Mămăliga miresei

Povestea asta am auzit-o de la un unchi de-al meu, ne-a povestit-o cu gândul că poate vom învăţa ceva din ea, iar eu o redau pe cât pot mai bine.

Scrioaştea, aşa se numea satul, era aşezat în căldarea unor dealuri în formă de cocoloaşe, astfel că locuitorii lui îşi puteau vedea vitele păscând pe coame, împungând soarele cu coarnele lor răsucite, în timp ce îşi vedeau de treburile gospodăreşti. Am ajuns pe seară, bivoliţele se întorceau de la păscut şi se revărsau în bătăturile largi. În toate gospodăriile agitaţia era în toi, adăpau animalele şi pregăteau cina. Am intrat la casa unde mi se spusese că pot să trag peste noapte şi am aşteptat cu răbdare să termine ciurda de adăpat şi după ce s-au mistuit în grajduri, o fată roşcovană, legată cu basma albă, a venit la mine cu o ulcică de apă. Eram înfierbântat de drum, îmi simţeam buzele crăpate de sete. Am băut ulcica pe nerăsuflate şi am mai cerut una, dar stăpânul casei, tatăl fetei, un om cât un deal, cu pielea parcă arsă în cuptor şi mustăţi roşcate, răsărit parcă din pământ, s-a stropşit la fată:
- Ad-o găleată cu lapte!

Fata s-a îndreptat către fundul curţii şi a adus repede o găleată cu lapte - toată familia era la muls în grajduri, şi a vrut să-mi toarne în ulcică, dar eu nu mai puteam de sete - am înşfăcat găleata şi am dus-o la gură golind-o pe jumătate şi vărsând şi pe cămaşă.

Am trântit găleata pe o masă care se afla afară, apoi am răsuflat puţin şi am apucat-o iar, bând până la fund. M-am şters la gură cu un ştergar, mulţumind frumos.
- Să-ţi fie de bine, flăcăule, a mormăit omul privind găleata goală. Şi m-a întrebat ce vânt mă aduce pe acolo, de parcă nu ştia.

I-am spus că am venit să-mi iau mireasă după obiceiul locului, că am auzit că satul are fete multe, frumoase şi harnice.
- Asta aşa e, uite, una din ele e fiica mea cea mare, a spuse el arătând spre o fată spelbă şi deşirată care stătea lângă un stâlp din pridvor. Prea cu nasul pe sus, ce-i drept, i-a refuzat pe toţi flăcăii care au cerut-o, şi au cerut-o, nu glumă, n-au mai aşteptat ei să le facă mămăligă, doar că nu i-a fost nici unul pe potrivă de frumos şi deştept. A rămas nemăritată şi s-a trecut puţin, dar nu-i bai, că doar florile sunt frumoase când sunt înflorite bine, hi, hi!

Am dat din cap că aşa e, privind la sluţenia aceea care se înroşise auzindu-l pe tat-su şi aşa era şi mai urâtă. Se lăsa seara, dealurile din jur erau mai lunguieţe şi mai strânse în jurul satului, ca nişte năluci negre care îşi apropiaseră capetele şi tăinuiau ceva.

În bătătura rotundă, împrejmuită cu bârne erau bălţi de urină de bivoliţă şi din ele se ridicau aburi iar argaţii adunau baliga şi o cărau cu roabele într-o groapă din fundul grădinii. Mirosea puternic a gunoi de grajd şi a fum. Două fete, pesemne surorile mai mici, m-au condus într-o încăpere şi îmbrâncindu-mă, chipurile din cauza întunericului, au aprins lampa şi au început să scoată şi să salte aşternuturile chicotind între ele. Le-am lăsat să-şi facă treaba şi am ieşit să mă spăl la fântână. Am scos o ciutură cu apă şi mi-am turnat în cap. M-am spălat şi m-am răcorit zdravăn, după care m-am şters cu ştergarul şi când m-am dus să-mi trag cizmele pe care le lăsasem ceva mai departe să nu se ude, am alunecat şi am căzut într-o groapă cu mâl cleios şi rece. Am început să mă zbat ca să ies de acolo, am strigat după ajutor dar din casă, deşi era lumină la ferestre, n-a ieşit nimeni; deodată am desluşit lângă mine doi ochi sticloşi, bulbucaţi şi o răsuflare iute - era o bivoliţă care se înnămolea acolo şi care, după mugetul înfundat nu părea prea încântată că împărţeam nămolul cu dânsa.

