterFeed RSS gratuit

Spacer

Atelier LiterNet  Sageata  Proză scurtă  Sageata  Miscellanea

Articol publicat exclusiv pe LiterNet.ro

Testamentul melancolic al domnului Teodorescu


Veronica D. Niculescu

27.02.2016
TextText mai micText mai mare
Versiune imprimabila Adauga cu AddThis
Articolul anterior din rubrică
Articolul urmator din rubrică
Domnul Teodorescu, "bătrânul cu pachetul", murise de ani buni, în 1992. Lui Ivan Gruzin, cândva coleg cu el la Biblioteca Judeţeană, mai tânăr cu şaisprezece ani, îi fusese încredinţat "fondul de carte" dintr-un apartament ticsit cu de toate. Aşa îl numise chiar domnul Teodorescu, "fond de carte", într-un Testament melancolic validat cu un an înainte de moarte la notarul Peştişanu, personaj fabulos el însuşi, un rotofei cu mustăţi roşcate care dădea declaraţii la ştiri pe teme juridice ori de câte ori era solicitat, un soi de favorit al presarilor care ştiau că omul va formula plastic o declaraţie pe care orice alt jurist ar fi turuit-o anost, în limba de lemn a hârţogarilor. Acest Peştişanu acceptase cu încântare Testamentul melancolic - aşa se intitula actul scris de mână şi semnat de Titus Teodorescu, domnul, nu tovarăşul - adus personal în biroul lui de autorul aflat la capătul puterilor, după ce fusese refuzat la alte câteva birouri notariale. Peştişanu îl citise iute, spumegând de entuziasm, stând în picioare lângă fereastră, ţinând foile înclinate spre lumină, apoi îl dăduse la dactilografiat unei secretare ca o focă, durdulie şi toată numai tălpi, care se strecurase cât putuse ea de graţios în şi din birou, lipa-lipa, trăgând cu coada ochiului ba la pachet, ba la neobişnuitul vizitator, căci ea fusese angajată acolo de curând şi nici nu locuia în cartier, aşa că îl vedea pentru prima şi probabil şi ultima oară pe ciudatul în pardesiu crem, cocoşat de povară, cu obrazul acoperit de o mirişte căruntă şi cu privirea cam rătăcită. Cât timp degeţelele ei grăsulii, lăcuite cu ojă roşie ca o ceară de sigiliu, au gonit pe tastele maşinii de scris, bătând ba un "parchet" în loc de "pachet", ba un "şoarece" în loc de "deoarece", domnul Teodorescu a aşteptat pe canapeaua de piele din holul unde un caras auriu se oprise în acvariul rotund ca o obsesie anume pentru a-l privi fix pe om, fluturând din coadă aşa vreo jumătate oră - foca notarială era destul de rapidă. Când a fost gata, testamentul a fost citit încă o dată de notarul Peştişanu, de astă dată rar, cu voce tare, în vreme ce domnul Teodorescu asculta cu bărbia în piept şi ochii strânşi, cu glezna lipită instinctiv de pachetul pus pe jos, încuviinţând muţeşte pe alocuri, cu o clătinare din cap, tresărind şi întrerupând brusc tirul pentru a face necesarele şi inevitabilele corecţii, schiţând un zâmbet îngăduitor atunci când Peştişanu, pricepând greşelile de dactilografie, hohotea de i se cutremurau mustăţile.

