De vorbă cu tata

Retezate de hârleţ, subţirile rădăcini au pipăit dureros lemnul ce l-au întâlnit în cale. Era lipsit de viaţă, aşa că s-au retras spre rădăcina mamă, care îşi făcea tot mai puternic drum în jos, pentru a găsi hrană şi a se adăposti de frigul ce-l simţea că vine. Cele mici s-au lipit strâns de mamă, aşteptând cicatrizarea rănilor. Hrana către trunchi era însă din ce în ce mai puţină, aşa că la suprafaţă copacul prinsese o coajă tare, maronie, ce nu lăsa nimic să intre sau să iasă. Copacul se înălţa falnic deasupra lemnelor moarte, scorojite, şi răsufla greoi în bătaia vântului, după vremea sa. Ramurile erau goale, unele uscate, dar cine să le mai curăţe. Nu era vreme.

Apa se scurgea lin mângâind duios frunzele care îşi făceau loc spre pământ. Aveau să putrezească, cine să le plângă pe ele, însă. Se lăsau călcate în picioare şi purtate aiurea, amestecate cu glodul de pe uliţi, duse prin ogrăzi şi ogoare. Cui să-i pese de ele?

Din înaltul copacului privi roată împrejur şi lăsă să se scurgă picătura. Privi ogoarele negre şi brăzdate, apoi gardul de nuiele, de unde nu ieşise vreodată, şi poarta de fier, pe unde unii oameni intrau, iar alţii nu mai ieşeau, rămânând să asculte ultima ei cântare. Fără zgomot se desprinse apoi frunza şi se lăsă dusă de pala de vânt. Nu a avut noroc să cadă dincolo de moarte.

Când a fost să moară badea Gheorghe Doboş, a lăsat în urma lui patru doruri. Ţinea la toate, dar credea că despărţirea de ele îi va fi uşoară. Zăcuse la pat cinci săptămâni. Nici un doctor sau babă nu i-au dat de leac. Tuşea, se îneca, iar noaptea nu putea să doarmă. După atâta zăcut era convins că nu se mai scoală, aşa că începuse a lăsa în stânga şi în dreapta sfaturi şi vorbe spuse cu limbă de moarte, să se împlinească atunci când el nu o mai fi. Ţaţa Antonica plângea întruna când îl auzea. Ieşea afară şi rupea cu lacrimile ei gardurile vecinilor care trăgeau cu urechea, poate poate or afla ce s-a întâmplat cu bădia.
- Scoală, taică, iaca a venit cumătru din sus pe la tine, spuse zâmbind fata cea mare, care îşi lăsase pe mâna bărbatului casa şi venise să o ajute pe mamă-sa la treburi şi să o mai aline. Era cu părul prins în basma înflorată, deşi pe dedesubt purta pânza neagră, iar mâinile, deşi muncite, păreau ale unei doamne de oraş. Se întoarse sprintenă pe un călcâi şi îşi făcuse loc pe uşă afară.
- Zi-i să intre, tată, ce-l ţii la uşă, că doar n-o fi turc. Vocea îi era scăzută şi se înecase înainte de a mai începe altă propoziţie.
- Eiii, măi cumetre, da' ce te-ai împuţinat aşa? Arză-o-ar focul de treabă s-o arză, apoi aşa ne-o fost nouă vorba?

Cumătru Eugel zâmbea şi încerca să glumească cu restul de om pe care îl avea în faţa sa. Din cumătru-său, bărbat voinic şi mereu roşu în obraji, nu mai rămăseseră decât oasele feţei acoperite de pielea vânătă. Albise deodată, iar kilogramele sale ce băteau suta, erau nevăzute. Rămăsese un metru nouăzeci de piele, acoperit de cuverturi şi înconjurat de perne şi tămâie.
- Amu te-a găsit şi pe tine boala, dă-o-n Doamne iartă-mă, măi cumetre.
- Fă-te 'ncoa şi şezi. Crezi că nu ştiu că eu m-oi duce? Le aud pe astea mari cum bocesc noapte de noapte şi stau cu lumânarea la gata. Zăltata aia a lăsat casa şi pe bărbatu-su să vină lângă mine şi mă-sa, o doare sufletul, o văd. Şi băietul o vinit săracu' de el, da' măi cumetre, ce oi face cu asta mică? Îmi spuse mie ţiganca că m-oi duce de tânăr, dar ştii cumetre, parcă-s prea holtei acum.
- Ei, lasă asta, nu te gândi la aşa ceva. Venii cu o vorbă la tine şi să-ţi aduc îndărăt baniţa ceia de popuşoi pe care mi-ai dat-o. Hai, că de amu, te las cu Doamne ajută. Badea Eugel se ridică şi atinse uşor mâna vânătă a cumătrului său. Simţi răceala şi o trase uşor. Să mă ierţi, cumetri Gheorghi, dacă ţi-am greşit cu ceva vreodată.