Am răcnit mai tare şi din casă a ieşit pocitania cea nemăritată care a înaintat pe câteva pietre şi mi-a strigat cu o furie şi o răutate cum nu te-ai fi aşteptat de la o fată de ţară care aştepta peţitori:
- Ce te sperii de o biată bivoliţă, sărut-o şi te lasă să ieşi!

Nu-mi venea să-mi cred urechilor. Mă uit la dânsa, mă uit la bivoliţă.
- Totuşi, n-aş putea să te sărut pe tine? Aş fi strâns-o pe schiloada aia să-i trosnească oasele şi aş fi muşcat-o, s-o satur de obrăznicii.
- Hm, nu se cade, a zis dânsa cu silă, s-a clătinat pe pietroi în timp ce eu am sperat din tot sufletul că o să cadă, şi-apoi nu eu stau în nămol cu mata.

Bivoliţa avea o privire aprigă şi ca şi cum ar fi înţeles ce se vorbea, îşi ţuguiase buzele groase şi băloase. Doamne, ce era de făcut? Am încercat să fug cumva, dar m-am afundat şi mai tare în mâl iar dihania şi-a lăsat în jos coarnele împreunate pe creştet şi a mugit cătrănită rău.

Nici nu ştiu când am atins-o cu buzele şi am şi ieşit repede. Sfătuitoarea mea dispăruse. Am luat-o de la capăt cu spălatul, pe un pietroi mare, cu grijă să nu cad din nou în mâl iar săpunul mi-a alunecat în fântână. Pe când îmi trăgeam iţarii, am zărit în semiîntuneric o formă albă, desigur vreuna din fete, poate chiar pocitania, fusese de faţă la spălatul meu.

Hm! Am intrat în odaia mea şi am terminat cu îmbrăcatul iar peste puţin a intrat stăpâna casei şi m-a poftit la masă. Era o ţărancă negricioasă, desculţă, cu picioare mari şi groase, şi tot bombănea şi netezea pe ici-colo. M-a condus într-o bucătărie mare. La vatră două fete stăteau în picioare şi învârteau de zor mestecăul într-un ceaun uriaş în care fierbea cu bulbuci mămăliga, iar stăpâna casei a aranjat pe masa lungă din lemn grosolan străchini cu unt şi brânză de bivoliţă. Toată familia a venit şi s-a aşezat la masă, erau vreo douăzeci cu tot cu argaţi. Fetele au răsturnat mămăliga roşcată şi îndesată pe un fund de lemn cât o roată de car chiar în mijlocul mesenilor.

Pocitania nu se vedea şi am observat că la masă erau mai multe fete drăguţe, toate roşcate şi pistruiate cu părul împletit mărunt, printre care una chiar pe gustul meu. Tatăl a început să taie mămăliga felii, cu aţa, pentru toată lumea.

Ca să mă distrez puţin după spaima cu bivoliţa, l-am întrebat cu prefăcut interes unde îi e frumuseţea de fată, că nu o văd.
- Fiica mea, a spus el, e foarte gingaşă într-ale mâncării şi sfioasă, când simte peţitori prin preajmă se retrage - lucru rar la o fată aşa frumoasă, care vrea să fie văzută de toată lumea...
- Aha, am zis şi figura ameninţătoare a omului care rostea acele cuvinte m-a ajutat să-mi reţin un zâmbet.
- Să fie cu noroc, voinice, a zis el ridicând un ţoi şi dându-l de duşcă, şi să-ţi găseşti scrisa, poate cine ştie, fiica mea cea mare îşi va găsi un soţ...
- Doamne... era să zic fereşte, dar m-am înecat la vreme şi am zis ajută!

