Bucureşti: manual de utilizare (II)

D.D.: Construcţii în parcuri. În parcurile cui?
A.I.: Tot acest sistem de cartiere noi construite de obicei în marginea Bucureştiului, dar şi prin inserţii în oraşul care exista, a fost construit aşezând un strat nou peste un oraş care fusese bazat pe proprietate privată, adică pe Bucureştiul antebelic. Când scoatem de sub acest strat nou ce e mai vechi apar tensiuni înfricoşătoare pentru că există proprietari (... şi nu vorbesc aici despre cei care au cumpărat drepturi litigioase, pentru că ar fi o discuţie fără sfârşit) care au moşteniri de la părinţi sau bunici şi se întâmplă ca acestea să fie în mijlocul unui parc. Iar foştii chiriaşi care au preluat apartamentele imediat după 1989 vor şi apartamentul vândut pe nimic de Petre Roman, dar vor ca şi parcul să rămână parc, deşi nu le aparţine.

D.D.: Păi ei sau alţi proprietari care au cumpărat de la primii au preluat nu orice apartament ci unul valoros, de lângă parc...
A.I.: Atunci soluţia poate fi să cumpere parcul de la proprietar, dacă vor să rămână acolo parc şi nu altceva. Adică să-şi privatizeze şi parcul dacă vor să-l păstreze ca parc. O altă soluţie poate fi eventual să-l cumpere Primăria, cu justă despăgubire pentru proprietar, primarii fac gesturi din astea prea generoase, pentru că la bloc stau mai mulţi votanţi decât la case...
Pe de altă parte, mai e şi soluţia pentru comunităţi sau administraţia publică prin care să se inventeze noi formule de verde, precum verdele vertical (cum ar numi Nichita Stănescu faţadele înierbate); iar dacă nu faci acoperiş, faci terase verzi. Există foarte multe exemple în acest sens.

D.D.: Ca simpla constatare în primă instanţă, care vedeţi că sunt noile zone cu dezvoltări din Bucureşti. Eu cel puţin, am văzut că se încep lucrări în zona Leu - Grozăveşti.
A.I.: Sudul Capitalei poate fi dat aici ca exemplu, se dezvoltă deja, trebuia să se dezvolte şi se va mai dezvolta. S-au făcut deja multe investiţii în sudul Bucureştiului, până în zone precum Adunaţii Copăceni, chiar dacă investiţii nu neapărat mari ca valoare a investiţiei dar sunt multe. Sunt decizii individuale. Nu se aşteaptă ajutorul statului.

D.D.: Măcar să nu-i încurce statul.
A.I.: Exact. Pe de altă parte, pot fi făcute zone de dezvoltare în oraş şi au existat asemenea propuneri. Prima încercare a fost în '99, după concursul Bucureşti 2000, o licitaţie câştigată de un consorţiu britanic, nu de cel german, unde era şi câştigătorul concursului internaţional de urbanism Bucureşti 2000, dar agenţia de dezvoltare Bucureşti 2000 a fost... îngropată de primarii vremii, complet ignoranţi în materie; probabil, complet ignoranţi şi punct. Putea fi, acolo, eventual un sistem de taxare fără TVA, sau anumite înlesniri şi s-ar fi construit, cu vremea, măcar ce s-a făcut la Piaţa Victoriei.
La fel se poate face şi pentru zona de sud, dacă este o miză politică. Apoi, primăria ar putea spune că vrea locuinţe sociale şi propunerea ar putea fi ca, spre exemplu, 10% din locuinţele ridicate de un investitor să fie locuinţe sociale, ale primăriei. Pentru că oraşul nu se dezvoltă decât dacă sunt întrepătrunse straturile sociale, pentru a nu dezvolta "gated communities" care sunt un eşec şi la noi. Experienţa franceză ar putea fi o dovadă în acest sens, unde e obligatoriu pentru un investitor rezidenţial să aloce şi o parte pentru locuinţe sociale.
Primăria trebuia să-şi asigure un fond de locuinţe de catastrofă. Trebuiau scoşi grupat cei din Centrul Istoric, înainte de retrocedarea zonei şi nu dată proprietarului clădirea individuală înapoi, pentru ca acesta din urmă să se lupte cu foştii locatari, care nu mai pleacă, ameninţă, pentru că nu au unde pleca... Răul a fost făcut de administraţiile care s-au perindat în fruntea oraşului şi care n-au avut o viziune despre cum se dezvoltă acest oraş.