Îşi luă pălăria de pe scaun şi da să iasă. În drum o văzuse pe Saveta, fata cea mai mică, ce stătea cu capul lipit de tocul uşii. Îi mângâia uşor creştetul capului, apoi îşi puse pălăria şi ieşi.
- Savetucă tată, ia vino oleacă, fată...

Sprintenă, fata ajunse repede lângă patul tatălui ei. I-a luat mâinile sloi între palmele sale moi. Ochii săi negri îl priveau pe bătrânul său părinte care stătea să se stingă. Afară, se auzea cum ţaţa Antonica dădu drumul lacrimilor ce se amestecau cu glasul stins al cumătrului Eugel.
- Să trimiţi, cumătră, băietul la mine să-i dau cazanul cel mare de fiert apă, iar mâne o să vie şi fimeia să vadă de cele trebuincioase, cu ce te-a putea ajuta...
- Of, săracan de mine...
- Iar fata cea mică nu o mai lăsa pe lângă el că îi e dragă tare şi nu s-a duce uşor dacă ştie că i-a rupe sufletul.
- Da cumătre, apoi da... suspină ţaţa.

Badea Gheorghe zâmbi la chipul blând ce îi era alături.
- Nu te uita în gura lor, fata tatii dragă, că de ale lor sunt sătul. Da' ce m-oi face eu că nu am stat destul cu tine? Of, lumina ochilor mei. Nici bine nu te-ai rădicat şi iaca eu tre' să plec. M'or vrea cei de dincolo mai devreme, s-or fi plictisit unul de altul şi vor să mai schimbe o vorbă cu cineva de pe acasă.

Ochii fetei dădură în lacrimi, obrajii păliră, inima nu o mai asculta.
- Să ştii, fată hăi, că nimic pe lume nu-i mai frumos decât să-ţi poţi ţine copiii în braţe, chiar dacă ai avea o sută de ani. Da' să ai grijă ce bărbat ăi lua, fata tatii, că eşti ca roua de dimineaţă curată la faţă, 'naltă ca viţa pe harag, bălaie ca soarele de vară şi cu inima ca pâinea caldă. Să ai grijă, să nu te laşi dusă de vorbele ca zaharul a primului flăcău mai îndrăzneţ. Da' lasă, că ţi-oi mai spune, mergi de zi-i mamă-tii să dea la vite.

Sărutându-i mâna, fata ieşise în fugă. Se izbi de soră-sa şi a ieşit în curte să-şi anunţe mama. Nu apucă să îi spună ce o rugase badea Gheorghe, din casă lacrimile îl strigau pe bărbat şi pe soţia sa.

