Home

Home
Cititi-ne pe FacebookUrmati-ne pe TwitterFeed RSS gratuit

Spacer

Atelier LiterNet  Sageata  Proză scurtă  Sageata  Miscellanea

Întâmplări şi personaje


Florin Lăzărescu

23.04.2016
Editura Polirom
TextText mai micText mai mare
Versiune imprimabila Adauga cu AddThis
Articolul anterior din rubrică
Articolul urmator din rubrică
De-a Dumnezeu

De la fereastra bucătăriei mele, uneori mă joc de-a Dumnezeu cu-o mâţă boschetară. Adică ori de câte ori o văd îi arunc din cerul meu de la etajul trei tot felul de bunătăţi pe care n-aş zice că le are în meniul ei obişnuit (pastramă, cârnaţi, peşte prăjit etc.).

Habar n-am dacă crede în mine, dacă se roagă la mine, dacă îmi acceptă sau nu existenţa, dar cu siguranţă mâţa s-a prins de sfinţenia trotuarului din spatele blocului meu. O văd destul de des sub fereastră, aşteptând liniştită în poziţia "şezi!", ca un câine. Din când în când, priveşte în sus.

Am întâlnit-o de mai multe ori pe pământ, când duc gunoiul, am încercat să-i vorbesc, dar dispare glonţ la apropierea mea. Proasta!

Aseară am ieşit la fereastră şi am urmărit-o vreo câteva minute bune cum alerga după nişte hârtii stârnite de-un vârtecuş. Se juca aşa frumos în legea ei, încât m-am gândit că ar fi păcat de la Dumnezeu dacă aş întrerupe asta, aruncându-i din cer o bucată de carne.

Navetistul

Se trezeşte pe la patru dimineaţa şi spune: "Uite, m-am trezit!". Se îmbracă şi spune: "Uite mă-mbrac". Cumva, dacă îl auzi din patul tău cald, te enervează. Îşi comentează fiecare mişcare, fiecare gest, mai puţin crucile din faţa icoanei, făcute rapid, încât degetele împreunate desenează mai degrabă un cerc imaginar în dreptul pieptului decât semnul consacrat al credinţei. Adică n-ai să-l auzi niciodată zicând: "Uite, mă rog!". Doar ţi-l poţi închipui comentând. Cu capul plecat pentru câteva secunde, schiţează un fel de scuză: "Doamne, m-aş ruga mai mult, da' pierd trenul!". Mănâncă ceva pe fugă, apoi priveşte ceasul şi pleacă spunând: "Eu mă-ntorc diseară". Iese trântind poarta şi tuşeşte zgomotos, ca şi cum ar încerca întunericul cu degetul, să vadă dacă nu mai este cineva pe drum, cu care să meargă până la gară.

"Acum e boierie", ţi-ar spune. Înainte era noroi mai sus de bocanci. Până la şosea, vreo patru kilometri, n-aveai cum străbate fără cizme la vreme de ploaie. A prins el timpuri şi mai şi, la începutul navetei, când nu erau nici măcar punţi peste şanţuri. "Acum e boierie. Am şosea pe la poartă!", ţi-ar spune. Are şi autobuz care trece pe la poartă, dar, de cele mai multe ori, preferă să meargă pe jos opt kilometri până la tren. Abonamentul la autobuz costă aproape jumătate din salariul lui pe o lună. "Mersul pe jos e sănătate curată", ţi-ar mai spune.

Azi nu e nimeni. Au făcut "ăştia" şosea, au pus autobuz, dar navetiştii au cam dispărut. Pe timpul lui Ceauşescu, de exemplu, erau peste zece navetişti. Se întâlneau la ieşirea din sat, recunoscându-se unul pe altul în noapte pe baza unui sistem de fluierături. Fiecare navetist cu fluierătura lui specifică. "I-auzi-l. Ăsta-i Marin!". Formau din mers o gaşcă. Dar abia când se mai lumina de ziuă ştiau cu exactitate câţi sunt.

