Fără anestezie, incursiuni în a treia dimensiune

Descărcaţi integral această carte aici.


născut: 17 ianuarie 1953.
absolvent al Facultăţii de Teatrologie-Filmologie din I.A.T.C. "I.L.Caragiale\", promoţia 1976.
în câmpul socialist al muncii: secretar literar şi regizor la Teatrul din Reşiţa; inspector de cinematografie la Româniafilm; producător delegat la Casa de Filme 4 (colaborări cu Alexandru Tatos - Secvenţe, Mircea Veroiu - Să mori rănit din dragoste de viaţă, Augustin Buzura şi Nicolae Mărgineanu - Pădureanca).
critic de film, redactor la revista Noul Cinema (1990-1993).
redactor la ziarul România liberă (1993-2000) - analize politice, reportaje, anchete.
director-fondator Radio Total (1993-1994). Senior editor la Privirea (1998-1999).
amploiat la ziarul Independent (2001-2002).
expert de presă la Comitetul Olimpic şi Sportiv Român.

Ce se întâmplă unui elveţian care vine pentru prima dată în România? Care sunt impresiile lui despre o ţară multicoloră, tandră, abjectă pe alocuri? Înfăţişând situaţii înduioşătoare, dramatice, câteodată groteşti, punând în evidenţă contraste surprinzătoare sau incompatibilităţi profunde, autorul acestui roman cu elemente picareşti nu neglijează nici punţile de legătură între două lumi ce multă vreme s-au ignorat reciproc, una scăldată în lumina câteodată oblică a plutocraţiei, cealaltă cufundată în negurile pauperităţii.
Fascinaţia pe care ţara săracă o exercită asupra celui ce vine din belşug, nostalgia incurabilă a celor odată plecaţi, niciodată pe deplin întorşi, constituie perspectiva profundă a unui roman incitant, excitant, deseori neaşteptat în întorsăturile lui, pe care ni-l oferă cu o voioşie uneori feroce Bogdan Burileanu. (Ion Vianu)
Romanul A treia dimensiune a lui Bogdan Burileanu, apărut la Editura Curtea Veche în 2004 şi reluat de Editura LiterNet în 2006, propune o frescă socială în racursi, pornind de la personaje şi evenimente reale.

Martin Eissler, elveţian, chirurg de profesie, participă activ la opera de restaurare a României în cadrul "Operaţiunii Satele Româneşti", în perioada imediat post revoluţionară. Beneficiarul ajutoarelor este Urzica Mică, un sat oltenesc înfrăţit cu comuna sa elveţiană, al cărei stil de viaţă şi civilizaţie se impune ca model satului troglodit şi insalubru, uitat la marginea lumii. În subsidiar, Martin îşi caută iubirea (Ariana-Magdalena) pe care o cunoaşte în timpul unui schimb de experienţă într-o clinică universitară din Târgu-Mureş. Hărţuită de securitate pentru relaţii cu un cetăţean străin, Ariana devine soţia ofiţerului de securitate (Dragu Şerban) desemnat să-i urmărească corespondenţa cu tânărul Martin. Romanul pregăteşte pas cu pas reîntâlnirea celor doi îndrăgostiţi după zece ani, facilitată chiar de soţul iubitei, în contextul unei Românii post-comuniste unde manipularea, corupţia şi degradarea socială ating dimensiuni abominabile. Responsabilii dezastrului sunt cam aceeaşi din fostul regim, atât că în plină democraturǎ, situaţia nu mai poate fi controlată, lipsesc limitările şi rigorile regimului dictatorial.