Satu' întreg a venit la înmormântare. S-a dus de tânăr. I-au făcut groapa la poalele unui cireş măreţ, ale cărui frunze cădeau una câte una în bătaia vântului şi a stropilor de ploaie.
- Vino, fata tatii, dar, stai pe pat, să-ţi spui o vorbă. Dragostea de tânără, Savetuţă, e ca pleava din grâu: se scutură, se împrăştie şi o pierzi. Rămâne boaba curată. Ei, pe ea trebuie să o sădeşti, să o uzi şi să ai grijă să se facă mare, dar mai ales să nu se ofilească nicicând. Nu risipi dragostea şi nu o lăsa să i se sece miezul că apoi... doar de mănăstire ai mai fi bună. Când eu am zărit-o pe mă-ta prima data, i-am întors spatele. De, flăcău cu hambâţ, dar îmi era dragă foc. Se mlădia ca trestia la horă, avea ochii ca apa de izvor şi faţa cer de primăvară senină. De, cum îi mai samini tu. Da' nici eu nu eram de lepădat, umblau şi după mine fetele-n sat. Dar am chibzuit, am stat şi n-am dormit, m-am zvârcolit până într-o seară când m-am primenit şi i-am fluierat la poartă. Ehei, ce era să mă întindă bunică-tu, dar mamă-ta, băţoasă, nu l-a lăsat, m-a scos basma curată. Atunci am ştiut că îi eram drag. Din drag cu drag am ajuns să vă avem pe voi trei. Saveto, nu m-am bucurat eu mult de tine, să te văz împlinită, că tare dragă îmi eşti. Ei, iacă se varsă zorile, mergi de umblă sănătoasă, draga tatii dragă.

Soarele o mângâia blând pe faţă, deschizând cu razele sale pleoapele greoaie ale Savetei. Rămase câteva minute în pat să-şi întindă oasele, apoi coborî. Îşi dădu pe obraz cu apa rece, şi-l şterse cu un ştergar lucrat an'ţărţ de ea în stative. Simţi aerul rece când îşi luă ştergarul, rămase cu el în mână şi se uită în gol spre uliţa cu iarba ce era acum amestecată cu pământul negru. Să-i zică mamei? Să tacă? Ce să-i zică? Cum să-i spună? Cine să o creadă pe ea. Mai bine tace. Se îmbrăcă şi merse în spatele casei, în bucătăria mică unde ţaţa Antonica stătea chircită la vatră. Rămăsese cu un lemn în mână privind focul.
- Dacă era tac'tu, mai tocmea şi el oleacă hornu' cela, da' aşa... o să-l rog pe Dorel să vie când o avea timp. Să-l strigi dacă l-ai vedea că-i prin ogradă.

Dorel era vecinul de la vale de casa lor, cu mulţi copii şi o casă care era mereu lună după ce ieşea din mâinile Ilenei, soţia lui. Locul îl moştenise la un vechi lăutar din scripcă din sat, unchi cu Dorel, mort de multă vreme, că doar cei bătrâni îşi mai aminteau de el. Săraci, dar curaţi la minte, trup şi suflet, vecinii se bucurau de aprecierea şi încrederea ţaţei Antonica. Când pleca de acasă mereu îi lăsa pe ei în grijă la gospodărie. Se înţelegeau ca vecinii, cu bune, cu rele.
- Mamă...
- Ci-i, fa?
- Aseară cred că...aseară...
- Ce codeşti atât, zi... ce-i?
- A fost cam răcoare, să facem focul, zise Saveta, lăsând capul jos şi luând la spălat nişte blide.
- Facem... facem... de ce să nu facem?...

Se ridicase soarele de-un stânjen peste sat. Care bărbaţi mai tocmeau gardul vitelor, care aşezau beciurile, care pregăteau lăsatul secului. Saveta trebăluia prin casă, îi veni să îngâne un cântec, îşi muşcă singură limba. Se certă în gând pentru ce era să facă şi continua să-şi vadă de ale ei. Se rotise soarele peste sat ca o coadă de curcan. Ici-colo lătra câte un câine, mirosea a zăpadă, iar în sobă se jucau două flăcări.
- Lasă, tată, nu te uita că era să-ţi dai drumul la glas. Era a dor, a jale, a dragoste. Ştii, fata tatii, în lumea asta mare, nimic nu-i mai urât între un bărbat şi o femeie decât atunci când unu cată prea des la celălalt. Cum ar fi să fi fost la mă-ta să-mi ţie mereu calea şi socotelile sau numărul la pahare? Apoi o dai încolo de treabă şi te laşi lehamite. Să nu stai cu bărbatul ce-ţi cere vorbă pentru fiecare pas făcut. D'apoi nici tu să nu-l cauţi, să vă iubiţi liber. Ia haida până afară. Zi-mi ce vezi tu?
- Curăţenie, văd că-i lumină şi curat în orice casă din sat. Hambare pline, unele mai puţin, uite colo a lui Urâtu Olgăii, maică... nu au mai nimic. Dar e frumos şi la ei.
- Ei vezi, Saveto dragă, asta e dragostea celor ca voi pentru noi. Aşa cată să fie mereu şi casa ta. Curată şi luminată, şi vei avea atunci hambarul plin şi strachina caldă pe masă. Iar dacă ai tu, avem şi noi, tată. Ia, auzi, du-te, vezi că te cheamă mamă-ta.
- Măi, mamă, greu te mai dai trezitului, hai scoală că-i soarele sus, hai că avem de umblat. Mergi la fimeili din mahala şi cheamă-le mai pe sară la făcut sarmale. Zi-i ţaţei Maria să vină olecuţă mai devremi, să vadă de borş, iar pe Viorica cheam-o la frământat. Treci şi pe la cumătru şi zi-i să aducă nişte rachiu pentru fimei şi un caş. Hai, mamă, hai că amu' îi noapte.

