Portret în viitor: Europa (II)

Pentru a face parte din Juriul liceenilor, singurul juriu al festivalului One World Romania 2016, elevii au fost invitaţi să scrie un eseu liber, de aproximativ 500 de cuvinte, pe tema "Portret în viitor: Europa", în care să răspundă la una sau mai multe din întrebările următoare: Ce înseamnă pentru tine stat / cetăţean / cultură european(ă)? Care sunt valorile europene? Prin ce caracteristici ai defini un European, daca el există? Care e rolul frontierelor? Există diferenţe între frontiere? Frontierele protejează mai mult decât exclud? Cum se vede din perspectiva ta exodul către Europa al refugiaţilor din Africa şi Orientul Mijlociu? Ai încercat să te pui în locul lor? Peste un milion de refugiaţi au ajuns în Europa în 2015: va schimba asta Europa aşa cum o ştim?

 Bogdan Grigoriu, Clasa a XI-a, Colegiul Naţional Sfântul Sava

Când eram mic, mama îmi povestea obsesiv cum a încercat mătuşă-mea să plece în State, să viziteze un prieten, dar n-a primit viză. Nu mă plictiseam, deşi ştiam exact ce urma. Dar mereu aşteptam continuarea, pentru că eram mic şi tot speram că sfârşitul putea să se schimbe. Nu reuşeam să înţeleg de ce mătuşa mea, care era foarte drăguţă cu toată lumea, n-ar fi avut voie să plece undeva. Şi mama mi-a zis că nu aşa funcţionează, că nu conta cât de drăguţă era sau nu era.

Am crescut cu ideea că trebuie să plec, că viaţa mă aşteaptă afară, şi că singurul mod prin care pot să reuşesc e să-mi rup spatele cu şcoala. Că altfel, nu mă primeşte nimeni. De-a lungul vieţii, m-am străduit foarte, foarte mult să înţeleg de ce. De ce ar trebui să-mi fie aşa greu să plec, de ce aş fi aruncat într-un morman etichetat scârbit "străini". În fiecare zi, calc pe fix acelaşi pământ ca un francez, doar că diferă locul exact.

Cultura europeană, ca un tot unitar, este practic inexistentă, indiferent câtă mândrie implică. Conceptul de "cetăţean european" este unul complet vag, care minimalizează zecile de culturi ce trăiesc în spaţiul european. Şi situaţia curentă nu e deloc ajutată de izolarea asta amplă. Titlul de "european" este atât de înrădăcinat, încât oamenii au impresia că refugiaţii sunt nişte extratereştri care îi invadează, şi nu se pot vedea în aceeaşi situaţie. Fără adăpost, răniţi, singuri, forţaţi să fugă de una din cele mai mari atrocităţi, războiul.

Vecinele bunicilor mei scuipă şi scrâşnesc printre dinţi că refugiaţii n-au ce căuta aici, "nu în ţara mea". Ţara lor, căreia de-abia dacă îi ştiu istoria. Dar ăsta e cel mai mare pericol al patriotismului de cârciumă: să uiţi că oamenii sunt mult mai importanţi decât liniile desenate pe o hartă. Europa nu e nimic mai mult decât o bucată de pământ împărţită ostentativ în ţări care se consideră superioare, altora dar şi între ele. Asta în timp ce suferinţa din lume ajunge la o magnitudine la care mi-e greu să mă gândesc. Frontierele sunt, după mine, destul de inutile: împotmolesc melanjul cultural prin simţul de datorie patriotică exagerată pe care îl impun şi amplifică mari probleme sociale, favorizând ostracizarea, uneori oribilă, a "străinilor". Cu toate astea, nu cred că frontierele sunt o prioritate pe lista problemelor de rezolvat.

Oamenii, nu frontierele, resping valurile de refugiaţi. Oamenii urăsc şi discriminează şi uită că tot ce se întâmplă în Siria, de exemplu, poate la fel de bine să se întâmple oriunde. Europa a fost aici cu foarte mult timp înainte să fie transformată într-o pătură peticită şi o să mai fie aici destul timp. Fiecare viaţă contează mai mult decât nişte cerneală pe un paşaport. Oamenii au desenat bariere între ei, e tot treaba lor să le dărâme şi să ajute, cât se poate. Pentru că, în fiecare dimineaţă, şi eu calc pe acelaşi pământ ca un francez, şi asta e cel mai important.