Dimensiunea a treia reprezintă viaţa însăşi, dincolo de proiecţie şi reprezentare. A intra în a treia dimensiune înseamnă a pătrunde în miezul lucrurilor şi în final a face un efort de înţelegere. Cunoaşterea necarteziană, în adâncime, revelă noi sau ascunse aspecte ale vieţii, este o cunoaştere în perspectivă, chiar dacă echivocă, pentru că a treia dimensiune deschide o coordonată a îndoielii, a interpretării, a incertitudinii. Din spatele unui ecran, al unei ferestre, al unui parbriz, sau al foii de hârtie, lumea se vede altfel: o felie de viaţă deformată, falsă şi înşelătoare asemenea imaginii din oglindă, un joc secund, decantat de realitate. Cititorul este invitat alături de Martin Eissler să facă o incursiune în a treia dimensiune. Călătoria la bordul unui Volvo nu-i oferă eroului o lume mai puţin fascinantă sau mai puţin dragă, dar oferă deschideri către dimensiunea a treia şi în acelaşi timp realizează o distanţare de obiectul iubit; creează un spaţiu tampon, protector ce îngăduie mai mult timp pentru analiză şi meditaţie.

Romanul este un studiu sociologic în evantai ce reuneşte mai multe perspective - disertaţii prin care răzbate în surdină vocea autorului ce asistă neputincios la declinul ţării: străinul entuziast şi caritabil - Martin Eissler, Paul - şoferul -filozof, Alex - ziaristul pesimist şi caustic , Şerban - securistul, "greu" om de afaceri realizat în toate regimurile politice, Nona - anticăreasa frumoasă, româncă fugită în Elveţia.

În fapt, autorul se autoproiectează în fiecare dintre aceste personaje, deschizând o polemică în care până şi Şerban, securistul venal şi inteligent, îşi are glosa lui. Şerban întruchipează nefericirea demiurgului rău ce-şi dispreţuieşte propria creaţie. Magdalena este produsul lui, el a modelat-o exploatând anumite vicii, profitabile pentru el, ale caracterului ei; ea este urmărită şi manipulată din umbră ca o păpuşă cu sfori. Sforile sunt destul de lungi ca să creeze iluzia independenţei şi să dea curs frivolităţii. Paul, filozoful ratat, este o veritabilă porte voix a autorului, el teoretizează trăsăturile naţionale ale românilor, declamă, analizează şi îşi confirmă propriile teorii din spatele parbrizului, eşuând din când în când în dimensiunea a treia pentru exemplificare. Eissler reprezintă acea componentă discretă a autorului, ce se opune portretelor defetiste, cinice şi ironice ale celorlalte personaje. El ascunde perspectiva de iubire, de patriotism pentru acest popor năpăstuit de propriile lui tare, pentru spaţiul geografic generos şi sublim care-l conţine. Singurul personaj care nu participă manifest la acest studiu sociologic este Magdalena-Ariana, iubita neamţului, cum o califică ironic propriul ei soţ. Ea trăieşte în mod esenţial sub semnul iubirii pierdute, desprinsă complet de o realitate în care e fals angrenată, ca partener de afaceri, înlesnind prin graţiile ei jocul abil al soţului. Personalitatea scindată a Magdalenei-Ariana - motiv pentru care personajul poartă două nume - aduce un amestec controversat de feminitate, mondenitate, superficialitate, decadenţă şi, în acelaşi timp, puritate. Magdalena este o victimă a fostului securist, transformat în marele om de afaceri oneroase cu acoperiri caritabile, ce uzează de pârghiile corupţiei oferite de reminiscenţele vechiului regim. Ariana, nume rezervat exclusiv lui Martin, nu mai crede în recuperarea iubirii după ultima scrisoare categorică de despărţire, confecţionată cu perversitate de securistul în misiune, ce aspira în solitudine la graţiile ei. Relaţia conjugală s-a degradat în aceşti zece ani, în afara iubirii, discuţiile dintre soţi frizează vulgaritatea, scenele de dragoste se transformă în viol pentru că spiritul de posesiune al soţului înşelat trebuie menţinut cald. Magdalena suferă decepţie după decepţie: exmatricularea din facultate, închisoarea, pierderea iremediabilă a iubitului, eşecul conjugal, dezamăgirea cu amantul-popă\' regele boschetarilor (cum îl numeşte Şerban). Iubirile Magdalenei sunt false închipuiri, proiecţii nereuşite ale lui Aimée (Martin). În toată nefericirea ei, Magdalena ascunde bucuria unei iubiri lăuntrice, pe care o poartă ca pe o efigie a resemnării. Magdalena nu se întâlneşte (textual) cu Ariana decât în finalul romanului când cei doi iubiţi se regăsesc în apartamentul conjugal, într-o sesiune de afaceri, pregătită temeinic de soţul-demiurg.