Saveta îşi prinse trupul subţire în brâul negru, îşi trase sumănelul şi cizmele şi ieşi în ogradă. Soră-sa venise de cu noapte şi jumulea nişte găini, iar frati-su căra lemne la cuptor. Se uită peste satul întunecat. Hornurile erau înecate de fum, iar norii stăteau să pleznească de zăpadă. Îşi trase baticul mai pe frunte şi-l legă în faţă. Coborî şi ieşi pe poartă.

Femeile mai uitau de ce au venit, se luau cu vorba şi se îndemnau la râs, în putere fiind şi de la rachiul îndulcit cu zahăr ars. Erau învăţate cu munca, nu osteneau. Saveta era trudită şi sleită de puteri. Oleacă dacă s-ar întinde, că nu o fi foc.
- Vezi, tată, săraca mă-ta, uite cum mă iubeşte. Vezi câte îmi pregăteşte. Zic babele că face să nu o râdă lumea în sat că uită rânduiala, da' nu-i aşa, Savetă, le face pentru că mă iubeşte chiar şi acum. Când ăi avea bărbat să îi mai ieşi, fa, din cuvânt. Ascultă ce-ţi spun eu. La carte zice că femeia trebuie să se supuie bărbatului. Da' ce ştiu cărţile. Dacă Antonica era supusă ca la carte, apoi mai aveam noi casă făloasă şi aşa mândreţe de copii? A răbdat cât a răbdat săraca, da' când a zis, apoi nu i-am ieşit din cuvânt cât mă vezi tu pe mine de mare. Să-i mai zici vreo două-trei la bărbat, să ştie că nu eşti mută şi că ai gură. Nu-l lăsa să te calce în picioare. Dacă te-a pocni apoi iartă-l o dată, că tot omu' mai greşeşte şi răbdarea are o margină. Dacă ar fi să te calce în picioare, să-ţi iei bocceluţa şi să pleci acasă. Să nu stai ca o proastă, să vii acasă cu copii cu tot, că la noi nu ţi-a lipsi nimic. Am văzut că te uiţi după un fecior al lui Ducu.

Saveta lăsă capul jos şi roşi. Îi era drag Cristi. Ieşise odată cu el la horă, an'ţărţ, dar apoi s-a întâmplat că a plecat pe doi ani în armată. I-a scris şi i-a promis că o ia. Dar acum, o va aştepta el un an de zile? Se va mai uita la ea?
- E bun băiat, faci casă cu el şi gospodărie. E bun, respectuos, cuminte, milos, cu drag de Dumnezeu. Lasă-l să se apropie de tine, nu-l fugări, fă ce-ţi spune sufletul şi să nu-ţi pară rău. Nu te uita că nu te aşteaptă, că ştie el ce are de făcut. I-auzi ce mai veselesc muierile astea. Lasă că aşa e bine, mai alungă urâtul.