D.D.: PUG?
A.I.: Planul Urbanistic General se actualizează în această perioadă (ştiu foarte bine asta şi pentru că se pregăteşte la noi în Universitatea de Arhitectură şi Urbanism Ion Mincu); există tot felul de etape care se discută acum cu grupuri: comunităţi, investitori, ONG-uri, care sunt pro sau contra a ceva, mai mult contra a orice. Asta nu înseamnă că vreuna dintre părţi are neapărat dreptate ci că participă, dacă vreţi, la o viziune negociată, cea mai puţin controversată. O viziune ideală nu există. Oraşele bune sunt de fapt oraşe negociate. Am mai spus asta şi repet iarăşi!

D.D.: Există zone în Bucureşti cu o arhitectură aparte, lăsate în paragină de zeci de ani, posibil viitoare ruine. Vocile ONG-urilor şi ale societăţii civile devin foarte sonore abia când apare un investitor în respectivele zone şi nu înainte. Cum e asta?
A.I.: E foarte bine că apar astfel de voci; PUZ-urile sunt puse dinainte pe site-ul Primăriei şi aşteaptă acolo cu lunile reacţii, dar, într-adevăr, la noi nu există această cultură a intervenţiei prealabile în procesul de luare a deciziei. La noi există mai degrabă reacţii, suntem reactivi, vedem că s-a întâmplat şi abia apoi protestăm. Cât despre Consiliul care le aprobă, acesta reflectă interesele unor grupuri de afaceri şi nu neapărat interesele comunităţii. Multe dintre lucrurile discutate aici s-ar desfăşura altfel dacă ar exista o viziune de ansamblu negociată, un plan pentru 10 - 20 de ani, care să permită şi investitorilor dar şi comunităţilor să se adune şi să reacţioneze.

D.D.: Clădirile verzi
A.I.: Există o miză aici. Dar deocamdată tehnologiile pentru clădiri verzi sunt extrem de scumpe ca să fie aplicate pe scară mare. Şi dacă faci o locuinţă... ca să ajungi la mult pomenitul consum zero sau ca să dai energie sau să fii independent, e foarte greu. Asta şi pentru că, în fond, oraşul presupune reţele monopolizate şi mai puţină independenţă energetică.
Există foarte multe clădiri verzi extrem de avansate tehnologic fără să fie capodopere arhitectonice dar există foarte multe clădiri care sunt capodopere arhitecturale dar fără să fie cine ştie ce funcţionare eficientă energetic.
Eu sunt o persoană fascinată de tehnologie. Se pot face blocuri cu orice tehnologie dar trebuie subliniat aici că tehnologiile se adaugă, nu înlocuiesc arhitectura. Se pot face din diverse materiale orice fel de edificii. În Germania se construiesc, există blocuri P+3 din lemn, se construieşte din pământ, baloţi de paie, piatră.

D.D.: Câteva clişee, prejudecăţi despre oraş
A.I.: O prejudecată ar fi aceea că ar trebui lărgite străzile pentru a îmbunătăţi traficul. În realitate, dacă vrei să rezolvi o astfel de problemă într-un oraş, interzici construirea de parcaje în centru; pare contrafactual, dar nu e. Lucrezi pe inelele oraşului eventual, cu parcări în sistem park&ride şi taxezi suplimentar intrarea în centru. Spre exemplu, lucrările de lărgire la Buzeşti nu au rezolvat problema traficului. Într-adevăr, pot circula mai uşor... coloanele oficiale, dar nu cred că pentru aşa ceva merită lărgite străzile şi demolate monumente.
Un alt loc comun este acela că se ridică blocuri prea înalte în Bucureşti şi că asta ar afecta calitatea oraşului. Întotdeauna dacă vrem să verificăm astfel de teorii, putem încerca să le împingem la extrem, să vedem ce consecinţe logice obţinem. Ar rezulta astfel că mai rău oraş ca Manhattan nu se poate. Fals!
De ce? Pentru că miza nu este înălţimea clădirii, ci parterul urban, care trebuie să fie public. Eu, în oraşul meu, pe stradă sau în interiorul clădirilor la parter, trebuie să pot să mă plimb liber. Şi asta chiar există în Manhattan. Lucrul acesta se poate rezolva şi la noi. Cum? Întrebi, ca administraţie publică, întrebi investitorul câte etaje vrea. Respectivul vrea 20 de etaje. I se permit 24 de etaje dar cu un subsol de parcare pentru oraş şi un parter public. Public, nu colectiv: deci şi proprietatea acestui spaţiu trebuie să fie publică, nu numai funcţiunea. Astfel de lucruri, în creşterea oraşului, se negociază.

(interviul a fost realizat pentru revista Constructiv)