Bătrânul se simţea destul de în siguranţă aici, unde toţi păreau dornici, în sfârşit, să-l ajute. Casa îi fusese răscolită cu vreo două prilejuri, o dată prin 1986, când se trezise cu Sanepidul la uşă şi fusese cât pe ce să-şi piardă pachetul - pe atunci nu exista decât unul - pe care tăntălăii de angajaţi îl confundaseră cu un teanc de ziare de aruncat. Numai el ştia cum şi-l recuperase. Iar a doua oară chiar după Revoluţie, prin primăvară, în lunile când toată lumea părea deodată să vrea să se debaraseze de toate, şi tot cu Sanepidul se trezise la uşă şi atunci, doar că se produsese o vagă schimbare la faţă, alţi angajaţi, alte ifose. De data asta nu mai scăpase nici măcar biata lui cameră, dormitorul ca o peşteră cu pereţi îngroşaţi de cărţi, unde data trecută nu pătrunsese picior de nemernic, putuse să facă o înţelegere, fie şi numai din cauză că nu mai era timp, se făcuse ora patru, termenul era termen, iar pe vremea aceea nici nu se punea problema ca muncitorii să depăşească un termen impus de mai sus. Acum însă, scoseseră tot, tot, înşiraseră în faţa blocului lucrurile pentru care exista o dispută, cele la care bătrânul nu voia cu nici un chip să renunţe, deşi ei le considerau adunătură, gunoi - şi era vorba mai cu seamă de cărţi, cărţi şi iar cărţi, în care sanepizdaşii, cum le zicea cu obidă bătrânul, nu vedeau decât mormane de hârtie pline de praf şi păianjeni, posibilă sursă de incendiu şi sigură sursă de mizerie şi revoltă. Domnul Teodorescu, stors de puteri, mai bătrân cu aproape patru ani decât la prima înfruntare de genul acesta, şi obsedat că oamenii, răuvoitori prin natura lor, miros de la o poştă slăbiciunile bătrânilor pe care abia aşteaptă să-i anihileze, sau măcar să-i batjocorească un pic, stătea şi se tânguia pe banca din faţa scării atunci când, pe la orele prânzului, a apărut presa - presa liberă!... -, adică doi-trei reporteri chemaţi de cine ştie cine, fotografiindu-l din toate poziţiile şi încercând să-i ia o declaraţie. "Mă omorâţi! Mă omorâţi...", astea au fost singurele cuvinte pe care i le-au stors, cuvinte rostite şi înainte, şi după apariţia microfonului, iar restul reportajului, pe care l-am văzut şi eu la vremea respectivă, a fost croit strâmb din imagini, din cuvintele vecinilor şi ale muncitorilor cu mănuşi şi măşti. Însă de ceva ajutor a fost şi asta, ceva s-a întâmplat: apariţia lui la ştirile locale de după-amiază şi în ziarul de-a doua zi, aşa strâmbă cum era, a înduioşat nişte suflete, astfel că volumele au fost aduse pe înserat înapoi în casa golită de ceea ce rămânea, în accepţiunea generală a muncitorilor şi vecinilor, doar gunoi, iar doua zi la uşa domnului Teodorescu a sunat Ivan Gruzin, fost coleg bibliotecar, hotărât să accepte ceea ce bătrânul căuta să îl convingă de mult. În stânga ţinea o sacoşă cu lapte, mere, napolitane cu cacao şi o sticlă de doi litri de cola, în vreme ce în dreapta avea un "Watt" în franceză, un volum mic şi gros, jerpelit şi flenduros, din Les éditions de minuit, cu jumătate de copertă purtând un sfert din ştampila mov aproape indescifrabilă a unei biblioteci franţuzeşti, volum (zbu)rătăcit în aventura de ieri şi cules acum din mers dintr-o tufă de forsiţia din faţa blocului. Când i-a deschis uşa, domnul Teodorescu nu a văzut însă nimic din toate acestea. A văzut un fost coleg brunet care albise semnificativ de când nu-l mai întâlnise, un înger salvator, un posibil editor.

"Fondul de carte" însemna mult mai mult decât miile de volume, şi vechi, rare, scumpe, dar şi apariţii noi, pe care Titus Teodorescu fusese la un pas să le piardă şi de care nu le păsa câtuşi de puţin nici fiicei, nici nepoatelor lui, una ingineră, alta încă studentă, instalate în Bucureşti şi care nu mai veneau în vizită de amar de vreme la părintele şi bunicul cu care nu se mai putuseră nicicum înţelege să-şi cureţe casa tot mai ticsită după moartea nevestei. În termenul acesta, "fond de carte", pe care probabil că nu-l dorise deloc pompos, ci mai degrabă ghiduş şi ambiguu, bătrânul inclusese şi pachetele lui. Aşa au început să le numească ei doi, era codul lor secret, al bătrânului şi-al lui Ivan.

