Rugăminţile Dianei

Este destul de greu să scrii despre o prietenă pe care o ştii din copilărie. Tinzi să uiţi că nu mai are 16 ani şi dacă vă întâlniţi ca de obicei să vorbiţi despre flori, fete, filme sau băieţi şi să râdeţi de orice, te poate surprinde profesional unde nu te-ai fi aşteptat. Poate pentru că e greu să accepţi că v-aţi făcut mari amândouă.

Pe Diana am descoperit-o acum câţiva ani ca regizor, la o piesă unde m-a invitat o altă prietenă, care nu ştia că ne cunoaştem sau ce bucurie mi-a făcut. Cu Marea iubire a lui Sebastian, am avut două revelaţii: Diana - regizor şi Marius Manole - actor, pe care îl vedeam prima oară. M-au surprins, m-au emoţionat şi mi-au plăcut enorm.

Pe 15 februarie 2016, Diana mi-a rezervat încă o porţie sănătoasă de surpriză à la Mihailopol - lansarea primei ei culegeri de poezii la Teatrul de Artă, un loc mic şi intim perfect pentru grupul de cunoscuţi şi presă care fusese invitat. Am avut impresia că trag cu ochiul la o cină între prieteni vechi, unde fiecare a venit cu emoţii, glume şi o sinceritate dezarmantă.

Diana nu mi-a spus că s-a apucat de scris poezie, mai precis că a scris peste 100 de poezii între 31 mai şi 15 iunie 2015 - nu, nu este un coup médiatique. 70 dintre ele au fost alese să figureze în volumul "Rugămintea unui măr".

Fotografiile tatălui ei, regretatul Aurel Mihailopol, împodobeau grafic minuscula scenă, căzând din când în când, ceea ce amuza pe toată lumea. Oana Pellea şi Marius Manole (ştiu, cred că Diana a făcut-o special pentru mine), au recitat fiecare câteva poezii - Oana, emoţionată şi cu lacrimi în ochi, Marius cald, glumind puţin să se mai destindă Diana, ce părea turnată în beton pe scenă, râzând din când în când nervos. Aşa am aflat că Amza Pellea avea un cult pentru tatăl Dianei, că Diana i-a spus lui Marius că vor cădea toate fotografiile şi că Dan Caragea a încercat să-i îndrepte gramatica în liceu.

Cum a fost? Un moment rupt de timp şi spaţiu, umplut de sentimente şi multă dragoste. Diana scrie poezie şi o face minunat. Aşa că m-am gândit că a venit momentul să ne jucăm de-a interviul, ceea ce încă nu făcusem împreună - de data asta (oarecum) sunt pregătită să mă uimească din nou.


Ioana Nicolescu: Cum de te-ai apucat să scrii poezii şi de ce toate in aproape cincisprezece zile? Nu mai era loc pe 16 iunie sau plecai undeva?
Diana Mihailopol: De fapt, este o poveste veche. În copilărie, scriam. M-am oprit din scris pe la 24 de ani, de fapt. Îmi aduc aminte că scriam cu uşurinţă, ceea ce nu e neapărat şi bine. Am revenit, pur şi simplu, la gândul din copilărie, apoi din adolescenţă, şi au apărut aceste texte. Nu mi-am propus un termen, de fapt nu mi-am dat seama că am scris aceste poeme într-un număr atât de scurt de zile. Nu, nu plecam nicăieri, doar volumul a luat drumul tiparului. :))

I.N.: De ce Rugămintea unui măr?
D.M.: Din acelaşi motiv pentru care un copil are nevoie de un nume şi trebuie botezat, cartea "trebuia să poarte un nume". Rugămintea unui măr este titlul unuia dintre poeme. După ce au fost citite, doamna Angelica Moldovan, directoarea Editurii Oscar Print, a propus (tot după unul dintre poeme) titlul Înger legat la ochi, dar eu am refuzat pentru că îngerul este un element specific acestui gen literar. Am citit prea multe lucrări importante în care îngerul apare în titlu, aşa că nu am îndrăznit să-mi aşez volumul în această serie de cărţi minunate. Şi nu îndrăznesc nici acum.


I.N.. Ai ţinut proiectul destul de secret, chiar şi faţă de prieteni - superstiţie sau perfecţionism?
D.M.: Da, nu am vorbit despre asta... Am păstrat pentru mine dorinţa că vreau să aduc pe lume o carte, din motive personale pe care nu ştiu să le explic.
Scrisul este o veche ocupaţie care nu îmi era deloc străină, un reper al vremurilor trecute. Acum îi dădeam altă valoare, de fapt încercam să îi dau. Propunerea făcută Angelicăi Moldovan a fost nu doar să public poemele, ci şi fotografiile lui Aurel Mihailopol, care să-mi însoţească textele. Aşa că nu e vorba de superstiţie; cât despre perfecţionism... vorba acelui banc, nici nu poate fi vorba... :))

I.N.. De ce poezie şi de ce acum?
D.M.: Nu ştiu. Nici de ce poezie, nici de ce acum. Probabil că organismul meu s-a structurat în aşa fel încât s-a produs acest lucru. Poate rutina a fost nevoită să se descarce în direcţia asta. Nu mi-am propus un gen literar anume şi o perioadă de timp pentru asta. Spun şi în carte, nu sunt scriitor, poet, dar cred că aşa se întâmplă în general. Scriitura sau acţiunea de a scrie pune stăpânire pe tine, şi nu invers.