Saveta apăru în uşa bucătării ca o umbră. Ochii ei erau stinşi, iar faţa de trandafir era pălită. Trupul i se împuţinase, îşi strângea brâul mai tare, iar cămaşa stătea pe ea ca pe gard. Femeile s-au oprit de la învelit sarmale. Se uitau la Saveta fără să o recunoască, se schimbase mult. Vorbea lumea prin sat că trece ca o nălucă, dar nu le venea să creadă. Acum vedeau cu ochii lor schimbarea.
- Ce-i cu tine, Savetuco? se uită curioasă ţaţa Maria.
- Ce să fie, nimic, am închis oleacă ochii şi acum am venit să văd cum să vă ajut.
- Lasă, mamă, că le facem noi, mergi de te întinde iar. Auzi, ia stai aşa. De fapt, treci şi tu şi mănâncă ceva, se auzi glasul ca dangătul de clopot al Vioricăi lu' Dorobanţu.
- Da' bine mai zici, aprobă Maria lu' Pădureţ.
- Ia hai, stai colea.
- Pune-i şi ceva cald, stai să-i dau nişte pâine.

Celelalte femei se îndemnau. Trasă, împinsă, de voie de nevoie, Saveta se văzuse la masă, în timp ce muierile care mai de care o îndopau cu mâncare.

Cânta cocoşul a doua oară. Sarmalele fierbeau în oalele de lut puse în jarul focului, de la cozonaci, care era adunat în vatra cuptorului. Pe plită, un cazan mare cu apă forfotea. O bătrână moţăia pe un pat, iar Antonica robotea încă la aşezatul pomenilor împreună cu celelalte femei. Somnul îi fugise de mult, avea ale ei pe cap. Îşi şterse cu colţul basmalei gura şi se uită printre uşa crăpată la patul fetei sale cele mici. Dormea liniştită. Zâmbea. Dar parcă femeile aveau dreptate, se împuţinase la trup. Faţa i se lungise, iar ochii păreau lăsaţi. Avea carnea galbenă, mâinile îi erau uscate. "O fi de la oboseală? Oi mai lăsa-o să doarmă, munceşte mult mititica", suspină ţaţa şi se întoarse la ale ei să le ia de capăt câte îi rămăsese.

- Mătrăgună, Doamnă bună / Mărită-mă-n astă lună, / De nu-n astă, în cealaltă / Să nu şăd nemăritată. Aşa ziceau fetele pe vremea mea când rămâneau la mă-sa în şură şi nu le mai lua nimeni. Se ţineau fudule, că hâde de erau şi tot se găsea unul să le ia, da' ele nu. Mergeau la babele din sat şi căutau a descânta. Făceau de dragoste. D'apoi unele prindeau, altele nu. Că, na, are şi Dumnezeu socotelile Lui. Cele mai îndrăzneţe ţineau post trei vineri pentru a-şi visa ursitul, da' tu să nu faci aşa. Tu, fata tatii, să nu faci ca ele. Eşti curată ca spuma laptelui, plăcută la flăcăi. Bagă de seamă însă, că vorba cu miere nu-i mereu dulce. Du-te după Cristi a lu' Ducu, ai face casă şi mi-ei da nepoţi şi nepoate. Nu-i el înalt ca fagul, dar îl doboară cu securea jos într-o clipită, că are braţele ca oţelul. L-o călit armata, de acum e gata să se aşeze la casa lui. Să treci şi pe la mine în ziua nunţii tale, să te văd mireasă, cum ţi-a sta rochia albă şi voalul pe ochi. Să nu plângi, să nu jeleşti, căci în ziua nunţii trebuie să te veseleşti. Când am făcut eu nuntă cu mamă-ta, ihai Doamne, o cântat fanfara şi la uncrop, de o crezut lumea că facem şi botez după nuntă. Da' ce ştiau oamenii. Frati-tu a venit la un an după ce ne-am aşezat la casa noastră. O săptămână am stat beat că am fecior. M-am bucurat şi de soră-ta. A dat Domnul să o ştiu mare şi la casa ei şi pe ea. Să o cresc şi să văd cum îşi ia zborul. Da' tu fata mea, draga mea, de tine nu avui noroc şi parte să mă bucur, să te văd la casă cu bărbat, să te ştiu că ai lucru tău şi că nu pleci de la casa mea cu inima în două. Să ştii de la mine când ăi avea copii, să nu-i laşi cu traista goală când or pleca de la tine şi să nu le amărăşti sufletul. Să îi aştepţi pe prag sau în ogradă cu vorbă bună, cu mămăligă pe masă, că oricât de bine ar duce-o acasă la ei, cum e la părinţi n-or mai găsi. Auzi, cântă cocoşii, scoală-te că-i zi de lucru, mergi de o ajută pe mamă ta şi ia seama, lasă flăcăul să-ţi intre în vorbă că n-o fi foc şi pară.