Vocea auctorială se diversifică pe două planuri ce se întrepătrund: planul narativ-descriptiv ce se realizează cinematografic, cu trimiteri livreşti moromeţiene şi planul interior, socio-filozofic, în care microfonul se oferă pe rând protagoniştilor. Paul filozofează cu clientul său, Martin, de la volanul unui Volvo. Dragu se află într-un permanent monolog interior, sau în dialog cu acea parte prodigioasă, creativă a lui care născoceşte, proiectează şi prevede demiurgic mişcările victimelor sale. Portretele şarjate, pe care le alcătuieşte în jurul personajelor de care se foloseşte abuziv şi dictatorial, au pe lângă conotaţia hilară şi o semnificativă cotă de adevăr, ele vizează mai ales slăbiciunile şi polarizează ridicolul. Nici Ariana, nici Eissler nu intuiesc vreo clipă trecutul lui, legăturile cu fosta securitate. Afirmarea naivităţii abominabile a eroilor este, în fapt, graţios transferată de la autor în cugetul mârşav al executorului de inimi în suferinţă (moto-ul societăţii de spălare a banilor în care Dragu vrea să-l implice pe elveţian). Glasul interior, ipostaziat de Dragu, nu suferă vreo deghizare: aceeaşi ironie debordantă, impudică şi insidioasă, forţă de expresie concretizată într-un limbaj dur, colorat, se instituie cu fervoarea pe care o simţim constant în tonul autorului din planul narativ-descriptiv.

Martin este îndrăgostit de expresiile, proverbele şi sintagmele româneşti ce definesc o spiritualitate ce-i este cu totul străină, dar care îi este dragă. Expresia "Mă descurc", devine un laitmotiv al romanului, pentru că trece pe rând prin gura tuturor personajelor. Ea înseamnă mai mult decât ieşirea dintr-o încurcătură - este expresia şmecheriei, învârtelii, îmbrobodirii adversarului, abordarea unei soluţii originale, atipice, în afara rigorilor legii şi a bunului simţ. Principiul descurcărelii se revelă ca metodă naţională de-a ieşi dintr-o situaţie critică. Până şi Martin şi-o însuşeşte ironic când vrea să-şi scoată din impas interlocutorul. Descurcăreţul zâmbeşte hoţeşte, şi admite că "s-a descurcat" , uşor jenat scuzându-şi mijloacele - "merge şi aşa" - dar nu cine ştie ce - în fond, mândru de găselniţa lui, pe baza altui principiu îndrăgit de Martin, ca "la noi totul e posibil", sintagmă preluată de la jurnalistul Alex.

Teoretizările continuă, Paul, şoferul-filozof vorbeşte cu indignare de spiritul unei populaţii ce se traduce prin maxim de câştig cu un minim de efort. (dar oare nu e asta esenţa capitalismului?) Acelaşi mecanism se propagă la instituţiile statului şi la guvern, cercul infracţional se lărgeşte, corupţia proliferează în interiorul unui organism social bolnav. Disputa continuă printr-un joc de cuvinte: de ce o ţară atât de frumoasă şi bogată în resurse naturale este calificată drept o ţară din lumea a treia? În dimensiunea a treia, lumea a treia îşi pierde sublimul iubirii pierdute şi-şi arată adevărata sa faţă revelată de şoferul-filozof sau marcată de apariţia misterioasă a Arianei într-o nouă postură. În dimensiunea a treia dilema existenţială în loc să fie rezolvată, e doar foarte bine explicată, constată Eissler, erijându-se ironic în poziţia românului care s-a născut filozof: "D-voastră, românii, nu duceţi niciodată lipsă de explicaţii" sau "scuzele ţin loc de soluţii".

