Înspăimântătoarea viaţă personală a lui Maxwell Sim

Înspăimîntătoarea viaţă personală a lui Maxwell Sim este cel mai recent român al lui Jonathan Coe, publicat în 2010.

Maxwell Sim, protagonistul romanului, se află într-un moment de criză existenţială acută. Proaspăt divorţat, incapabil să comunice cu fiica sa, înstrăinat de toţi prietenii, nu îşi poate mărturisi nimănui angoasele. Atunci cînd primeşte o bizară propunere de afaceri care implică o lungă călătorie din Londra în insulele Shetland, Maxwell nu poate decît să accepte, pornind la drum cu inima deschisă, însoţit doar de vocea prietenoasă a sistemului de navigare prin satelit. Nu peste mult timp însă, călătoria ia o turnură ceva mai serioasă, purtîndu-l nu doar în cel mai îndepărtat punct al regatului, cît şi într-unul din cele mai întunecate unghere ale propriei sale vieţi. Romanul examinează noţiunile de identitate şi izolare, explorînd paradoxul singurătăţii într-un timp în care tehnologia înlesneşte contactul între oameni mai mult ca niciodată.

"Speram să fac din eroul romanului meu, Maxwell Sim, un om obişnuit; mă întreb însă dacă, în lumea contemporană, fracturată de tot soiul de ambiţii politice, aşa ceva mai e posibil. Oricum, am vrut să fac din el un personaj fără nimic ieşit din comun: un om obişnuit, cu un serviciu obişnuit, într-un oraş obişnuit. De fapt, cred că asta e marea ambiţie a romanului: să găsească misterul, fiorul amorului, stranietatea pornirilor neaşteptate în cel mai comun loc cu putinţă." (Jonathan Coe)

"Ca întotdeauna la Coe, simţul realităţii respiră din fiecare rînd şi face din lectura fiecărei pagini o rară plăcere." (The Guardian)

"Construit după bine-cunoscutul reţetar al lui Coe, Maxwell Sim este că un explorator pentru care lumea nu trebuie să aibă nici un fel de secrete: curajos, spiritual şi lipsit de complexe." (The Evening Standard)

"Coe ştie să gestioneze fără efort o abordare plină de riscuri a unei realităţi în aparenţă fără prea multe promisiuni." (The Times)


- Înşelătoria este un concept interesant, nu crezi? zise Chris.
- Cum adică? întrebă Max.

Caroline, sprijinită de chiuveta din bucătărie, îi privea pe cei doi bărbaţi care stăteau de vorbă. Chiar şi din acest schimb de replici aparent banal îşi dădea seama că între ei exista o diferenţă ca de la cer la pământ. Chris era un interlocutor care ştia să poarte discuţii interesante şi captivante: oricât de banal era subiectul, el îl aborda cu interes şi curiozitate, străduindu-se întotdeauna să pătrundă în esenţa lucrurilor şi încrezător că va ajunge la ea. Max era în permanenţă agitat şi nesigur - agitat chiar şi acum, când discuta cu omul care era (sau cel puţin aşa îi plăcea să le spună tuturor, inclusiv lui însuşi) cel mai vechi şi cel mai bun prieten al său. Asta o făcea să se întrebe - şi nu pentru prima oară în timpul acestei vacanţe - cum de prietenia dintre cei doi bărbaţi dura de atâta timp.
- Ce vreau să spun este că noi, adulţii, nu vorbim despre înşelătorie, nu crezi?
- Poţi să-ţi înşeli soţia, a zis Max, poate cam prea gânditor.
- Evident că asta este o excepţie, a recunoscut Chris. Dar altfel, conceptul pare să dispară, nu-i aşa, în preajma adolescenţei. Adică, în fotbal, spunem că fotbaliştii se fentează unul pe altul, nu se înşală. Atleţii iau substanţe anabolizante, dar dacă o astfel de ştire apare la televizor, nu ni se spune că au prins pe cutare sau cutare că înşală. Şi totuşi pentru copii este un concept incredibil de important.
- Să ştii că îmi pare rău pentru...a început Max să spună.
- Nu, nu mă refer la ce s-a întâmplat azi, a zis Chris. Lasă asta. Nu e mare lucru.

