Acum aşteptam un răspuns. Care, ce-i drept, nu se grăbea să vină.
Între timp eu însă începeam să-mi revin. Nu mai eram aşa de neliniştit, abătut, trist, gânditor cum fusesem de când o întâlnisem pe Chris. Fantoma ei îmi mai popula gândurile, dar tot mai puţin.
Nu mai eram rănit de faptul că n-o vedeam cu zilele, uneori chiar cu săptămânile. Nici măcar n-am încercat să aflu ce mai face, de ce nu mai vine la lecţii. Deşi, recunosc, felul cum a dispărut brusc după ziua mea, ca şi tăcerea ei prelungită, mă intrigau.
Dar lipsa unui răspuns poate fi şi ea un răspuns.
Între timp, o nouă zi simbolică se apropia: Ziua Îndrăgostiţilor. N-am sărbătorit-o niciodată, dar anul acela mi s-a părut că pot să fac o excepţie. Am pregătit un mic cadou pentru Chris, şi m-am dus să i-l duc duminică seara la tango. Venisem mai mult pentru ea, dar pentru prima dată după mult timp am putut să mă bucur şi de atmosfera din jur. Am ascultat muzica, am stat de vorbă, am dansat.
Dar începea însă să se facă târziu, şi Chris încă nu apărea.
Până când a venit, în sfârşit. A intrat la braţ cu Sony, îmbrăcată preţios, cu o haină de blană roşcată, şi cu cizme negre cu toc roşu. Sony, cu costum şi cravată, purta pălărie pe cap.
Cei doi mi-au făcut strania impresie a unui cuplu revenit în oraş după un sfârşit de săptămână romantic, petrecut undeva la munte.
Sony îmi întinde mâna, Chris îmi surâde, şi se apropie să ne îmbrăţişăm de bun venit, ca şi cum n-ar fi trecut aproape două luni de când aşteptam un răspuns de la ea. Cei doi dispar împreună într-un colţ, unde se schimbă. Impresia de pereche fericită îmi este confirmată de felul cum, apropiaţi de ringul de dans, Sony îi cuprinde din spate talia cu braţele.
Primul ei dans este cu Sony.
După mai multe tande, Chris rămâne singură. Mă apropii. Vorbesc puţin cu ea. Vrei să dansăm, o întreb, vreau.
Îmi atrage atenţia că mişc prea mult braţul stâng. Îi mulţumesc, e o atenţionare utilă, trebuie să renunţ la acest obicei rău. Şi eu, şi ea, dansăm în continuare relaxaţi, cu plăcere. Când se termină tanda, o îmbrăţişez strâns, lipindu-mi obrazul de al ei. Mă desprind lent de ea, spunându-i că i-am adus ceva. Mă urmează curioasă până la locul unde mi-am lăsat lucrurile. Îi dau un trandafir roşu. Îi spun că am mai adus trandafiri şi pentru Anda, gazda serii, şi pentru Lara, care-şi serbează ziua de naştere. "Dar pentru tine am încă ceva." Îi dau punga în care pusesem cadoul. Se uită în ea, scoate ceşcuţa şi farfuria de ceai, şi-mi spune: "O ceşcuţă alb cu negru, aşa cum am vorbit, ce frumos!".
Nu ştiu ce, unde, când şi cu cine a vorbit, dar sigur nu cu mine. A făcut o confuzie. Iar ceşcuţa este de fapt alb-bej-bleumarin, dar în semi-întunericul din sală poate fi considerată şi alb-negru. Acasă va avea însă timp să o privească mai pe îndelete.
"Cu ce ocazie?" Îmi dau seama că nici nu s-a gândit că aş putea să-i dăruiesc ceva de Ziua Îndrăgostiţilor, şi că în orice caz ea nu mi-a adus nimic. Suntem deja departe de Crăciun şi de zilele de după, când, dintr-un motiv pe care nu-l ştiu, îmi aducea la curs mici atenţii - felii de cozonac sau prăjiturele făcute de mama ei.
Mă gândesc dacă să-i răspund "De Ziua Îndrăgostiţilor, pentru o dragoste care ar fi putut să fie. Am cumpărat două ceşcuţe, una pentru tine, alta pentru mine. Sper să-ţi placă. Eu o să beau dintr-a mea de câte ori o să mi se facă dor de tine. Poate printr-o coincidenţă fericită vei bea şi tu din ceaşca ta în acelaşi timp. Va fi ca şi cum ne-am afla din nou împreună, fie şi numai pentru câteva clipe", dar îmi dau seama că sună prea lung şi prea trist pentru o astfel de ocazie, şi îi răspund ceva mai convenţional, de genul "Pentru că doream să-ţi fac un cadou".
"Pot să rup trandafirul şi să-l pun la rochie?", mă întreabă. Nu asta era întrebuinţarea la care mă gândisem pentru el, dar răspund "Sigur că da" fără să stau pe gânduri. Rupe scurt coada trandafirului. Îl pune la piept. "Dacă vrei, mai târziu mai dansăm", îmi spune. "Mda", îi răspund eu, neavând însă deloc convingerea c-o să mai dansez cu ea în seara asta, ar însemna să-mi redeschid singur o rană care tocmai începea să se-nchidă.
Chris dansează cu mai mulţi parteneri, e foarte căutată. O urmăresc din când în când cu privirea, şi-mi dau seama că sunt mai detaşat decât aş fi crezut. Ea este, ca întotdeauna, foarte sexy şi spectaculoasă, dar simt că încet-încet inima mea nu mai bate pentru ea.
Sony o invită, îi cere trandafirul. Înlemnesc când îl văd cum şi-l pune între dinţi, şi cum dansează aşa cu ea. Cei doi se simt bine, fac tot felul de figuri, cei din jur îi aplaudă. Pentru mine însă, Sony cu trandafirul meu în dinţi, şi cu Chris în braţe e o imagine de coşmar. Îmi întorc privirea ca să nu-i mai văd.
Îmi dau seama că sunt încă sensibil la "virusul" Chris, că nu m-am vindecat complet. Dar cel puţin am primit răspunsul la întrebarea pe care am pus-o de ziua mea.
Mă ridic şi plec fără să mai privesc înapoi, încercând să uit imaginea celor doi proaspăt îndrăgostiţi dansând cu trandafirul meu între dinţi.
(va urma)
Bucureşti, martie 2016 (prima versiune 2010)