Se născocesc cuvinte hibride, sugestive şi cuprinzătoare care definesc noua orânduire: democratura (democraţie + dictatură) este o utopie la fel de mare ca cea a comunismului, în care se munceşte ca în socialism dar se pretind salarii la standardele capitaliste.

Profilul naţional se reliefează şi din discuţia cu cinicul jurnalist Alex. Fatalismul, ca trăsătură ancestrală a spiritului românesc, este un amestec de scepticism şi resemnare - cum îl caracterizează pictorul bătrân operat de Martin - ce se materializează într-o pasivitate agresivă, deconstructivă, anunţând un fond pesimist. El se opune fausticului, spiritului catolic ce încearcă să-şi depăşească condiţia. Românul este persecutat de natură, istorie, vecini şi de multe ori de D-zeu însuşi: istoria n-a prea vrut nici ea, să fie darnică cu noi. În accepţia lui Alex, fatalismul e rudă apropiată cu neputinţa, el nu ţine de înţelepciunea populară. Tonul relatării trădează un consens filozofic între autor şi acest personaj a cărui rubrică la ziar se cheamă "Fără anestezie". Titlul trimite la filmul cu acelaşi nume al lui Andrzej Wajda, unde camera întoarsă spre interior autosurprinde intim rana sângerândă de pe faţa artistului. Ca şi Wajda, Alex se auto-flagelează defetist, scrisul fără menajamente este în acelaşi timp şi fără de speranţă. Pentru exemplificare, se relatează episodul cu vecinul căruia îi ia casa foc şi nu face nici un demers să-l stingă; înfaşcă carnetul de CEC şi contemplă de la distanţă soarta - fericit că a scăpat cu viaţă. Dacă aşa a vrut D-zeu , el nu are rost să intervină. Esenţa românismului - fatalismul - e concretizată în celebra zicală: "Dacă va fi să fie... va fi. Dacă nu - nu." A sta cu mâinile în sân şi a aştepta să se coboare D-zeu printre boi, în aceeaşi idee a sofianismul lui Blaga, defineşte postura ancestrală a românului - un fatalist optimist a cărui ultimă speranţă e credinţa.

Planul narativ-descriptiv surprinde periplul călătoriei spre Urzica Mică. O frescă caricaturizată a abatorului de animale bolnave se defineşte în câteva imagini de-o plasticitate uluitoare; grotescul şi ultragiul condiţiei umane în dimensiuni apocaliptice trimite la tablourile lui Goya. Metamorfozarea fiinţei umane, ce devine ea însăşi un animal bolnav, este surprinsă de la producător la consumator: de la cei ce transformă suferinţa animalelor agonizante în perpetuarea şi răspândirea bolii, până la devoratorii neştiutori sau dispuşi din sărăcie să accepte acest produs ce emană miasme terifiante. Itinerariul ce coteşte în vintrele acestei lumi constituie un moment emblematic de intruziune în dimensiunea a treia. Paul explică în detaliu verigile perverse ale acestui lanţ morbid în consens cu mecanismele unei societăţi bolnave: vita ce agonizează în grajd, ţăranul ce o valorifică la un preţ mai mic dar sigur, cei ce achiziţionează produsul brut - negustorii subversivi - şi-l transportă la hăcuitorii de carne bolnavă ce-o tranşează în râpa de la marginea drumului,... în sfârşit furnizorii către destinaţia finală, cârciumi necontrolate sau grătare ad-hoc pe marginea drumului. O înşiruire de imagini ce vizează estetica urâtului derulează o lume în profunzimea mecanismelor ei întoarse şi abominabile. În dimensiunea a treia, nu lumea, ci ochii personajului martor se răstoarnă în orbite - ei privesc cu o incontrolabilă greaţă la un peisaj ce odată l-a încântat atât de tare. Sublimul fixat odinioară în ochii minţii, se dezagregă şi se deformează ca într-un tablou expresionist, reliefând în culori stridente abaterile de la normă: câmpul mănos abia cultivat ici şi acolo, păşunea uscată de soare şi lene, peste tot descoperă semne ale neglijenţei şi dezinteresului ce aveau să compromită cultura viitoare. O risipă nonşalantă guvernează lumea în noua ei dimensiune. Acest pământ darnic, generos, înzestrat cu harul rodului - o adevărate minune - cum îl numeşte autorul prin greaţa lui Eissler, ce ar putea produce cu efort minim sau aproape singur, de-ar fi lăsat!, este distrus sau părăginit prin indolenţă, derută şi neputinţă. Imaginile difuzate se aşază în conştiinţa cititorului ca un documentar naturalist cu efecte expresioniste. Peste ani, memoria noastră va aduce la mal crâmpeie din această lume uitată, şi ne vom strădui să ne amintim numele peliculei sau al regizorului ce-a construit cu atâta forţă şi veridicitate această memorabilă ficţiune. Doctorul Eissler pare să nu mai creadă nici el în recuperarea acestei naţiuni. Oborul odios continuă cu teoria furtului legitimat ca act de minimă subzistenţă în lumina unei morale întoarse cu capul în jos - cel ce nu fură este considerat un prost, un inadaptat social. Discursul peripatetic (nu la pas, ci la volan) este întrerupt de intruziunea unui tir ce se ia la întrecere cu un autobuz angajat în depăşire, deloc intimidat de Volvo-ul insignifiant ce vine spre el din sensul opus. Umorul cinic şi debordant al autorului nu se dezminte nici în descrierea unor situaţii limită: textul unui epitaf de pe o cruce survine în capul filozofului în timp ce iese hotărât din graniţele drumului, survolând un şanţ şi aterizând într-o mirişte, ca pe-o gură de rai: "Aici odihneşte cel ce avea prioritate". Greaţa acumulată în timpul episodului cu abatorul de carne bolnavă se materializează într-un vomitat lung, complet şi eliberator.