Însă azi e singur. Grăbeşte pasul, de teamă să nu piardă trenul. Şi-a dezvoltat un ritm propriu, un fel de fugă reţinută, încât să pară că merge, când, de fapt, el aleargă. Parcurge cu pasul lui ţopăit cei opt kilometri şi se gândeşte. Dumnezeu ştie la ce se gândeşte. Nu-ţi spune niciodată. Când vorbeşte, formulează propoziţii precise, cu mesaje concrete. Asta pentru că problemele lui sunt extrem de concrete. "De unde / cum fac rost de bani pentru cutare lucru?!", de exemplu. Când nu vede nici o soluţie concretă, o rezolvă sec: "Las' că ne descurcăm noi!". Oricum, n-ai să scoţi în veci de la el vreo chestie metafizică. Nu că n-ar avea şi astfel de dileme. "La câte belele sunt pe lumea asta, ar fi o indiscreţie inutilă să-ţi rosteşti şi gândurile ascunse", pare să spună tăcerea lui.

Când trenul opreşte în gară, ocheşte din fugă vagonul în care e controlorul şi se urcă în capătul opus. Până la staţia de tranzit nu ajunge la el. Apoi coboară la următoarea şi fentează din nou controlorul. Îşi cumpără bilet doar când "e control civil" şi, dacă acesta nu ajunge să-i composteze biletul, spune înciudat: "Mi-am luat bilet degeaba!". Nu că i-ar face o plăcere deosebită să înşele CFR-ul, dar suma biletelor pe o lună, dus-întors, ar face un sfert din salariul lui. Aşa că alege "blatul" sau merge "cu naşul". Naşul nu se supără. "Câştigă şi el o pâine de aici." De când cu Uniunea Europeană, naşul e controlat de bani la intrarea şi la ieşirea din tură, dar nu-i o mare problemă. Vine cu nevasta sau un copil de-al lui, ca să ia mita de la navetişti. În felul ăsta, nu numai că are un salariu fix, ci şi "angajaţi" care trăiesc de pe urma lui.

Dacă găseşte loc în tren, se aşază, îşi sprijină cotul de genunchi, pune capul în palmă şi adoarme într-un minut. Uneori stă aşa şi nu doarme, doar se preface, cât să nu se lege de el controlorul. Ajuns în Iaşi, o apucă pe jos până la serviciu, doi-trei kilometri. "Mersul pe jos e sănătate curată." Nu-i place să cheltuie bani de-aiurea. Uneori reuşeşte performanţa de a nu cheltui mai mult de zece lei pe săptămână. Mâncare are de-acasă.

A muncit în toate zonele din Iaşi. Nu prea există stradă pe care să nu-ţi arate măcar un bloc la care să nu fi muncit. A participat la construcţia a tot felul de clădiri. "Am făcut şi vreo două facultăţi", îi place să se laude în glumă. Are vreo cinci calificări. Practic, dacă îi dai materiale, un plan şi timp, ar putea construi singur o casă, de la fundaţie şi până la acoperiş, de la casa scărilor până la faianţa din baie şi gresia de pe hol. După Revoluţie, a rămas să muncească cu fostul lui şef, care şi-a făcut propria firmă de construcţii. Îl plăteşte cu salariul minim pe economie, dar e om bun, "pâinea lui Dumnezeu". Îl mai învoieşte uneori pentru munca la câmp, îi oferă o slujbă sigură. Prin alte părţi nu l-ar mai angaja nimeni. Mai are nouă ani până la o pensie la care visează ca la un concediu în paradis. E convins că vor da "ăştia" o lege ca să iasă mai repede.

Se schimbă în salopetă, îşi pune fesul pe cap şi munceşte: mortar, faianţă, scări, mozaic etc. Şi aproape tot timpul vorbeşte. Lucruri concrete: "Mai trebuie ciment! Termin azi camera asta! Faianţa e sfărâmicioasă! Ai văzut meciul de aseară!? Am doi copii grozavi!" etc. După opt ore, uneori zece, se schimbă de salopetă şi îşi reia pasul lui ţopăit, fuga lui reţinută, încât să pară că merge, când, de fapt, el aleargă. Să nu scape trenul. Aceleaşi fente cu naşul şi la întoarcere. Odată, soldaţi cu puşti de război, însoţiţi de câini-lupi, au oprit trenul în mijlocul câmpului, să controleze biletele oamenilor din trenul supraaglomerat. "Am fost singurul care a scăpat!", se laudă el după ce a sărit din mersul trenului, a fentat soldaţii şi câinii, alegând peste câmp. E mândru şi acum, ca şi cum ar fi supravieţuit la Stalingrad.