I.N.. Ştiu că este greu să ceri unui creator să vorbească despre procesul de creaţie - ai un ritual sau obiceiuri legate de scris?
D.M.: Nu, nu am. Nu ştiu. Ar trebui? Nichita Stănescu spunea că muzica este un răspuns căruia nu i s-a pus nicio întrebare. Oamenii care scriu sunt însoţiţi de o tristeţe aparte. Fac un sacrificiu mai mare decât cei din domeniul artei, îşi pun singuri gândurile pe hârtie. Apelează la memorie, la trecut (cu care fiecare are o relaţie specială) şi la stările sufleteşti. Actorii fac asta în faţa publicului, regizorii fac asta prin intermediul actorilor şi al actului creator, care înseamnă lucrul cu oamenii, pe când scriitorii apelează la (cum spun ei) simţăminte. Asta te poate ucide psihologic, cel puţin.

I.N.: În aproape acelaşi timp ai lucrat la adaptarea radiofonică a cărţii Ninei Berberova despre viaţa lui Piotr Ilici Ceaikovski, o lucrare densă. Poeziile te-au ajutat să treci de momentul Ceaikovski, au fost un punct de echilibru?
D.M.: Adaptarea era gata din aprilie, şi lucrul cu actorii a început când poemele erau demult la editură. Nu cred că a existat vreo legătură între spectacolul de teatru radiofonic şi carte. Sau, cel puţin, eu nu am simţit-o, pentru că o legătură se simte.

I.N.: Cum de i-ai ales pe Oana Pellea şi pe Marius Manole pentru lectura poeziilor tale?
D.M.: Ah, asta era! Cu Oana Pellea şi cu Marius Manole am lucrat la Ceaikovski, la Teatrul Naţional Radiofonic. Însă nu s-au întâlnit în studio. Oana Pellea a jucat rolul Naratorului, şi Marius Manole a jucat rolul lui Piotr Ilici Ceaikovski. Dar în cazul ăsta nu i-am ales. O să sune ciudat, dar poate cartea "i-a ales". Ei nu au venit să rostească textele mele în calitate de actori, ci în calitate de prieteni. M-am simţit ca în familie. Sunt mari iubitori de poezie, da, de teatru, este viaţa lor, dar nu multă lume ştie că şi Marius, da, şi Oana preţuiesc şi iubesc oamenii.
Cum i-am ales pe Oana şi pe Marius? Păi... nu i-am ales acum, i-am ales demult şi, de fapt, nu a ales nimeni pe nimeni, este vorba de întâlnirile din viaţă. Tu cu tine, tu cu ceilalţi. Dar le mulţumesc. Pentru mine aceşti doi oameni, da, doi mari actori, constituie un mare noroc. Sigur că le-am telefonat şi i-am rugat să vină, dar nu i-am sunat în calitate de actori. Eu sunt regizor artistic şi, de data asta, eu jucam un rol. Scoteam o carte. Dar în culisele care erau martore la rolul pe care îl desfăşuram se afla personalitatea tatălui meu, prieten bun cu Amza Pellea; tatăl meu, căruia i s-a întrerupt zborul, şi astfel dorinţa mea ca Oana să fie acolo era, de fapt, o nevoie prietenească. Iar Marius... nici măcar nu a primit cartea, i-am trimis textele şi el, până în momentul lansării, a umblat cu o mapă după el, ca artiştii perioadei interbelice.

I.N.: Ai un univers precis şi foarte conturat, unde printre îngeri, amintiri şi sentimente, este mult umor, ceea ce apreciez dintotdeauna în scrisul tău. De ce nu adaptezi comedii la radio?
D.M.: Probabil va veni şi vremea comediilor. Comedia este un lucru minunat şi un dar către public. Nu poţi să faci asta forţat.

I.N.: Poţi să-mi vorbeşti de momentul când ai realizat prima dată ca ai nevoie să creezi (scrii) şi că este ceva ce trebuie sa faci?
D.M.: Pot să-ţi spun că de data asta fost mai mult o încercare. Apoi am mărturisit unui prieten (actor) că am făcut asta. Şi l-am rugat să citească. Am fost discretă, mă purtam de parcă aş fi comis un adulter. Am scris primul text, Aşternut de poeme, apoi celelalte poeme în ordinea "intrării în scenă". Starea mea semăna cu o descărcare emoţională, cu o senzaţie de foame, dar şi cu dorinţa de a sufoca ceva. Nu mai scrisesem demult şi, atunci când am reînceput, m-am comportat ca un animal care nu mai mâncase de o săptămână. Apoi, cuvintele au venit, eu mi-am amintit de tatăl meu, apoi de prietenul meu cel mai bun, Eusebiu Ştefănescu, un mare iubitor de poezie (el se stinsese în martie 2015) şi mi-am dat seama că poemele ar trebui ilustrate. Aşa că procesul creator a fost precedat de această dorinţă: să readuc "poemele optice" ale lui Mihailopol pe simezele artei, printr-o carte. M-am gândit că lui Mihailopol i-ar fi plăcut ideea.