Saveta întorcea mereu capul oamenilor din sat. Chipul blând, ochii calzi, trupul împlinit şi mlădios, mirosind mereu a trandafir, făceau din tânăra fată o prezenţă plăcută. Soarele răsărea, soarele apunea, iar Saveta iubită de toţi se stingea uşor.
- Vezi, tu, ce-i aşa palidă?
- Apoi de, ţaţă Ileană, o fi având ea ceva. Dumnezeu ştie.
- Da' mai duce-ţi-vă pe pustii cu gura voastră, cum să se stingă.
- Dacă îţi spun, Catinco, dacă-ţi spun. O să se curăţe, ia să vezi în două luni e gata. O vrea tat'su, asta e, că lui i-a fost dragă şi o ia la el.
- Ptiu, spurcată gură ai, fa!

Vorbele au ajuns şi la urechea Antonicăi. S-a uitat bine la fata ei. O privea aşa cum nu o mai făcuse de mult. Îşi deschise bine ochii, sufletul şi simţi că fata ei e împovărată.
- Cred că o chemă tac'su la el. Eu aşa zic, fa Antonică. Lui i-o fost scumpă, că o fost cea mai mică şi ţinea tare la ea. Cred că vrea să ţi-o ia. O duce-o cu el acolo.
- Ce zici, ţaţă? Aşa să fie?
- Te-ai uitat la ea? Ceară topită în lemne, s-a stins şi văpaia ochilor, sunt goi, ai văzut?
- Am văzut şi am simţit-o aşa de rece, de a trecut prin mine. Of, hâdo, că nu ai vreme să mă strângi pe mine. Măi Gheorghe, nu o lua, dragul meu, gospodarul meu, omu' meu, nu mi-o lua. Nu-mi lua fata, lasă-mi şi mie bucurie cât oi mai trăi. Tu ai avea acolo pe mama, pe tata, ai cui să-i spui pe nume şi cine să te strige, da' eu. Gheorghe, Gheorghe, of, Gheorghe...
- Nu mai boci, lasă că s-a îndura de tine, da' tu să ai grijă, hăi. Ascultă ce ţi-oi spune eu să faci.

Saveta simţi că o lăsau picioarele, iar ochii căutau a întuneric. Se lăsă cerul roşu, iar frigul aducea pe gospodari în case. Porcii erau bine înfundaţi în paie, iar din poiată nu se auzea nici un zgomot. Liniştea îi amorţise trupul. Se întinse în pat. O cuprinse visul şi o purta în braţele sale.
- Savetă, da' tu vrei să te măriţi?
- Apoi de, tătucă, ştiu şi eu? Mata ce spui?
-...să nu cauţi după avere, să munceşti să o faci şi să stai cu dragostea în casă. Ce să zic, draga tatii, mamă-ta ar ştii mai bine.

Badea Gheorghe se ridică din pat. Saveta îşi simţi mâna atinsă de o adiere de primăvară şi se lăsă purtată prin casă.
- Draga de ea. Casa mea. Cu ce te alegi? Cu cine te pomeneşte. Fata mea dragă, draga taichii. Casa mea, cum te las eu, cum vă iau eu tot. Antonico, iau dragostea noastră, apoi de, ştiu şi eu, tu nu zici nimic.

Ieşind, zăpadă se topise, soarele scălda pomii în fruct şi frunzele se roteau după umbră. Limpede ca apa de izvor era cerul, iar casa văruită proaspăt.
- Apoi tată, hai la oraş de-om târgui. Ţi-om lua ce o fi mai bun pentru nuntă. Te-ai găti de sărbătoare. Hai cu tata.