Am dat şi eu ţoiul peste cap şi am început să mănânc. Ridicând brusc capul am observat cum fetele îşi reţineau cu greu râsul, strângând fălcile şi lăsând nasurile în străchini.

Datina era ca la solstiţiul de vară fetele de măritat din sat să facă mămăligi şi să le pună pe o masă aşezată în vatra satului. Iar peţitorul alegea o mămăligă şi se însura cu fata care o făcuse. Veneau peţitori din sate îndepărtate să-şi caute neveste în Scrioaştea.

Eu eram un flăcău tare cusurgiu la găsirea unei mirese. Şi văzând că trec anii şi tot nu mi se legau ochii de vreo fată, maică-mea mă trimisese în Scrioaştea spunându-mi că dacă eu nu mă pot hotărî, soarta va alege ea pentru mine. Maică-mea avea dreptatea ei şi, mai mult, căsătoriile închegate în Scrioaştea erau cu noroc şi nu se pomenise vreodată ca un soţ sau soţie să cârtească împotriva perechii alese.

Simţindu-mă îndatorat să le dau gazdelor mele o mână de ajutor, a doua zi dimineaţă am cerut să merg cu animalele la păşune. Mi-au dat în grijă bivoliţele şi caprele. M-am uitat cu teamă după bivoliţa din mâl, dar nu era printre ele.

Am primit traista cu ceapă şi mămăligă rece şi am urcat pe deal mânând ciurda, împreună cu un băiat de vreo zece ani şi câţiva dulăi mari şi flocoşi. Ajunse pe culme, vitele au început să pască, apoi când soarele a fost sus am coborât cu ele la râu şi dânsele s-au adăpat şi s-au înnămolit după cum le era tabietul.

Deodată îl văd pe băiat că le împunge cu băţul şi-l aud mormăind: de v-aţi mărita odată, să scap de voi!
- Se mărită şi ele cu bivolii lor când le vine vremea, am spus eu zâmbind.
- Ce îndrugi acolo, prostovanule? a zis băiatul pe un ton arţăgos ca al lui tat-su.
- Ce-ai spus? m-am mâniat eu şi l-am înşfăcat de urechi. În acel moment toate bivoliţele şi-au ridicat boturile din apă şi s-au pregătit să vină spre mine. Nu prea era de glumă. L-am mângâiat pe băiat pe cap iar ele au început să bea mai departe, dar cu ochii bulbucaţi şi răi aţintiţi asupra mea.
- Spune-mi, te rog, ce se-ntâmplă aici?

Copilul a tăcut o vreme privind în altă parte, înciudat.
- Uite ce-ţi dau, am încercat eu să-l îmbunez. Şi am scos din sân o găinuşă de lut smălţuită de-ţi lua ochii, m-am dus la râu, am umplut-o cu apă şi am început să fluier şi să gâlgâi din ea. Era mai mult decât putea îndura copilul. A luat găinuşa şi după ce a încercat-o cum sună, a zis:
- Bivoliţele astea pe care le-ai adus azi la păscut sunt fete pe care sătenii le-au pedepsit deoarece nu au vrut să se ducă după peţitorii care au ales mămăliga lor.
- Şi ele nu mai fac mămăligă?
- Ba da, dar ele îşi fac mămăliga de cu seară, iar mămăliga lor este rece şi tare a doua zi şi rareori se întâmplă să fie aleasă vreo mămăligă de-a lor, că toţi aleg mămăligă caldă, din care ies aburi. Astfel că vor rămâne nemăritate, asta le e pedeapsa.

Deci se putea întâmpla şi aşa! Ne-am întors cu animalele pe înserate, eu îngândurat iar copilul vesel, fluierând şi gâlgâind din găinuşă de umplea văile. Am primit de mâncare în odaia mea şi toată lumea s-a potolit mai devreme ca de obicei. A doua zi toate fetele de măritat din sat se sculau cu noaptea în cap, se găteau mirese şi se apucau să-şi facă mămăliga de măritiş, cum se numea pe acolo.