Mai devreme, în după-amiaza aceea, avusese loc o ceartă cu ţipete şi plânsete între fiica lui Max, Lucy, şi mezina lui Chris, Sara, din cauză că una o acuza pe cealaltă că a trişat la jocul de crichet franţuzesc. Se jucau pe gazonul imens din faţa casei, iar ţipetele lor şi acuzaţiile reciproce se auzeau până înăuntru, făcându-i pe ceilalţi membri ai ambelor familii să dea fuga afară să vadă ce s-a întâmplat. Din acel moment, cele două fetiţe nu si-au mai vorbit. Chiar şi acum stăteau separat în casă, una jucându-se încruntată pe o consolă Nintendo DS, cealaltă schimbând canalele la televizor, doar-doar va găsi ceva interesant de urmărit la televiziunea irlandeză.

Chris continuă:
- Lucy este curioasă în legătură cu banii?
- Nu prea. Îi dăm câte o liră în fiecare săptămână. O pune în puşculiţă.
- Da, dar vă întreabă de unde vin banii? Cum funcţionează băncile şi alte lucruri din astea?
- păi n-are decât şapte ani, zise Max.
- Mm. Pe Joe încep să-l intereseze foarte mult astfel de lucruri. Astăzi mă ruga să-i ţin o scurtă lecţie de economie.

Da, e şi normal, se gândi Max. La vârsta de opt ani şi jumătate, Joe începea deja să manifeste aceeaşi curiozitate avidă ca şi tatăl său, în timp ce Lucy, cu doar un an mai mică, părea mulţumită în lumea ei alcătuită în întregime din elemente fantastice: o lume de păpuşi şi zâne, pisoi şi hamsteri, jucării de pluş şi alte bucurii inocente. Max încerca să nu se îngrijoreze din cauza asta sau să aibă resentimente.
- Aşa că i-am spus câte ceva despre investiţiile bancare. Ştii, doar chestiile mai simple. I-am spus că în ziua de azi, când spui despre cineva că e bancher, nu înseamnă că stă la un ghişeu şi încasează cecuri de la clienţi toată ziua. I-am explicat că un bancher adevărat nu vine niciodată în contact cu banii. I-am spus că în ziua de azi, aproape peste tot în lume, banii nu mai există într-o formă tangibilă, nici măcar sub forma unor hârtii pe care sunt scrise nişte promisiuni. Şi el m-a întrebat: "Dar, tată, ce face un bancher?". Aşa că i-am explicat că multe activităţi financiare moderne se bazează pe fizică. De aici vine şi termenul de pârghie financiară. Angrenaje, mecanisme şi aşa mai departe - tot timpul găseşti astfel de noţiuni în teoriile moderne din domeniul bancar. Mă rog, cred că ştii lucrurile astea.

Max a dat din cap că ştie, deşi habar n-avea. Caroline, care îşi cunoştea bine (prea bine) soţul după atâţia ani de căsnicie, l-a văzut dând din cap şi şi-a dat seama că blufează. Şi-a plecat privirea în podeaua bucătăriei, zâmbind în sinea ei cu amărăciune.
- I-am zis că multe operaţiuni bancare moderne constau în a împrumuta bani - bani care nu sunt ai tăi - şi a căuta să-i reinvesteşti pentru a putea să-i returnezi cu dobândă persoanei de la care i-ai împrumutat. Când i-am spus asta, Joe s-a gândit puţin şi a zis următorul lucru foarte interesant: "Deci bancherii sunt de fapt nişte oameni care fac o mulţime de bani prin înşelătorii".