Cei opt kilometri de la întoarcere îi parcurge de obicei cu o ocazie: o căruţă, o maşină, o remorcă. O fi mersul pe jos sănătate curată, dar şi ce-i prea mult strică. Acasă, mănâncă ceva pe fugă şi trebăluieşte prin curte, comentându-şi fiecare mişcare: "Am numărat găinile! Aia roşcată parcă-i nebună. S-a culcat în strujeni... Am tăiat lemne pentru mâine!" etc. Apoi se strânge în casă, se mai uită la veşnicul TVR 1 şi discută cu soţia despre cum o să facă rost de bani: "Las' că ne descurcăm noi!". Se schimbă de haine: "Eu mă culc de-acum. Noaptea plec, noaptea mă-ntorc!". Pe la 11 stinge lumina şi se bagă în pat, nu înainte de a-şi desena cercul imaginar în dreptul pieptului, cu capul plecat pentru câteva secunde, schiţând un fel de scuză: "Doamne, m-aş ruga mai mult, da' mâine dimineaţă mă trezesc la patru!".

De patruzeci de ani - cu excepţia concediilor, a învoirilor şi a sărbătorilor legale -, cam aşa arată schema unei zile de lucru a tatălui meu...

Iar eu mă ocup de literatură!

Găina Cucurigu

Deschid ochii. Înjur. Iar întârzii la serviciu. Mă spăl, mă-mbrac, fumez. Beau cafea în timp ce mă încalţ. Pe hol, mă opresc în dreptul oglinzii, îmi dau jos geaca şi îmi întorc puloverul pe faţă. Proaste pulovere se mai fac astăzi. Abia îţi dai seama când le-ai luat pe dos. Închid televizorul, ştirile. Undeva e război. Plec din casă. Dezgheţ în zece minute - mi se pare o eternitate - parbrizul. Îmi îngheaţă degetele. Înjur. Urc în maşină, pornesc. La prima intersecţie i se face milă unui bun samaritean şi mă lasă să intru în coloana de pe strada mare.

Alte multe intersecţii. Înaintăm ca parameciul. Apoi o intersecţie nasoală, cea mai cea, în care ai doar 12 secunde pe semafor ca să treci. Altfel, aştepţi 70. Aş vrea să-l găsesc şi să-l bat pe cel care s-a gândit că aşa merge treaba bine. N-am prins niciodată verde din prima. Mă apropii agitat. E totuşi verde, 10-9-8... Canci! Pe partea din dreapta vin doi copii care cerşesc. N-am nimic cu ei, dar nici nu le dau nimic. Am eu o teorie: aşa îi încurajez pe părinţii lor - i-am şi văzut odată - să-i trimită şi mâine la cerşit. Capătă impresia că aşa merge treaba bine.

Când se face din nou verde, pe partea din stânga, alergând printre maşini, apare un nefericit care dă haotic din mâini. Are burtă mare din burete, labe greoaie ca de raţă şi cap cu creastă bleagă, roşie. E îmbrăcat în costum de găină, împarte pliante. Ezit între a coborî să bat găina aia idioată şi a încerca să prind totuşi verde tura asta. Fuge înspre mine, lipăind pe asfalt cu labele uriaşe, îmi blochează drumul. Îi arăt înfuriat înspre semafor, cobor geamul şi vreau să-i urlu: "Uită-te, găină cretină, din cauza ta nu mai pot să trec". N-apuc să-i zic nimic, pentru că ea zbiară entuziast, întinzându-mi un pliant:
- Cuuu-cu-riii-guuuu!

Deci e cocoş, apuc să mai gândesc, cât îi zăresc ochii de fiinţă umană, ţintuindu-mă prin găurile măştii. Destulă neatenţie şi se izbeşte de un biciclist, care se strecoară printre maşini, pe lateral. Naiba ştie unde se uita şi ăla. Îl dărâmă.

Biciclistul se ridică, se scutură, îşi verifică lanţul şi îl înjură din rărunchi:
- Dă-te-n gâţii mă-tii de găină!

Cocoşul se retrage cumva speriat pe trotuar, strângând ruşinat pliantele la piept.

Mi se face milă de el. N-aş mai vrea să-l bat. N-aş mai vrea să-l bat nici pe ăla care s-a gândit că ai timp să parcurgi intersecţia în doar 12 secunde. Până să treacă roşu, izbucnesc în râs.

O nouă zi bizară începe pe pământ.