Saveta călca uşor, plutind alături de tatăl ei spre poarta verde. Paşii ei mici simţeau căldura pământului şi răcoarea ierbii cu rouă. Zâmbea. Va face nuntă, iar tatăl ei îi va sta alături. Soarele îi urmărea deschizând în faţa lor drumul, mângâind uşor cu raza lui faţa celor doi. Poarta era atât de aproape.
- Să-mi zici ce ai vrea să cumpăram. Luăm tot ce-ţi place. Dacă ăi pofti, arvunim şi lăutarii pe drum. Totul pentru tine, fata mea dragă şi mângâierea mea. Vorbim cu preotul de te-a cununa întru cele sfinte. Aşa mă pot bucura şi eu de tine.
- Lasă tată, lasă că or mai face şi ceilalţi ce o mai rămâne. Noi să mergem acum să vedem ce-om târgui.

Se apropiau de poartă, iar badea Gheorghe o strânse puternic pe Saveta de mână. Fata zâmbi şi îşi privi zâmbind tatăl. Aerul era atât de dulce, mirosea discret a tămâie şi brad.
- Gheorghe, Gheorghe!!! Da' ţie nu îţi este ruşine, ce faci tu? Gheorghe lasă fata în pace, unde o duci? Dă fata înapoi. Ce gânduri ai, măi Gheorghe?! Gheorghe, las-o, las-o să vie acasă. Măi, omule, măi, nu-mi rupe inima în două. Dragul meu, gospodarul meu...

Ţaţa Antonica ieşise de după casă cu o covată în mână. O scăpase însă când îi văzu pe cei doi aproape de poartă. Pe jos s-au împrăştiat rouri de lapte alb ca zăpada. Se prelingeau printre firele de iarbă de un verde crud. Boabele de lapte se rostogoleau uşor spre poartă.
- Ei, atunci întoarce-te, draga tatii, înapoi ca să nu o supărăm pe mama ta.
- Şi cu măritatul?
- O să te măriţi cu Cristi dragă - dragă, fă aşa cum zice mămuca ta, să nu o supărăm. Mergi la ea. Hai du-te.

Îşi sărută fata pe frunte şi o privi cum se îndreaptă spre casă. Laptele îi atingea picioarele şi o scălda în sănătate, lăsând în urma ei iarba care îi acoperea urma arsă de durere. Se auzi scârţâit de poartă. Saveta nu s-a întors. Antonica îi zâmbea. Poarta s-a închis, iar Saveta a căzut la pieptul mamei sale care o strângea cu dragostea cu care i-a dat viaţă.

Sfioasă, Saveta intră în curtea cimitirului, făcându-şi cruce. Era împlinită la trup şi rumenă în obrăjorii ei de femeie. Lăsă ochii în jos şi îşi scoase cununa de flori, aşezând-o la marginea crucii. Florile de zarzăr se scuturau uşor în bătaia vântului.
- M-am măritat, tată. Iar mata nu ai mai trecut pe la mine, de când a citit popa dezlegarea. Nu ai venit, dar te-am simţit în fiecare dimineaţă când soarele îmi spăla faţa. Acum, nu mai rămâne decât să mă aşez la casa noastră. Cristi a zis că vine el la noi. E băiat bun, ştie că nu pot să o las mama, că i s-ar rupe inima şi a zis că vine el la noi. Săraca, ce a mai umblat să mă puie pe picioare. Ce n-a dat, ce n-a făcut. Au învăţat-o babele să meargă la cimitir la matale şi să dea de pomană peste mormânt borş cu ceapă, popa a citit până a răguşit, iar săracu' bărbatul meu până a se lega la cununie cu mine venea seară de seară să tămâieze casa noastră, să-şi păstreze dragostea. Biata mama, a crezut în toate. Eu nu am avut puterea să cred în nimic până nu m-am văzut pe picioare. Of, tată... Când mă apucă dorul de matale, cânt. Matale mi-ai zis să dau glas sufletului meu când mi-o fi mai greu, da' să ştii că îl las să zburde şi când râd. Aşa e lumea pe pământ tată, aşa a fost dată, să tragă, să sufere, să plângă, să uite, să joace, să râdă. Dumitale ştii mai bine ca mine. Tată, să mai treci pe acasă, ţi-am mai da una alta de trebuinţă. Numai suflet să-ţi lăsăm lângă tine, n-avem.