Mic îndreptar pentru şters praful

Există unghiuri ascunse în care descoperi târziu că poţi şterge praful. Descoperi importanţa spaţiului care trebuie nu neapărat să se mărească, ci să se golească. Înţelegi de ce pentru unii oameni ajunge să devină esenţial să coboare, în mijlocul zilei, în capot, până în stradă, să-şi ducă gunoiul. Curăţenia se face din ce în ce mai des, cu o dexteritate pe care nu ţi-o ştiai. Dinspre minte, în afară, artere invizibile care mânuiesc obiectele şi le rearanjează. Dar până aici treci prin tot felul de dezordini, de maldăre, de grămezi care te înspăimântă şi pe care nu faci altceva decât să le ascunzi şi să te prefaci că nu mai există.

E nevoie de ani ca să le iei la puricat, să le înfrunţi, de fapt. Să treci prin ele, să rupi învelitorile cu mâinile goale, să pătrunzi până-n miezul lor. Să diseci conţinutul, să scoţi rând pe rând ceea ce încă poate fi salvat, ceea ce e util, ceea ce trebuie pur şi simplu aruncat sau ceea ce poate fi dat mai departe, odată lecţia învăţată, odată rostul acelui obiect dăruit mai întâi ţie. Nu e o curăţenie de primăvară, poate doar a vârstei, una care începe să se facă permanent sau din ce în ce mai des, una care a ajutat, la început, să spui din ce în ce mai mulţi de "nu".

Praful intră în oraşul acesta în cele mai ascunse colţuri fiindcă menirea lui asta este: să străbată deschizătura ferestrei, să se strecoare pe sub uşi, să intre odată cu tine, purtat de haine şi încălţăminte, în casă. Îl scuturi de oriunde, îl descoperi tocmai acolo unde nu te aşteptai să fie. Săptămânal, înnoit, probându-ţi tenacitatea sau rezistenţa la aceste mici obiceiuri pe care omul, cu cât înaintează în vârstă, înţelege de ce e important să le facă. Nu gura părintelui care-ţi spune cât e de important e să faci una sau alta îţi răsună în minte, ci propriile tale gânduri care fac o ordine interioară, care separă oameni de întâmplări, etape de concluzii şi care-şi ia la revedere de la anii trecuţi, de la ceea ce înainte putea fi folosit pentru scris, de la ceea ce avea sens şi acum pare umbrit de prezent.

Nu, nu schimbarea vremii sau soarele înşelător îl fac pe om să se descopere într-o zi, pe neaşteptate, un altul, ci o primăvară a vârstei greu de pus în cuvinte, dar care apare abia atunci când alţii spun că au ajuns la o maturitate târzie. Îmbătrânit nu eşti atunci când oboseşti să cari o sacoşă grea de cumpărături până acasă, ci atunci când, ursuz, îţi pleci privirea în pământ blestemând încărcătura.

Rămâi tânăr sau redevii copil când, trăgând după tine sacoşa, inima ta tresaltă de bucurie, de mulţumire fără un motiv anume, încălzită poate de cele câteva grade în plus, îndeajuns cât să te trimită cu gândul la copacii care vor înfrunzi iar, misterios, bogat, neaşteptat, într-o singură noapte, în urma unui plan pe care-l ţes, în fiecare primăvară, copacii din tot oraşul şi din toate parcurile.