O sanie

Eram mărişor - văzusem deja primul sân gol de femeie pe un petec de hârtie smuls de-un prieten dintr-o revistă străină, pe care îl purta în buzunar ca pe-o icoană, arătând-l numai apropiaţilor - şi tot n-aveam sanie. Tata îmi promitea la începutul fiecărei ierni ba că-mi face el, ba că-mi cumpără una. Iar eu nu mai aveam răbdare să merg la săniuş după ce-mi creşte barba. Mă săturasem să mă dau pe doage de butoi pe post de schiuri, pe nişte ţevi de plastic, cu vârful îndoit la foc, în loc de patine.

În privinţa făcutului, sincer, eram conştient că există şanse cam la fel de mari ca acelea de a-l vedea pe tata inventând un avion supersonic în spatele casei, cu piese furate de la serviciu. Adică zero. Tata nici nu prea construia chestii savante, ci doar clădiri, nici nu voia să fure de la serviciu. Aşa că îl băteam tot timpul la cap să-mi cumpere una.

Adevărata problemă suna aşa: cine-i prostul satului să-şi vândă sania? Nici măcar ăia care şi-au spart capul, şi-au frânt o mână ori un picior iarna trecută nu-şi puteau rupe de la suflet un astfel de obiect nepreţuit. Erau copii care veneau şi cu mâna în gips, şi cu capul spart la săniuş - numai să fi trecut o ţâră durerea, să se fi închegat oleacă sângele -, a doua zi după incident.

M-am gândit peste vară, ca un înţelept, să încropesc o listă scurtă cu familii vulnerabile: cuplurile tinere fără copii, bătrânii cărora le dădea târcoale moartea pe după gard, de după colţul casei. Socoteală tâmpită din partea mea: ăia fără copii n-aveau încă sanie, ăia bătrâni o ţineau ca s-o lase moştenire.

Numai că tata - că doar de asta e un tată responsabil pe care să-l iubeşti o viaţă - a venit în toamna aceea cu o veste năucitoare: a auzit la navetă că unu' a' lu' Coşan ar avea o sanie de vânzare. Nu l-am luat în serios, n-am vrut să-mi fac speranţe deşarte. Parcă a' lu' Coşan, din ce-mi aminteam eu, era o familie cu vreo cinci copii, mai era mult până să-i caute pe ăia moartea pe-acasă. Însă, în prima duminică de după Buna Vestire, m-a luat tata de mână şi m-a dus pe dealul celălalt, în poartă la a' lu' Coşan.

Am strigat amândoi de ne-au pocnit fălcile. N-aveam cum să prind eu norocul ăsta: fie nu era acasă, fie nu voia să iasă, de parcă l-ar fi chemat moartea de după gard. Şi dacă ar fi ieşit, bănuiam eu, n-ar fi avut sanie. Totuşi, după un timp, a apărut un om de după colţul casei, scuzându-se:
- Am auzit greu, eram în fundu' grădinii, împrăştiam nişte gunoi. Ce-i?
- Bre, nea Coşan, umblă vorba că ai o sanie de vânzare. Mă ucide copilu' ăsta, sanie şi iar sanie.

Ăla s-a uitat la cer - încă mai zburau berzele, abia se pregăteau s-o taie în ţările calde -, s-a uitat la noi şi a zis:
- Am bre, am, de ce să n-am?

Eu atunci, aproape să leşin de fericire.
- Da' dracu' ştie pe unde-i.

M-am oferit eu voluntar să o caut. Am găsit-o relativ repede, rezemată în spatele unui coteţ: un cadru metalic ruginit, uşor turtit. M-am îndrăgostit pe loc de ea. Am târât-o victorios până în faţa casei, unde tata negocia dur:
- 25 de lei?! Păi, cu banii ăştia îi cumpăr trei-patru perechi de papuci.
- Ăsta-i preţul!
- Bine, a mai negociat tata. Da' ţi-i dau la salar.

Am insistat să trag singur cadrul ăla metalic ruginit, legat cu o sârmă smulsă dintr-un gard. Pe drum de pământ uscat. Tata a vrut să mă ajute, dar eu nu l-am lăsat:
- Bine c-a dat Dumnezeu, chit că n-are scaun. Îi facem noi unul din scânduri.

Apoi am început să aştept iarna.