Episoadele recurente ale lui Martin şi ale echipei lui de binefacere pe teritoriul Urzicii Mici sunt relatate cu un umor de tip moromeţian. Şarmul lor autentic se desfăşoară colorat, pe anotimpuri. Mizeria estivală aduce un univers troglodit; populaţia se complace într-o stare de înapoiere şi inerţie în care cel mai mic efort pare inutil şi lipsit de finalitate: găinile înnoptează prin pomi, nimeni nu pare să se ostenească cu munca câmpului. O lume inertă uitată la marginea lumii. Elveţienii harnici, veniţi să le măture în ogradă, sunt calificaţi drept pârdalnicii musafiri, ce se spetesc pentru nimic. Natura afişează o ireconciliabilă stare de spleen şi tristeţe. Poezia descrierilor de natură e frustă dar încearcă o linie zveltă cu tentă impresionist-minimalistă: universul e mărunt - siluete în ceaţă, o fâneaţă necosită. Prin opoziţie, următoarea tranşă de ajutoare ce soseşte în zodia frigului e întâmpinată cu mult mai mare entuziasm de locatarii Urzicii, ce s-au trezit din indolenţa lor ancestrală pentru a se înfrupta, care cum apuca, din darurile delegaţiei. De-altfel omătul purificator a acoperit cu totul mizeria, creând un tablou expresiv cu garduri putrezite şi crăci uscate, căruia i se adaugă efervescenţa zglobie a sătenilor ieşiţi cu toţii să-i întâmpine pe elveţieni - o lume breugheliană (aşa cum o numeşte însuşi autorul) prin densitatea, efervescenţa şi imensitatea zăpezilor. Câteva personaje - prototipuri sugestive ale funcţiilor pe care le ocupă - sunt aduse în plin plan; procedeul e caricatura şi crochiul, pentru că portretul e surprins mereu în mişcare. Şeful de post, un gras ce se introduce bălmăjit cu un... oiu, pare că ţopăia pe loc, dar de fapt mergea, salută milităreşte cu mâna la chipiu într-o postură marţială şi cu cealaltă se sprijină să nu cadă, verifică cu o severitate încruntată (aşa cum a fost cândva instruit) paşapoartele potenţialilor agenţi infiltraţi pe teritoriul patriei. Primăritul Postolea apare în pragul edificiului în costum naţional cu cioareci, brâu şi bundiţă peste care atârnă cocarda tricoloră. Precum Moromete care-şi ceartă fiii că lenevesc toată ziua, Postolea îşi înjură fetele că stau la televizor în loc să hrănească găinile. Numele sunt de extracţie inferioară: Caşcarade, care ajunge medic din greşeală, ale cărui cele mai serioase realizări sunt certificatele de deces, a lu' Boşcodeală care profitase, măgarul! să intre pe gratis la spectacolul de semistriptis, unde se dezbrăca o amărâtă din Caracal până la sutien şi chiloţi. Doar până acolo a hotărât primarul că era "peremptoriu" (pentru că-i plăcuse cum sună cuvântul!). Când Urzica mică va ajunge mare (adică se va civiliza) atunci localnicii îi vor putea vedea ţâţele şi fofoloanca.

