- Varvaro, dormi? Haidi, scoală-te, să mergem pe la Lina!
- La ora asta, mamă? abia de a protestat Varvara nedumerită, dar s-a ridicat şi a luat cămaşa de zi pe care i-o întindea bătrâna.
Lampa îi lumina nemiloasă trupul gol de care Varvara se ruşinase de când intrase în familia asta de femei puternice, şoldoase, cu braţe rotunde şi ţâţe mari. Ea era alt soi, firavă ca un ţâr, băţ îmbrăcat îi zicea soacră-sa cu un dispreţ pe care nu se străduia să şi-l ascundă. Măcar ăl bătrân nu putea s-o vadă, dormea de tăiai lemne pe el, chiar dacă povarna nu prea mai mergea, el tot era acolo, zi de zi, la încercat fruntea.
Înainte de război, la povarnă veneau căruţe din toată plasa, încărcate cu butoaie de borhot, se făcea coadă până la drum, ţuica curgea zi şi noapte, acum rar mai aveau muşterii, în sate rămăseseră mai mult femei neinteresate de ţuică, din prune făceau magiunuri şi pistil pentru copii, abia pe iarnă, când se trăgea vinul de pe borhot, mai veneau câteva căruţe la poartă.
- Hai că te-ai mai împlinit oleacă! mormăi soacră-sa mulţumită, în timp ce Varvara se străduia să-şi acopere sânii abia rotunjiţi, brăzdaţi de o reţea de vinişoare subţiri şi albastre. N-aveai încotro, faci şi tu lapte pentru băiat.
- Dar de ce mergem la Lina, mamă? S-a hotărât, îl ajută pe Mite? Că doar e frac-su, n-o să-l lase aşa, să ajungă la puşcărie.
- Taci, fă! Mergem să ne dea nişte miere, n-ai zis tu că ţi-e poftă de dulce? Cere băiatul, mai pui şi tu carne pe tine. Să nu te trezeşti vorbind cine ştie ce prostii p-acolo, lasă-mă pe mine, ai auzit?
Varvara era obişnuită să fie supusă, îmbrăcă grăbită cojoaca din blană de oaie şi-şi legă broboada peste cap şi umeri, fără să mai întrebe ce-o ardea pe suflet. De Mite o ardea, de când se întâmplase nenorocirea nu mai avea somn, Mite putea să scape doar cu banii mulţi pe care-i ceruse domnul avocat de la Bucureşti, altfel îl vedea Curtea Morţială. Nu prea ştia ea ce-i aia "curte morţială", când auzea vorba asta gravă, vedea nişte domni d-ăi mari, cu cruci în mâini, stând într-o curte ca bătătura lor şi certându-l pe Mite al ei.
***
Afară ningea liniştit, ca înainte de Crăciun, casele nici nu se ghiceau în beznă, greu se mai găsea gaz de când cu războiul ăsta, d-aia şi oamenii se culcau devreme, nu se mai strângeau ca înainte, femeile la cusut sau la tors, bărbaţii la băut, povestit şi cântat. Lina, singură, cosea la lampă izmenuţe şi cămăşuţe dintr-un cearşaf vechi.Copiii mai mari puteau purta şi din cânepă, dar fata cea mica şi pruncul de s-o naşte s-ar fi hârjâit pe pielea crudă. Odaia părea mai veselă cu lumină multă, cei trei copii ai ei se hârjoneau în pat făcând animăluţe din umbre pe tavan.
- Culcaţi-vă, arză-v-ar focu' să vă arză, că nu vă mai potoliţi odată! se repezi Lina în ei, când râsetele s-au transformat în chirăituri care i-au întrerupt gândurile.
Cum erau iernile înainte! Lume multă se aduna la ei în casă pentru că erau tineri şi petrecăreţi. Gheorghe cânta la caval şi era un povestitor neîntrecut, nimic nu va mai fi ca înainte de război, Gheorghe fusese în permisie acum jumate de an, venise aproape surd de la un obuz care explodase lângă el, lasă, măcar să se întoarcă sănătos. Plecase până să afle de copilul ăsta din burtă, iar Lina nu ştia carte, să-i fi scris.
