Sex and the city in Balcania

La New York ai, barem, o serie întreagă de ciudaţi şi ciudăţei, de sexaholici, de "bătrâiori şi neliniştiţi", de tineri fascinaţi de vinilurile bunicului şi de glorioşii ani '60, de nostalgici ai diverselor mode, epoci şi cutume erotice, de neo-dandies şi metrosexuali, ai variaţiune. La Londra, dacă ai sub 70 de kilograme, un zâmbet luminos şi nu porţi şlapi şi budigăi trei sferturi, model larg, ca rapperii, un bărbat din 10 te fluieră pe stradă. Când am fost acolo am zis că e o epidemie, ceva. În Bruxelles, dacă te găsesc pe gustul lor, te opresc pe stradă şi te întreabă, civilizat, dar fără ocolişuri: "vrei să fii prietena mea"? dacă zici nu, trec mai departe, nu te sâcâie. Cât pe ce să îi fi răspuns astă vară unuia că "da, aş cam vrea"; dacă nu eram timidă, s-ar fi legat ceva. Era un tip cu ochelari, blonduţ, cu trăsături fine şi buze subţiri, cum îmi plac mie. Asta e, am ratat ocazia. În Germania, mai exact în Heidelberg, e plin de studenţi şi e o atmosferă efervescentă, simţi că te afli într-un loc plin de viaţă şi încărcat cu o energie care îţi inspiră trăiri şi scenarii. Acolo, acum doi ani, un bărbos de vreo 30 de ani, destul de atractiv, s-a oferit spontan să îmi împrumute bicicleta lui ca să ajung mai repede la universitate. Urma să ne revedem mai târziu la Rathaus să i-o înapoiez. Mi-a zis că el, când vede câte o femeie frumoasă, are accese necontrolate de generozitate.

La noi, în Balcania, majoritatea celor trecuţi de 30 sunt sedentari bine. Fixaţi strategic în faţa unui ecran, cu sticla de bere la îndemână. Nu-i mai scoţi din pijama şi din papuci. Pentru cei mai mulţi relaţiile intime sunt o modalitate de întărire a privilegiilor comodităţii. Sedentarismul e cuvântul cheie, fie el profesat în plan emoţional, sexual sau sentimental. Chiar şi fixismul intelectual e tot o formă de sedentarism. Bărbatul român, aşezat, are gusturi şi idei foarte clar definite care trebuie perpetuate, nicidecum chestionate. Nu e deschis la experimente şi improvizaţii şi nu reacţionează la provocările destinului. Consecinţa directă a acestui stil de viaţă este că devine cât se poate de pasiv şi de apatic în relaţii, destul de monoton în expresivitate şi de laconic în comportament. Se încuie într-un cerc de cunoscuţi intimi din care nu mai iese nici escortat de un trib de dive. Convieţuirea în gaşcă îşi lasă amprenta asupra stilului de comunicare, vocabularul său capătă o glazură specifică particularităţilor gustului de grup, iar modul său de interacţiune se subordonează, docil, schemelor agreate în micro-comunitatea în cauză. Nu mai e flexibil şi capabil să facă faţă unor interlocutori neprevăzuţi, din altă specie. Se caracterizează şi prin faptul că nu poate fi sedus. Aşa cum se spune despre unii indivizi că nu pot fi hipnotizaţi, bărbatul român cel mai răspândit este de nefermecat. Ori că e el prea desăvârşit ca să îl poată da peste cap vreo femeie, ori că a văzut destule după socotelile proprii şi nu îl mai poate mişca nimic, ori că apreciază că nu se cade să se lase mişcat, chiar şi când e zgâlţâit ca la cutremur, tot se încăpăţânează să o ascundă sau să o nege. Oricum represaliile sociale la adresa a tot ce are legătură cu sensibilitatea şi frumuseţea sunt în expansiune, bădărănia e în tendinţe. De nefermecat-ul îţi vorbeşte ca unui robot, dacă cumva îţi e şef, şi spală cu tine pe jos profilactic, nu cumva să ţi-o iei în cap. Dacă e taximetrist sau funcţionar public nu se sfieşte să te repeadă, chiar dacă îi zâmbeşti suav şi vorbeşti calm şi chiar prietenos. Dacă are el draci poţi să fii tu mama cosânzenei că tot ca pe muma pădurii te tratează! Unii te înjură şi te ameninţă dacă nu treci strada în fugă, chiar şi pe la zebră, alţii te îmbrâncesc în alimentara. Cum se cheamă acest tip de abordare a sexului opus? Există oare un termen care să descrie cu precizie amestecul de agresivitate, aroganţă şi mojicie? Dacă în occident se vorbeşte de stiluri de viaţă alternative şi de subculturi care înregistrează o paletă largă de rituri de relaţionare, pe-aici, prin Balcania, încă ne distrăm cu feminismul.