Au plecat berzele, au căzut frunzele, s-au culcat urşii, urlau lupii de foame la marginea pădurii şi tata tot nu-mi punea scânduri la sanie:
- Stai să ningă, mă amâna el.

Au îngheţat apele, îmi îngheţau mâinile, picioarele, obrajii şi curul uitându-mă la cer şi tot nu ningea. Ba chiar m-am lăsat păgubaş, mi s-a făcut lehamite, l-am convins şi pe amicul meu care avea un petec de revistă cu un sân gol de femeie să nu-şi mai facă speranţe deşarte: iarna asta nu mai ninge, dă-o dracu' de iarnă!

Apoi, într-o dimineaţă devreme, pe la patru, când tata s-a trezit să plece la navetă, a deschis uşa şi-a rămas încremenit în ea:
- Bă tată, da' ce ninge-afară!

Am sărit din pat desculţ, cum eram. M-am holbat şi eu cu gura căscată, încercând gustul fulgilor cu limba. Şi-am vrut să-i reproşez: "Bă tată, uite, a venit iarna şi tot nu mi-ai pus scânduri la sanie". Dar ningea atât de frumos, cu fulgi incredibil de mari, liniştit, iar zăpada se aşternuse de juma' de metru, încât mi-am ţinut gura, m-am îmbrăcat repede-repede şi-am făcut un derdeluş meseriaş din poartă până în faţa casei, încălţat cu bocancii lunecoşi a' lu' tata.

Şi uite-aşa, după acea dimineaţă, încerc să mă bucur de fiecare dată în prima zi de ninsoare. Deşi tot n-am sanie.

(proze apărute în volumul Întâmplări şi personaje, Polirom, 2015)
Articolul anterior din rubrică
Toate articolele din rubrică
Articolul urmator din rubrică




0 comentarii

ARHIVA RUBRICII

Sageata Basmul fiinţei, Noica - tatăl şi fiul (II), Alexandru Stănescu
Sageata Basmul fiinţei, Noica - tatăl şi fiul (I), Alexandru Stănescu
Sageata Articol publicat exclusiv pe LiterNet.ro Cadril, Argentina Firuță (5.0/5 - 3 voturi)
Sageata Articol publicat exclusiv pe LiterNet.ro Darul, Argentina Firuță (5.0/5 - 3 voturi)
Sageata Articol publicat exclusiv pe LiterNet.ro cum am început să beau cola, apoi cola zero, Andrada Ionescu (3.6/5 - 7 voturi)
Sageata Toate articolele din această rubrică


RUBRICILE CATEGORIEI

Sageata Poveştile fetei nesăbuite
Sageata Povestiri minimaliste
Sageata autoficţiuni
Sageata Înaltă ordine de idei
Sageata Editorialul de luni dimineaţă
Sageata Cafe del Sol
Sageata Diversiuni şi aluviuni
Sageata Micile istorii
Sageata Scrisorile Getei
Sageata Insolita de marţi
Sageata Întîlniri - De dragoste
Sageata Cuvinte pentru înecaţi
Sageata România, draga de ea!
Sageata Jobenul cu iepuraşi
Sageata Şoseta cântăreţului de blues
Sageata inter_zise
Sageata Biciclete în Beijing
Sageata Istorii inventate
Sageata Respiraţie sub apă
Sageata CompletAbil
Sageata Cutia cu păpuşi
Sageata Drumul spre Oz
Sageata Un pic - alte întîmplări adevărate
Sageata Cum să...
Sageata Bungee Jumping
Sageata InCompletAbil fantastic
Sageata Ceaiul de joi dimineaţă
Sageata Fractalul Epic
Sageata Zen şi arta întreţinerii motocicletei
Sageata PUNCT...
Sageata S-a întâmplat într-o joi
Sageata Praful de pe tobă
Sageata 8 1/2. Odă bărbaţilor / Ode to men
Sageata Blues Letters
Sageata Casa cu pereţi de vânt
Sageata Bestiar domestic imaginar (cu persoane celebre)
Sageata Ora de libertate
Sageata Viaţa domnului Lăzărescu
Sageata Întâmplări despre niciodată
Sageata Jurnal de maimuţe
Sageata Cântece simple
Sageata 49
Sageata Totul pe alb
Sageata Pentru cine bat străzile
Sageata Autorul


PUBLICITATE




CITIŢI-NE PE FACEBOOK


Spacer Spacer