De aceea, cel mai bine mă simt când călătoresc înspre sud, acolo unde e mereu cald. Spania, Portugalia, Italia, Grecia. Aduc înapoi în ţară portocale, mandarine, căpşune, măsline sau tot soiul de vinuri. Mirosul se împrăştie de fiecare dată până în cabina mea şi-mi aminteşte de Maria, a cărei piele mirosea mereu a citrice. Vârfurile degetelor, buzele, gâtul, sfârcurile, interiorul coapselor, până şi părul, un parfum care mă înnebunea şi care mi s-a întipărit atât de adânc în memorie, că mă excită de fiecare dată când simt aroma portocalelor. În spatele meu - lădiţe pline de fructe cu coajă moale, zemoase, pe care cineva le cumpără şi le duce acasă. Ia o portocală în mână, o despică cu degetele, o decojeşte încet. O muşcă şi sucul îi curge pe bărbie, pe gât, pe sâni, înspre buric.
Pe Maria am cunoscut-o acum două ierni, într-un bar din Barcelona. Era neobişnuit de frig şi, ca de fiecare dată, căutam un trup de care să m-apropii. Am urmărit-o cum dansa singură, încet, în semiîntuneric, trecându-şi mâinile prin părul cârlionţat şi unduindu-şi şoldurile drapate în alb. Mi-a făcut semn să vin mai aproape şi i-am simţit imediat mâinile fierbinţi lipindu-se de mine. O voce de bărbat se tânguia pe scenă, ciupind corzile chitarei şi împingându-ne mai aproape una de alta. Iarna aceea nu mi-a mai fost frig deloc.
Şi verile, oh, verile. Barcelona, cu mozaicul ei albastru-turcoaz, mă atrăgea ca un magnet.
Câteva zile pe săptămână, Maria lucra ca barman. Turna whisky în pahare şi desfăcea Cerveze cu un zâmbet pe faţă, ascultând poveştile unor bărbaţi obosiţi. Uneori, le cerea voie să le facă o fotografie. Se întorcea acasă noaptea târziu, învăluită în fum şi aromă de portocale. Iar eu, deseori, ajungeam în Barcelona la miezul nopţii. Mâncam în Las Ramblas şi mă plimbam în neştire pe străduţele pline până târziu de tineri zgomotoşi. Picioarele mă purtau singure până în faţa casei Mariei, pe care o aflam dormind goală, cu ferestrele larg deschise, înconjurată de perne, cu o mână sub cap şi alta pe şold - ca o sculptură, ca şi cum ar fi ştiut c-o voi urmări cu privirea-n penumbră -, cu pielea moale, neatinsă de soare. Mă aşezam încetişor în pat, iar ea se-ntorcea somnoroasă către mine, se întindea ca o pisică - eres tú, mi amor? - şi adormea la loc. A doua zi, mă trezeam în hohotele ei de râs, gonind porumbeii din curte şi pregătind micul dejun, şi ne petreceam ziua în pat, povestindu-ne toate câte s-au petrecut de când nu ne-am văzut. Seara ne plimbam pe faleză, pierzându-ne câteodată una de alta prin marea de turişti şi regăsindu-ne apoi, speriate, mereu în acelaşi loc, într-o piaţetă, sub un felinar.
Centrul lumii mele se ascundea printre cearşafurile albe ale Mariei. Am mereu în minte pereţii bleu pal ai casei ei, în contrast cu părul ei roşcat, şi ferestrele din sticlă colorată proiectându-i curcubee pe trupul gol. Pistruii. Aluniţa dintre clavicule. Buzele pătate de vin. Poeziile pe care mi le scria cu degetul, pe stomac. Peştele împletit din rafie, cu ochi albaştri, agăţat de tavan, deasupra noastră, valsând în adierea vântului. Portocalul din curte. Gardul din faţa casei, spiralat. Porumbeii desenaţi pe dalele de piatră de la capătul străzii.
Când e frig, mă apropii. Călătoresc prin toată Europa căutând-o pe Maria. Vânzătoarea de la benzinărie, cu buze roşii, cărnoase, puţin crăpate. Păpuşa cu păr lung, pe care o târăşte o fetiţă după ea. Rochiile dintr-o vitrină. Fata cu ochi albaştri care scutură o plapumă. Unghiile roşii ale unei chelneriţe. Două fete care dansează într-o staţie de autobuz. O agrafă în formă de fluture. Florile de nu-mă-uita, dintr-o crăpătură în asfalt, peste care era să calc. Trunchiul subţire al unui copac. Port cu mine toată greutatea poveştilor, până ajung la Maria.
O întrebam adesea: "Me quieres?" Iar ea-mi spunea: "Si, te amo más que nada en el mundo."
*
Când e frig, oamenii au nevoie de apropiere. Acum, între mine şi Maria nu mai e decât distanţa.Drumul mă poartă prin ţinuturi prăfoase, friguroase, întunecate. Călătoresc mai ales noaptea şi mă opresc la răsărit, când e cel mai frig. Toate oraşele prin care trec arată la fel. Toate benzinăriile. Toate camerele de motel. Toţi oamenii. În lumina difuză, copacii se topesc unul într-altul, chipurile se-amestecă, asfaltul curge în urma mea.
Ultima fotografie cu Maria: spatele ei gol, părul prins într-un coc neglijent, cu o şuviţă atârnându-i pe umărul stâng, cu capul puţin aplecat în jos, a ruşine. Stăm la poartă, ea cu privirea spre casa albastră, eu pe jumătate întoarsă spre ea, pe jumătate către spre drum. Cu o seară înainte, gata să intru în casă, am auzit, prin ferestrele deschise, aceeaşi voce de bărbat din seara-n care am cunoscut-o pe Maria.
Acum, în cabina camionului meu nu mai e nici urmă de ea. Nici o carte, nici o scrisoare, nici un fir de păr, nici o amintire. Doar în mine. Şi totuşi, de fiecare dată când îmi apare în gând, simt ca un pumn în stomac.
La marginea drumului apare un refugiu. Te-ai întrebat vreodată de ce se numesc refugiile aşa? Sunt pentru momentele când nu mai poţi respira, când ţi se înceţoşează ochii, ţi se usucă gura, te-nţeapă inima şi ţi se face, brusc, incontrolabil, frig. Când îţi tremură mâinile pe volan şi nu-ţi mai simţi picioarele pe pedale. Când ţi-e dintr-odată teamă că ai să fii singur toată viaţa, gonind dintr-o ţară-ntr-alta, dintr-un fus orar în altul, o oră pierdută, o oră câştigată, cu zeci, sute, mii de imagini şi de poveşti în minte şi nici un om cu care să le-mpărtăşeşti.
Refugiul e atât de mic, că abia am loc să parchez. Devin dintr-odată claustrofobă, deschid uşa, frigul şi vântul mă lovesc în faţă, ochii-mi lăcrimează şi mai tare. Alunec. Cad. Pământul e rece.