Mi-e clar că şi eu trăiesc cu nostalgia dandismului şi că sunt inadaptată bine, la fel de clar cum îmi e şi, că dacă în culturile occidentale între 21 şi 150 de ani eşti considerată o femeie, indiferent cum arăţi, cum te mişti, cum te îmbraci, ce cont în bancă sau ce profesie ai, cât eşti de drăgăstoasă sau de nesuferită, în România, în funcţie de cum arăţi şi de vârsta pe care o ai, eşti abordată ca o femeie sau ca o cizmă (în cel mai fericit caz ca un tovarăş de acelaşi sex), în funcţie de bani şi de profesie eşti "doamnă", "duduie" sau "fă" etc.

Mai nou se poartă prin zonele urbane un tip de relaţionare complet lipsit de conotaţii de gen, ceea ce ar fi minunat dacă stilul dominant n-ar fi unul de un farmec cazon.

Sigur că în mare parte sunt responsabile de situaţie şi duduile care se supun cu aplomb unui proces de golanizare şi contribuie activ la dezvrăjirea miturilor sexuale şi la epurarea atmosferei de romantism. Le vezi manifestându-se în regim de gaşcă, şi anume cu ţigara în colţul gurii şi cu ditamai sculele în vocabular. Nici n-ai cum să le tratezi altfel decât ca pe nişte colegi de cazarmă. Dar ce vină au cele care nu spun bancuri deocheate, nu beau ca marinarii şi nu se adresează interlocutorilor cu "mă" şi "bă" ca să fie abordate în aceeaşi notă? Grobianismul n-are nici o legătură cu disoluţia reperelor de gen sau cu deconstrucţia masculinităţii şi feminităţii tradiţionale, chiar n-are, are legătură în mod substanţial cu îngălarea şi sictirul mioritice sau balcanice, poate. Cu lipsa de graţie cultivată ca virtute, cu un fel de a fi foarte rudimentar, considerat cool. Poate şi cu un anumit tip de complexe sexuale pe care nu le pot estima... Specimenele locale de camarazi de ambele sexe, care se bat pe umăr şi folosesc înjurătura ca semn de punctuaţie, au obiceiul să îşi exhibe tot ce le trece prin cap, chiar dacă au de-a face cu o persoană fină sau rezervată. Chestiunea nu ţine de domeniul raporturilor de "gen" defectuoase, aşa cum s-ar bucura să afirme adepţii sexismului, ci de grave carenţe de cultură şi experienţă estetică. Cum eu apreciez genul androgin mi-e limpede că nu ambiguitatea de gen e cea care produce fenomenul. Ba, chiar, androginii au rămas printre puţinii inşi de pe planetă înzestraţi cu un simţ erotic nemalformat. Asta şi pentru că îi interesează să-şi cultive o identitate estetică. Performanţă erotică înseamnă performanţă estetică. Altminteri promiscuitatea sexuală e inevitabilă.

Nu e vorba de faptul că aş pofti la flori şi "sărut-mâna". Aspiraţiile mele şi ale altora ca mine nu sunt nicidecum legate de scosul de la naftalină al unor cutume din tinereţea bunicilor, ce vreau este să fiu scutită de picanterii de stadion, să nu-şi descarce nici un Prâslea tolba cu fantezii porcoase în faţa mea, să nu fiu bruscată, luată în zeflemea, să nu fiu bătută tovărăşeşte pe spate (cred că nici o femeie de pe planetă nu suportă acest gest!) şi mai ales să nu mi se adreseze nimeni cu "mă" sau "bă".

Îmi doresc nespus să cunosc îndeaproape un afemeiat. Unul, oricât de solicitat şi de frivol... Culturile europene abundă de descrieri ale profilului. Se spune că ştie cum să te facă să te simţi atrăgătoare. Chiar dacă nu îl iei în serios, îţi dă o stare. Oare existenţa lui să fie doar un mit?