M-am întins pe laviţă rumegând povestea auzită. Erau fete care refuzau peţitorii. Dar nu erau şi peţitori care refuzau fetele? Şi dacă da, ce se întâmpla cu ei? Dar dacă era ştiut că toţi cei ce se alegeau astfel în acest loc aveau să fie fericiţi negreşit, de ce refuzau? Eu de ce ezitam? Era greu de crezut, pe de o parte credeam, pe de alta nu. Iar dacă fetele cele încăpăţânate deveneau bivoliţe, flăcăii cei cusurgii deveneau... bivoli? Am adormit foarte greu şi am visat numai bivoliţe, bivoliţe furioase şi negre, bivoliţe blânde şi albe care se tot înghesuiau în aşternutul meu şi mă striveau.

M-am trezit mai târziu şi m-am îmbrăcat. Casa părea pustie şi nu se simţea nici o mişcare dar când am intrat în ograda din dos era plin. Femei de toate vârstele, gătite după portul satului, atât de multe că te mirai cum de nu se împiedicau una de alta, se învârteau pe lângă mese cu bucate şi pe lângă oale fierbând înşirate pe pirostrii. M-am strecurat printre femei, am ocolit o masă strălucind de găteli şi oglinzi, înaintând către ceaunul în care mestecau pe rând mămăliga de măritiş surorile casei, gătite mirese. Am tresărit văzând-o printre mirese pe pocitanie, gata să n-o recunosc. Aşadar vroia să se mărite, bivoliţa bătrână. Am început să asud. Dacă nimeream mămăliga ei? Oare puteam să am atât ghinion? Deodată femeile au început să ţipe şi să se agite iar eu încercam să înţeleg ce s-a întâmplat. Nu era voie să fie niciun bărbat acolo în momentele acelea. Iar cum nu puteam să ies repede fără să îmbrâncesc pe vreuna, toată gloata aceea femeiască ţipa ca din gură de şarpe şi dădea din mâini iar câteva babe şi-au ridicat braţele negre şi uscate ca nişte ulii făcându-mi semne să mă depărtez. Apoi m-am trezit cu o basma peste cap şi aşa, cu faţa acoperită, m-au mânat afară pe poartă.

Zăpăcit de-a binelea am pornit pe uliţă, către biserică, dus de alt puhoi de oameni, care şi vite. Femeile îmi zâmbeau iar bărbaţii, mai toţi cu mustăţi gălbui, mari şi zburlite ca ale gazdei, se încruntau. Poate unde eram străin.

Mămăligile erau înşirate pe o masă lungă, acoperită cu ştergare iar flăcăii, în cele mai bune straie, se învârteau în jurul lor. Îşi frământau în mâini pălăriile, priveau, gustau. Fiecare mămăligă avea un semn iar acel semn era trecut într-un catastif ţinut de vornic, astfel că nu încăpea nici o şiretenie. Pe lângă mămăligă, fetele mai pregătiseră şi alte bucate care mergeau să fie mâncate cu mămăligă, cum văzusem, sarmale, varză călită, tocană de iepuri şi potârnichi şi bineînţeles ţoiuri mici cu ţuică. Am ridicat un ţoi uitându-mă la el, erau foarte mici şi frumos făcute din sticlă colorată, când o babă măruntă, îmbrobodită cu negru, răsări lângă mine ca din pământ, căscă o gură neagră şi-mi spuse cu o voce cântată, subţire dar puternică:
- Nu e voie, maică!
- Ce nu e voie? am întrebat eu, amabil.
- Ţoiu', nu e voie decât unu', şi ridică degetul uscat, unu' singur, când ridici mămăliga, maică, o singură mămăligă...
- Oricum, nu aveam de gând, am bălmăjit, deşi nu mai ştiam nici eu ce aveam şi ce nu.
- Eu ţi-am spus, maică, ca să ştii, că altfel, vornicu'... din ce sat eşti? Dar imediat văzu alţi flăcăi care păreau a avea aceleaşi intenţii şi se depărtă să-i povăţuiască sau mai bine zis să-i ameninţe şi pe ei.