I.N.. Sunt anumiţi poeţi sau anumite poezii la care te întorci?
D.M.: Dacă celelalte întrebări au fost delicioase, iată o întrebare frumoasă! Da, sunt un om care face asta. Mă întorc la poezie. Îmi repet în gând zilnic o rugăciune: "Învredniceşte-ne, Doamne, în ziua de azi, fără de păcat să ne păzim pe noi. Bine eşti cuvântat, Doamne, Dumnezeul părinţilor noştri, şi lăudat este numele tău în veci, Amin." Şi îmi repet o poezie scrisă de Serghei Esenin, care nu are titlu:


În carte apare un poem intitulat Scrisoare către Omar Khayam, unde am încercat un dialog cu poetul fără să primesc vreun răspuns. Acolo există gânduri şi întrebări la temele şi mijloacele de expresie (cer iertare faţă de cunoscătorii acestui mare poet persan) pe care artistul le aducea în prim plan. Poemul este însoţit de un motto care nu a avut rol de "subtitrare" a poemului meu, ci de element ajutător, cumva. Ca un baston, nu ca o cârjă.
Am un univers poetic la care mă întorc, pot spune asta. Nu demult am reluat, la Bacău, spectacolul Tăcerile cu actriţa Eliza Noemi Judeu, spectacol inspirat din lirica lui Nichita Stănescu. Părerea mea este că publicul are nevoie de poezie. Atât publicul de literatură, cât şi cel de teatru şi cel de film. Nu am scris cartea ca să amintesc că poezia trebuie să fie prezentă în vieţi, mentalităţi sau biblioteci, ci ca să mulţumesc şi să duc munca lui Aurel Mihailopol mai departe, după atâţia ani. De aceea am dedicat Rugămintea unui măr fiicei mele, Catinca, ca să înţeleagă despre ce este vorba, de fapt, în viaţă. Să ştie că rădăcinile ei pleacă de la tatăl meu, Aurel Mihailopol, iar munca, ideea şi dorinţa creatoare nu trebuie ţinute în sertare, aşa cum a făcut eu, timp de zeci de ani.
De fapt, mă întorc la mulţi poeţi, în sensul că îmi amintesc de ei. Îmi dau echilibru. Dacă încep să îi enumăr mai scriu o carte. Am început să-i citesc Catincăi poezie şi să-i citesc titlul şi autorul, aşa cum făceam la şcoală. Mă simt ca şi cum aş învăţa-o "Tatăl Nostru". Acum îi citesc Tudor Arghezi. Poezia este un lucru foarte frumos, dar poeţii trebuie înţeleşi. Printre cei care au venit la expoziţie şi la lansarea de carte a fost şi Nicu Alifantis. A venit în calitate de poet şi de contemporan al lui Mihailopol (noi doi nu ne cunoşteam) şi a plecat, îmi place să cred, în calitate de prieten. Poezia face foarte multe lucruri. Majoritatea frumoase, dacă nu frumoase, de neuitat. Alifantis a adus un tribut extraordinar poeziei româneşti, a pus pe note mari poeţi: Nichita Stănescu, Ion Barbu, Ana Blandiana, Leonid Dimov, Serghei Esenin (parcă nu greşesc), Adrian Păunescu, Zahu Pană... Unii dintre ei au devenit cunoscuţi aşa, mai bine zis descoperiţi... Da, poezia ajută mult. Imaginează-ţi lumea fără poezie. Sau mai bine, nu.

I.N.: Ce carte citeşti în momentul acesta?
D.M.: La această întrebare voi mulţumi prietenei mele care a conceput aceste întrebări, Ioana Nicolescu. Ioana, dacă ţii minte, în urmă cu doi ani mi-ai făcut cadou, în ziua în care am împlinit o vârstă rotundă (lumea crede că 30 de ani, lasă...) cartea Zilele regelui de Filip Florian. O carte fermecătoare. Fermecată şi fermecătoare. Nu o citesc acum, dar am continuat să rămân în universul acestui scriitor şi am terminat şi Toate bufniţele.
Lecturile mele de la ora aceasta au o natură profesională, aşa că îmi cer iertare că nu voi vorbi despre ele. Am primit de Crăciun (primesc în dar cărţi şi mă consider norocoasă) o carte care conţine romane, proză scurtă şi poezii de Marin Sorescu. Spre ruşinea mea, nu l-am mai citit de la terminarea liceului, dar acum cartea stă lângă laptop, pe masa mea de scris. Masa a aparţinut tatălui meu, Aurel Mihailopol, în perioada în care Marin Sorescu scria despre tata şi îi numea fotografiile "poeme optice". Asta citesc în momentul de faţă.