Între acea a doua vizită a Sanepidului din 1990 şi moartea bătrânului, au existat aproape doi ani în care Ivan s-a îngrijit de ce-i era mai drag fostului bibliotecar considerat dus cu pluta - "avocatul", "farmacistul" -, taina de care absolut nimeni în afară de el nu se putuse apropia: textele din pachet. Aceste foi, adunate în nu mai puţin de şapte pachete aproape identice - i-ar fi fost imposibil oricărui ochi de pe stradă să-şi dea seama că de fapt bătrânul plimba pachete diferite de la un moment dat încolo - se acumulaseră de-a lungul a aproape zece ani, din 1982 până la moartea autorului, dar cu o pauză de aproape trei ani, din '83 în '86.

La început fusese o joacă de sihastru, o cale de alungat singurătatea, o glumă nostalgică, un mijloc de călătorit în trecut, o ocupaţie zilnică, de pus miez unor zile altfel identice: bătrânul scrisese un soi de jurnal al pisicii. Zilnic, o însemnare de jurnal pe o coală nouă, o pagină, două. Domnul Teodorescu avusese timp de doi ani o pisică, pe Molly, o tigroaică găsită pe stradă, doar un pui piele şi os, şi pierdută apoi, şi regăsită în condiţii teribile: uscată ca un preş, pe fundul căzii pline de obiecte, la prima curăţenie forţată. Atunci, când pachetul cu jurnalul pisicii, cel dintâi, scris între '82 şi '83, fusese luat din greşeală de muncitorii neatenţi şi nepăsători, şi recuperat în pragul infarctului, domnul Teodorescu era deja ferm convins că scrisese o carte. O carte care nu semăna cu nimic din ce cunoştea. Dar cum să convingă un editor de asta? Cititor pătimaş, colecţionar pasional, bibliotecar alungat prematur din bibliotecile cutremurate de comunism, pensionar fără voie, "nebun" fără ştire, habar nu avea despre mecanismele lumii editoriale. Astfel că pentru o vreme a alergat de i s-au lungit braţele cu preţiosul pachet încolo şi-ncoace, pe la foşti colegi bibliotecari, pe la bibliotecari mai tineri, mai cu intrări pe la uşile greoaie ale puţinelor edituri din capitală, căutând cu disperare o cale să publice, sau măcar să audă o părere din gura unui editor. Odată pachetul recuperat, a renunţat ca prin minune la căutări şi alergături, însă a reluat scrisul, cu aceeaşi fervoare şi plăcere blajină din vremea când scotocitoarea Molly scotea la întâmplare un obiect din valurile casei ticsite de lucruri, unele miraculoase supravieţuitoare peste decenii, şi, aducându-i în pat acel lucruşor oarecare, îi dicta ce amintire să iasă în acea zi la iveală.