Mi-era o foame de-mi scăpărau ochii, pentru că peţitorii nu primeau nimic de mâncare în dimineaţa aceea. Am privit toate mămăligile dar niciuna nu se deosebea prea mult de alta, doar că erau aranjate în fel şi chip, pe funduri de lemn cu cocoşei sau pe frunze de varză. Am găsit şi mămăligi reci şi tari, oare spusele copilului aveau ceva adevăr?

Numai ce văd un flăcău în faţa mea că ridică o mămăligă. Imediat s-a ivit cea care o făcuse, o mândreţe de fată, de era să crăp de ciudă. Alt flăcău a ridicat o mămăligă şi a fost adusă nimeni alta decât sora cea drăguţă a pocitaniei, de care îmi plăcuse mie. Furios pe norocul celor doi am ridicat iute o mămăligă şi numai ce apare gazda mea cu pocitania de mână şi:
- Să fie într-un ceas bun, flăcăule!

Iar pocitania îmi rânjeşte cu nişte dinţi lungi, scoşi în afară şi îşi potriveşte - cu ce ifose! - cununa sau ce naiba avea pe părul ăla spelb.

Cred că m-am înnegrit la faţă. Iar omul a răcnit:
- Uite ce mândreţe, nu degeaba ai aşteptat atâta ca să te-nsori şi ai bătut drumul până aici.

Iar cum eu tăceam şi o priveam aiurit, m-a-ntrebat scurt:
- Ei, ai ceva-mpotrivă?
- Dd... nuuu, m-am bâlbâit eu.
- Atunci?
- Sunt copleşit, e peste aşteptările mele...
- Aaa, mă bucur, a zis el şi şi-a frecat mâinile. Am presimţit eu că tu îmi vei fi ginere de cum ai intrat pe poartă, nu te supăra că-ţi spun. Te-am cântărit eu. Totdeauna am visat pentru fiica mea un om de ispravă.

Am vrut să fac un scandal grozav, să demasc în faţa celorlalţi peţitori treaba cu fetele bivoliţe şi pericolul în care se aflau dacă refuzau o fată, şi să stârnesc o revoltă. Dar mi-am stăpânit clocotul. Ceva în mine îmi poruncea să merg înainte, să nu-mi atrag asupra capului vreo nenorocire.

Urâtania a chicotit, s-a făcut că mă priveşte drăgăstos şi a bătut din picior:
- Ian mergi, dragostea mea şi culege-mi nişte muşeţel, că mă prăpădesc după florile astea...
- Imediat, drăguţo! Mi-am fluierat calul dar nu m-au lăsat să urc pe calul meu, ci mi-au adus un cal de-al lor, foarte înzorzonat. M-am aruncat în şa şi am luat-o în sus pe deal gonind ca vântul, cu gândul că era un prilej nimerit de a scăpa de mireasă. Dar când am urcat pe o costişă cu muşeţel şi alte bălării, pacostea de cal m-a trântit şi mi-a zis fornăind:
- Hai, culege mai repede să mergem înapoi că mi-e poftă de fân uscat!

Nu era nimic de făcut. Am cules o poală de muşeţel, am urcat pe cal şi am revenit la mireasa mea. Lăutarii scârţâiau cântecul îndătinat al mireselor, "Taci mireasă, nu mai plânge!" şi pocitania se storcea să lăcrimeze.