Lina fusese fata cea mai mare a lu' Moroacă, singura care nu umblase la şcoală, stătuse acasă să-şi crească fraţii şi surorile mai mici, până să o ceară Gheorghe aproape că nu ieşise din bătătură decât să care apă de la fântână sau să aducă vacile de pe câmp. Ei aveau mereu haine şi încălţări ca să meargă la şcoală, ea stătea toată vara cu baliga-ntre deşte, fără să-şi ia o pereche de papuci de la târg, de la Giurgiu. Măcar, pe lângă zestre, primise şi salba de galbeni, ba şi câţiva icuşari, i se cuvenea după tot ce făcuse pentru ei, dar de când se întâmplase cu Mite o râcâia pe suflet că i-o cereau înapoi.
Gândurile rele îi cheamă pe oamenii pe care nu-i vrei, la geam băteau mă-sa şi cumnată-sa, Varvara.
O privi pe Varvara cum se dezbrobodeşte îndelung, se aşază pe celălalt pat, si-şi pune la spate căpătâiul din paie, gogonând cu un oftat burta în faţă.
Uite-o şi p-asta, e numai burta de ea, se gândi Lina răutăcioasă. O mai avea mult? Dar, în loc de asta, se trezi că întreabă:
- A fătat scroafa, Varvaro?
- N-a fătat, fir-ar a moartii, abia la gerul Bobotezii, te pomeneşti că o fi prea frig şi trebuie să băgăm purceii în casă.
- Păi, deh, oftă Lina, cum o vrea Dumnezeu acuşi! şi tăcu îndelung până când mă-sa sparse tăcerea.
S-a pornit o discuţie însufleţită despre ce mai coase ea, iar Lina era harnică, fusul nu-i stătea în mâini, împletea, ţesea şi cosea cât era iarna de lungă. Ba mă-sa a trimis-o şi în odaia de curat să le aducă din lada de zestre macate, preşuri, ilicuri şi cearşafuri. Acolo le ţinea Lina, frumos împăturite, avea două fete şi le făcea zestre de pe acum, chiar dacă erau mici. Lina se încălzise un pic la inimă, faţă de mă-sa şi de cumnată-sa. A dat capacul lăzii la o parte, a luat un braţ de ţoale, apoi s-a răzgândit şi a deschis chichiţa lăzii. Deasupra, icuşarii mărunţi, a băgat mâna sub ei cât să simtă lucirea dulce a aurului. Asta o liniştea întotdeauna, aurul era o promisiune, dacă Gheorghe se întorcea din război, puteau cumpăra ceva pământ şi nişte vaci, dar până atunci nimeni nu trebuia să ştie de el, cu atât mai puţin moş Roiu, care le scotea mereu ochii că stau în casa lui.
S-a întors în odaie cu vraful de velinţe şi ţoale şi a ieşit pe săliţă cât să bage un braţ de coceni în gura sobei, pentru că Roiu ştia să o urmărească cu ochi răi prin curte, dar nu i-ar fi spart un lemn, tot ea, cu burta mare, ea trebuia să facă şi treburile de bărbat.Cu ochii pe dantela spartă a unui cearşaf, o auzi pe Varvara întrebând slab, aproape ca un miorlăit:
- Te-ai mai gândit, dadă?
- Nu pot, mamă, ţi-am zis că nu pot! se repezi Lina la mă-sa, ignorând-o complet pe cumnată-sa. Mi-e milă de Mite, dar am copii şi nu ştiu dacă Gheorghe se mai întoarce de pe front. Nu pot să vă dau vouă şi să rămân sărmană pe vremurile astea. Apăi, dacă d-asta aţi venit...