Eşarfa verde a soţiei amintea acum de o plimbare de demult prin Trivale, în ziua cu castani înfloriţi când aflaseră că vor fi părinţi pentru prima oară şi poposiseră pe o bancă de pe aleea principală, iar pe asfalt era desenată cu un ciob de cărămidă, doar un pic ştearsă de paşi şi de vânt, o casă cu coş perpendicular, cu cârlionţi de fum pierduţi pe sub petale, iar ei doi tăceau după ce vorbiseră fantastic de mult luându-şi vorba din gură şi ducând-o departe, departe, şi se strângeau în braţe, visând acelaşi vis, cel cu băiatul lor ca un înger care, peste patru-cinci ani, avea să deseneze cu creta aici, la picioarele lor, o casă cel puţin la fel de frumoasă. N-a fost să fie nici un băiat, dar a fost odată o casă frumoasă. Însemnare din 30 noiembrie 1982. Aceeaşi eşarfă îi amintea, în 22 mai 1983, fiindcă se pare că s-a întâmplat ca Molly să o aleagă tot pe aceea din nou, de o vizită la dentist a celor doi tineri soţi, într-o zi când luaseră acasă câte o pastilă ca să-şi mai domolească emoţiile, iar acolo, în sala de aşteptare a policlinicii cu plată, se pomeniseră că orice mărunţiş petrecut pe coridorul cabinetului îi lansa într-un râs teribil, incontrolabil, de copii distrându-se în bancă la cea mai picantă oră de anatomie. O cutie cu bomboane de ciocolată Capriciu, legată cu o fundă roşie, roşie de catifea, amintea, în însemnarea de pe 15 august 1983 - de Adormirea Maicii Domnului, cum era menţionat în subsol - nu de duminici, ci de o zi anume când el se întorsese de la serviciu şi intrase la cofetăria Neptun, iar când ajunsese acasă constatase că era deja sărbătoare, fiica tocmai aflase prin telefon că intrase la facultate, la Bucureşti. L-au tot întrebat de unde ştia, de unde ştiuse de venise cu bomboanele. Iar el a râs şi n-a vrut să le spună - fiindcă adevărul era că nu ştiuse nimic, el cu totul altceva voise să le anunţe, însă ceea ce meritase o cutie de bomboane Capriciu, vestea lui, părea deodată ceva atât de insignifiant, încât a preferat să le intre în joc şi să tacă. Iar acum, când Molly scosese şi târâse lângă pat capacul roz al cutiei, nici măcar el nu mai ştia ce anume fusese, motivul lui de sărbătoare îşi ocupase locul meritat, de nimic bun de dat uitării.

După dispariţia lui Molly, se oprise din scris. Abia apoi, când fusese pe punctul de-a pierde totul - de fapt, chiar pierduse totul preţ de vreo două oribile ceasuri - şi după ce îngropase rămăşiţele uscate ale pisicii sub o grămadă de frunze uscate din Ştrand, undeva între şinele trenuleţului pentru copii şi digul râului Argeş, atunci începuse din senin să scrie din nou. Cea dintâi însemnare cu care reluase şirul fusese "Cum am găsit găsitoarea", datată 13 septembrie 1986, chiar a doua zi după găsirea lui Molly. Ochii lui deveniseră botul pisicii. Extrăgea aproape la întâmplare un obiect din mulţimea acum redusă şi ordonată, se trântea în fotoliul proaspăt eliberat, care parcă-l îndemna la scris cu străvechea lui tapiţerie portocalie scoasă la iveală de sanepizdaşi - îi detesta, n-avea cum să nu îi deteste -, pe care o revedea acum după ani în care şi aceasta fusese doar amintire, se instala cu un bloc de desen pe genunchi, deasupra aşternea coala de hârtie şi scria, şi scria. Nu-l mai interesa cartea, de-acum părea să nu se prea mai gândească la asta. Era un ritual zilnic, o plăcere însoţită de o ceşcuţă de cafea - o anumită ceşcuţă, de porţelan alb, cu trandafiri angelici pe o parte şi dungă de aur pe buză, şi ea regăsită la prima curăţenie. Scria însemnarea dintr-o răsuflare, aplecat deasupra foii, îndreptându-şi umerii doar cât să soarbă din cafea, cât să mai arunce o privire în gol, în golul populat de amintiri, de oameni şi locuri, şi adăuga astfel încă vreo două pagini la acest jurnal al trecutului.

La moartea lui avea să lase, într-un turn bine dosit de ochii puţinilor străini care îi mai trecuseră pragul, după draperia cu dragoni verzi din holul dinspre baie, şapte asemenea pachete, câte unul pentru fiecare an de însemnări, circa şapte sute de pagini pachetul, în total aproximativ cinci mii de pagini.

Aceste coli acoperite de un scris de mână foarte înclinat şi mărunt, cu linii lungi, orizontale, deasupra fiecărui t, erau incluse în ceea ce Testamentul melancolic numea "fond de carte", punctul privitor la ele din testamentul parafat de notarul Peştişanu fiind însoţit de o descriere amplă şi gravă, însă plină de încredere şi speranţă, cum pot avea oamenii total lipsiţi de speranţă numai atunci când se exprimă în scris.