Ţara tuturor posibilităţilor oferă prilejul unor istorii cu caracter anecdotic ce frizează absurdul, străbătute de un umor fabulos susţinut de un vocabular colorat încărcat cu expresii, sintagme şi trimiteri literare. Imaginile născute din supleţea şi ritmul inedit al textului sunt animate de o culoare locală incertă la limita dintre spaţiul rural în dezagregare şi mahala. Dincolo de bucolicul alterat de noile mentalităţi şi tendinţe de parvenire, poezia subzistă şi se strecoară cu discreţie. Remarcabil este episodul cu mecanicul de locomotivă amator de prune, care opreşte trenul în câmp şi trimite un copil ce păzea oile să-i aducă fructul fatidic. Pentru că acesta refuză, conductorul părăseşte postul şi se suie în copac de unde printr-o neglijenţă cade mort. Călătorii rămân perplecşi în plin câmp pentru restul zilei; un maratonist soseşte în următoarea gară mică - tocmai gara povestitorului - ca să anunţe incidentul. Un tânăr relatează că la fabrica de pantofi unde lucra tatăl său s-a declarat grevă pentru că salariaţii şi-au pierdut dreptul de-a fura în timpul programului produsele lucrate de ei înşişi.

Ce reuşeşte Bogdan Burileanu cu deplinătate în acest roman este să te ţină cu sufletul la gură până la ultima pagină. Un ritm nebun, o vrie de construcţii narative, crochiuri şi imagini expresioniste în animaţie, un colaj năprasnic de idei, sentimente, şi trăiri la limita grotescului, absurdului şi sublimului. Ajuns la sfârşitul abrupt, vrei nu vrei, trebuie să te opreşti, dar gâfâiala abia începe, textul continuă să ţi se învârtă în cap, căutând soluţii compensatoare. Pentru că viaţa nu se opreşte cu ultima pagină a acestui roman, ea se derulează obsesiv în ochiul închis şi după curgerea lină şi ameţitoare a genericului. Textul îţi revine în minte după o vreme în coordonate vizuale şi auditive, ca şi cum ai fi urmărit un film din care nu prea-ţi mai aminteşti actorii, dar atmosfera rămâne vie, ameţitoare şi actuală. Iar pelicula din capul tău - textul convertit subliminal în imagine - îţi pare un film semnat de Mircea Daneliuc, pe care regizorul a ratat să-l regizeze. La limita dintre livresc (prin discursul intens moralizator) şi cinematografic, scriitura e când dezinvoltă, colorată şi zburdalnică, când lapidară şi sentenţioasă.

Un dar remarcabil al povestirii, un portretist şi un peisagist veritabil ce suflă viaţă la modul animist peste orice element al acestui spaţiu surprins în a treia sa dimensiune, Bogdan Burileanu realizează un roman original, cu o arhitectură clasicizantă, desfăşurat într-o vrie de timp şi de haos ce vizează o lume scăpată de sub control, în dezagregare. Se evocă acel timp moromeţian care n-a mai avut răbdare - din care ţăranul a fost eradicat de mult, dar însăşi omul e pe cale de dispariţie.

(New York, februarie 2016)