Apoi au venit nănaşii, un bărbat voinic cu mustăţile ştiute şi o femeie grasă, albă, cu nasul în vânt, şi plină de mărgele ca o curcă, ne-au luat între ei şi ne-au dus la biserică. Dar aşa biserică n-am mai văzut de când sunt. Pe dinafară era vopsită numai în alb şi negru şi erau înfăţişate muncile iadului, cu tot felul de cazne, laţuri şi animale spurcate ţinând capete smulse în gheare. Se încrâncena carnea pe om. Mi-am întors faţa către mireasă şi ea mi-a rânjit sfidător. Pesemne se aştepta să nu pot să mă uit şi se bucura că mă purtam ca atare, aşa că am privit indiferent iadul. În schimb, când am păşit înăuntru era atât de liniştitor, încât uitai de cele din afară şi nu-ţi mai venea să pleci. Zidurile erau acoperite de sus până jos doar cu nunţi, mai cu seamă în galben şi roşu. Un popă bătrân, cu odăjdii roşii, cu o barbă până la genunchi, citea din carte de curgeau apele de pe el, pierzând şirul, luând-o de la capăt sau sărind direct la sfârşit, nu cred că a putut să zică pentru o pereche tot ce trebuia de la cap la coadă, având grijă doar să nu-i scape cuvintele cele mai importante, "Vă pronunţ soţ şi soţie!" În acest timp celelalte perechi stăteau pe scăunele cu trei picioare cu naşii alături între sfinţii mici şi blajini dănţuind sau înşiruiţi la ospeţe, la fel de nemişcaţi ca ei şi privindu-se pe furiş deoarece se întâlneau în acel locaş pentru prima dată. Cât am aşteptat acolo m-am tot îmbărbătat, m-am uitat la sfinţi, la mireasa care urmărea slujba privind cu capul lăsat în jos, pe sub frunte, apoi am înaintat şi noi, iar când popa a ajuns la "acum poţi săruta mireasa!", ea şi-a ţuguiat buzele, iar eu am simţit că o sărut pe bivoliţa din mâl.

Ne-am aşezat la masă toate perechile cele noi, vreo treizeci, şi ne-am pus pe mâncat şi pe băut în vreme ce lăutarii cântau din cobze. S-a încins dansul miresei şi am jucat cu mireasa mea, care parcă înghiţise un cocean care n-o lăsa să se îndoaie în voie. O priveam încercând să găsesc la ea ceva atrăgător sau un semn de prietenie, dar mă privea de sus şi nu puteam să văd pe faţa ei decât mândria că se mărita.

A venit vremea să plecăm. Am crezut că i se va da un cal al ei dar nu, trebuia să mergem călare împreună, pe acelaşi cal cu care fusesem la cules muşeţel. Şi-a luat rămas bun de la maică-sa şi de la tat-su, de la surori, cumnaţi, fraţi şi restul neamului, de la sora-sa cea drăguţă care era şi ea mireasă, şi care se strâmba să nu râdă.

Apoi mi-am luat în braţe frumuseţea de nevastă şi am trântit-o în şa, iar dânsa a început a striga şi a se văita în gura mare:
- Tatăăă, ăsta nu mă iubeşte, uite m-a trântit pe cal!
- Ceee? s-a mâniat tat-su, ai grijă cum te porţi, ginere!
- Nu-i adevărat, drăguţa mea, ţi s-a părut...
- Nu i s-a părut, a zis calul, am simţit şi eu cum a trântit-o!
- Aaaii, a răcnit omul, stai aşa, voinice. Hei, oameni buni, ian uitaţi-vă aici, flăcăului ăstuia îi trebuie o nevastă mai bună. Aduceţi-i una pe măsură!

Eu, ruşinat şi prăpădit, nu mai ştiam ce să fac, când văd că vine un alai cu o bivoliţă grozav de mare, vânătă, cu pieile atârnând şi cu botul plin de bale, în care am recunoscut-o pe bivoliţa din mâl. Doamne! S-a oprit şi a pocnit o dată din buzele de două ocale. Iar vornicul, cu catastiful sub braţ:
- Ian spune, flăcăule, pe care o alegi?
- Nu mai am ce să aleg, eu rămân cu draga mea mireasă, am spus tremurând de furie că mă lăsam intimidat de nişte trucuri ţărăneşti şi de vorbele unui biet copil crescut pe dealuri.