Moştenitorul, Ivan Gruzin, urma să se ocupe de toate acestea, de conservare şi eventual de editare, fără obligaţii, dar cu ceva directive precise, iar câtă vreme promitea să se ocupe, şi promisese, şi începuse cu atâta seriozitate încă din timpul vieţii domnului Teodorescu, apartamentul era al lui, cu tot ce rămânea acolo, şi el putea dispune cum poftea de toate celelalte obiecte, putea şi să vândă, mai cu seamă dacă vreo acţiune cu aspect comercial ajuta la conservarea şi valorificarea "fondului de carte". Aşa a ajuns Ivan în posesia casei cu două camere şi a manuscriselor care aveau să-l facă în curând un soi de celebritate în oraş - e drept, una cu o aură iniţial mult mai slabă, licărind la umbra crescândă a dispărutului domn Teodorescu, o celebritate în rândul celor interesaţi de poveştile din pachete şi-al celor care vedeau acum în el un al doilea om cu pachetul. Pentru că şi Ivan avea să înceapă să umble după el cu câte un pachet încolo şi încoace, dând prilej bârfelor de cartier despre un blestem care se mutase acum asupra moştenitorului. Sigur că nu era nici urmă de blestem: Ivan verifica, ordona, copia şi plimba fascicul cu fascicul şi teancuri de copii.

(fragment dintr-un volum în pregătire - SVJS)
Articolul anterior din rubrică
Toate articolele din rubrică
Articolul urmator din rubrică




0 comentarii

ARHIVA RUBRICII

Sageata Basmul fiinţei, Noica - tatăl şi fiul (II), Alexandru Stănescu
Sageata Basmul fiinţei, Noica - tatăl şi fiul (I), Alexandru Stănescu
Sageata Articol publicat exclusiv pe LiterNet.ro Cadril, Argentina Firuță (5.0/5 - 3 voturi)
Sageata Articol publicat exclusiv pe LiterNet.ro Darul, Argentina Firuță (5.0/5 - 3 voturi)
Sageata Articol publicat exclusiv pe LiterNet.ro cum am început să beau cola, apoi cola zero, Andrada Ionescu (3.6/5 - 7 voturi)
Sageata Toate articolele din această rubrică


RUBRICILE CATEGORIEI

Sageata Poveştile fetei nesăbuite
Sageata Povestiri minimaliste
Sageata autoficţiuni
Sageata Înaltă ordine de idei
Sageata Editorialul de luni dimineaţă
Sageata Cafe del Sol
Sageata Diversiuni şi aluviuni
Sageata Micile istorii
Sageata Scrisorile Getei
Sageata Insolita de marţi
Sageata Întîlniri - De dragoste
Sageata Cuvinte pentru înecaţi
Sageata România, draga de ea!
Sageata Jobenul cu iepuraşi
Sageata Şoseta cântăreţului de blues
Sageata inter_zise
Sageata Biciclete în Beijing
Sageata Istorii inventate
Sageata Respiraţie sub apă
Sageata CompletAbil
Sageata Cutia cu păpuşi
Sageata Drumul spre Oz
Sageata Un pic - alte întîmplări adevărate
Sageata Cum să...
Sageata Bungee Jumping
Sageata InCompletAbil fantastic
Sageata Ceaiul de joi dimineaţă
Sageata Fractalul Epic
Sageata Zen şi arta întreţinerii motocicletei
Sageata PUNCT...
Sageata S-a întâmplat într-o joi
Sageata Praful de pe tobă
Sageata 8 1/2. Odă bărbaţilor / Ode to men
Sageata Blues Letters
Sageata Casa cu pereţi de vânt
Sageata Bestiar domestic imaginar (cu persoane celebre)
Sageata Ora de libertate
Sageata Viaţa domnului Lăzărescu
Sageata Întâmplări despre niciodată
Sageata Jurnal de maimuţe
Sageata Cântece simple
Sageata 49
Sageata Totul pe alb
Sageata Pentru cine bat străzile
Sageata Autorul


PUBLICITATE




CITIŢI-NE PE FACEBOOK


Spacer Spacer