- Taci, fa, Varvaro, proastă eşti, vorbeşte gura fără tine! Nu, Lino mamă, nu d-asta am venit, oi avea şi tu vreo bucăţică de fagure? Că pofti borţoasa şi să nu lepede copilul, d-asta venirăm aşa, pe întuneric.
- Păi, n-am, că nu-mi dă mie Roiu faguri, nici la ăştia mici nu se uită. Dar mă duc la a bătrână, că ea e miloasă.
- Du-te, Lino, du-te, aproape că o împinse mă-sa afară din odaie, noi ne mai uităm la macatele astea, poate învaţă şi Varvara să aleagă firele, că la mă-sa acasă nimic n-a învăţat.
***
Dumitra a lu' Moroacă ascultă atentă să audă cum se închide uşa la săliţă şi apoi se înfipse în noră-sa:- Varvaro, du-te şi tu şi gâdilă un pic copiii ăia, joacă-te cu ei că sunt nepoţii tăi, cât bag astea la loc în ladă.
Nu se putea baza pe noră-sa, trebuia să o mintă mai rău ca pe copii, după ce că era urâtă, mai era şi proastă. Ce-o fi văzut Mite la ea, numai el ştia. Mărunţică şi slabă ca un ţâr, n-avea ţâţe, n-avea cur, abia de rămăsese grea, acum nici treabă nu prea mai făcea, una-două o durea burta.
Dumitra se repezi cu ţoalele-n braţe la ladă şi scormoni grăbită-n chichiţă. Pe întuneric pipăia şi alegea icuşarii mici de galbenii pe care-i băga în buzunarul şorţului. De alături se auzeau râsetele copiilor care se jucau cu Varvara, se întoarse tot cu vraful de ţoale-n braţe şi le puse în acelaşi loc ca să nu observe Lina ceva. Nu că Lina era prea deşteaptă, dar nici ca noră-sa nu era, nici una din fetele ei nu era aşa proastă ca Varvara.
Mult n-au mai stat după ce Lina s-a întors cu o strachină de faguri, se făcuse prea noapte, a zorit-o pe Varvara să se îmbrobodească şi au pornit-o înapoi, spre casa lor din Satu Vechi. Pe drum, galbenii îi zornăiau în ritmul paşilor, nici nu ştia ce şi cum să-i spună noră-sii, nici măcar dacă să-i spună, deşi o auzea cum plângea noaptea pe înfundate de i se duseseră de tot ochii în fundul capului şi i se lungise şi subţiase nasul. Parcă o goneau gândurile din spate pe Dumitra a lu' Moroacă, s-a întors la noră-sa doar când a auzit o bufnitură-n zăpadă. A întins mâna să o ajute şi atunci i s-a făcut milă de ea, când a văzut-o cum se zbate ca un gândac cu burta-n sus.
- Haidi, fa Varvaro, că tofoloagă mai eşti! Hai mai repede că mâine dimineaţă trebuie să prindem trenul ăla de 4, mergem să-l vedem pe Mite şi să ne dea adresa lu domnu' ăla de-a zis că-l scapă. Să scoatem şi câţiva litri de ţuică, să plecăm dimineaţă, cât doarme tac-tu.
- Cu ţuică, mamă? Ăla a zis că vrea aur.
- Am aurul, l-am luat cât ţi-a adus Lina miere, numai tu voiai să stai să mănânci, iar pe mine ardea cămaşa.
- Toţi galbenii, mamă? străluci faţa Varvarei în întuneric.
- Toţi, fa, toţi!
- Să-i fi lăsat barim unul, să facă cercei la fete.
- I-am lăsat icuşarii, fa! Proastă eşti, mai bine nu-ţi spuneam.
Dar Varvara nici n-o mai auzi, se simţi pe deplin fericită preţ de o secundă, până îi trecu prin minte gândul blestemului. O s-o blesteme Lina, o să-i blesteme la biserică, las' să fie păcatul soacră-sii, Mite o să scape de curtea aia morţială, bine că nu s-a născut copilul, acolo e ferit încă de blesteme.