Am urcat la spatele miresei şi am vrut să dau pinteni calului, dar maică-sa mi-a strigat cu o voce ascuţită:
- Bivoliţa face parte din zestre, dragă ginere, vine cu voi. Să nu mergeţi repede, să nu obosească!

Ştiam că zestrea venea mai pe urmă, după vreo două săptămâni, de ce trebuia ca bivoliţa să vină odată cu noi?
- Nici o grijă, am spus.

Am pornit la pas, cu bivoliţa urmându-ne alene, dar când am trecut dealurile şi nu ne mai putea zări nimeni, am îmboldit calul care a început să fugă ca vântul. Mă aşteptam ca mireasa să protesteze în vreun fel dar tăcea. M-am uitat în spate. Scăpasem de animalul acela dezgustător şi acum mai trebuia să mă descotorosesc de mireasă, mă gândeam să o las pe cal să se întoarcă singură şi s-o ia de la capăt, dar mă muncea gândul că mă legasem cu ea în faţa lui Dumnezeu. Nu mai puteam să-i zic "pocitanie" sau altele de felul ăsta şi nici de glume nu-mi ardea. Deodată am simţit pământul cutremurându-se. Am întors capul şi am văzut bivoliţa gonind după noi cu coarnele coborâte de sub care împungeau ochii.
- Stai, am strigat, stai că te aştept să mergem împreună...

Bivoliţa a încetinit şi am făcut popas, vreme în care a păscut iarbă fragedă. Mireasa a cerut să fie dată jos de pe cal, am desfăcut ştergarul cu merinde şi am mâncat împreună. Eu priveam când la mireasă, când la bivoliţă şi mi se părea că mireasa mea avea tot mai puţine ifose şi tot mai mult haz. Am pornit mai departe, în pas cu bivoliţa, vorbind şi râzând despre cele petrecute şi despre câte-n lună şi-n soare, iar când am ajuns aproape de casă, mireasa îmi era tot atât de dragă pe cât îmi era bivoliţa de urâtă.

Maică-mea ne-a ieşit în întâmpinare iar eu am descălecat, mi-am luat mireasa în braţe şi i-am zis mândru:
- Uite ce noră ţi-am adus!

Ea a privit lung, a dat să zică ceva şi a tăcut. Mireasa a sărit pe cuptor iar bivoliţa s-a tolănit în prag şi a început să caşte şi să rumege şi acolo a rămas până în ziua de azi.

Eu mi-am desfăcut de la gât cu mare mirare o faţă de masă cu pătrate albe şi roşii, era "basmaua" pe care mi-o aruncaseră în cap acolo în ogradă şi care îmi rămăsese înfăşurată în jurul gâtului.
- De ce nu mi-ai spus că am asta la gât? am întrebat-o pe mireasa mea frumoasă şi dragă:
- De ce să-ţi fi spus? Am crezut că aşa te-ai gătit. Dar îţi stă bine, îţi stă foarte bine.

Până una alta oglinda mea era tot maică-mea, aşa că am întrebat-o şi pe dânsa.
- Îţi stă bine, mamă, că doar eşti bălan.

Peste o săptămână au sosit douăsprezece care cu zestre şi o cireadă mare de vaci şi bivoliţe, însoţite de argaţi. Gurile rele cleveteau că lucrurile din cele douăsprezece care ar fi încăput în nouă. Dar era obiceiul să fie douăsprezece. Maică-mea a dat din cap, bucuroasă:
- Aşa mai merge...

Nici până azi nu-mi dau seama ce s-a întâmplat cu adevărat în satul acela, dar când e omul mulţumit, de ce să mai despice firu' în patru? Până la urmă nici nu e bine. Am avut trei feciori şi am trăit fericiţi până la adânci bătrâneţi şi uite că am apucat să vă povestesc cum mi-am găsit mireasă...