Toamnă la Pekin

Boris Vian este poate unul dintre numele cele mai celebre ale Parisului cultural de după al Doilea Război Mondial. Romancier, poet, dramaturg, traducător, scenarist, regizor de spectacole de cabaret, trompetist de jazz, compozitor şi cîntăreţ de şansonete - Vian are o carieră năucitor de diversă şi o faimă pe măsura insolitului.

"Toamnă la Pekin are toate calităţile care-l vor ajută să devină un clasic al genului." (Alain Robbe-Grillet)

Contrar aşteptărilor create de titlul-capcană, Toamnă la Pekin nu face nici cea mai mică aluzie la nostalgia toamnei sau la exoticul oraş chinezesc, ci se constituie mai curînd ca un român absurd, destinat iubitorilor de jocuri de limbaj insolite. Povestea, ramificată în intrigi obscure, este proiectată pe decorul unui deşert imaginar - numit simbolic Exopotamia -, unde se construieşte o cale ferată fără trenuri, care nu duce nicăieri. Personajele maniacale, voluptuoase sau ilare - un funcţionar obsedat de calcule, un arheolog care face zob orice relicvă dezgropată, un doctor care îşi numără cu grijă pacienţii ucişi, o femeie cu pielea ca arama şi un călugăr ce nu poartă nimic pe sub sutană - sînt antrenate toate în acest vast proiect fără sens, pentru realizarea căruia se dărîmă la fel de mult pe cît se construieşte.

"În ceea ce priveşte povestea de dragoste care constituie, într-o anume accepţie, mobilul întregului român, tratarea ei poate aminti de Spumă zilelor: iubirii i se conferă puterea de-a reface ori distruge lumea, iubirea şi moartea sînt ridicate la rangul de virtuţi supreme. Schema dramatică e simplă: doi prieteni, doi pretendenţi la iubirea aceleiaşi femei, sînt tîrîţi aproape fără voie în aventura şantierului din deşert, doar pentru a nu o pierde pe capricioasa lor însoţitoare. Aici, peripeţiile stranii, ori doar funambuleşti, se ţin lanţ. Construcţia caii ferate de-a curmezişul deşertului se dovedeşte o utopie, dar o utopie pentru care mor oameni şi vieţile sînt deturnate din cursul lor firesc. Multitudinea de personaje se înfruntă în scene bufe, groteşti, lirice; poziţiile lor se schimbă rapid, ca într-un carusel; secvenţele par desprinse din marile filme mute: preotul poltron şi homosexualii; Aramie, femela subteranelor; pustnicul care-şi alege ca act sfînt împreunarea cu o negresă, în văzul credincioşilor; tăierea în două a singurei clădiri din deşert, Hotelul Barrizone, pentru că pe-acolo şi doar pe-acolo urma să treacă calea ferată; scaunul căruia i se ia temperatura este spitalizat şi îngrijit, iar apoi este otrăvit cu stricnină; doctorul care, prin lege, are voie să omoare tot pe-atîţia bolnavi cîţi a vindecat şi care-şi ţine grijuliu balanţa. Cît despre gagurile de limbaj, acestea abundă: păsări fantastice ca zorzomusca, odgonaciul, macinoaia, milacvila se învecinează cu refrene ori numărători absurde calchiate după cele ale copiilor, ori cu parabole ţicnite de genul «Cîte bombe trebuie să arunci din avion ca să demolezi oraşul Lyon?»" (Constantin Abăluţă)

"Boris Vian este unul dintre cei mai mari iconoclaşti pe care îi cunosc; în plus, el este un iconoclast comic." (J.K.L. Scott)

"După atîta ficţiune plină de obsesii, egotism, înflorituri şi tehnici narative obosite, Toamnă la Pekin are efectul unui adevărat antidot." (Seattle Sinner)


- Vă asigur că-i adevărat, repetă Martin Lardier.

Faţa lui roză şi plinuţă strălucea de emoţie şi câte-o minusculă egretă albastră îi ieşea din fiecare fir de păr.
- Nu te cred, Lardier, răspunse arheologul. Aş crede orice, dar asta nu. Nici o mulţime de alte lucruri, ca să fim drepţi.
- Fir-ar să fie! spuse Lardier.
- Lardier, vei copia Cântul al treilea al lui Maldoror, întorcând cuvintele de la cap la coadă şi schimbând ortografia.
- Da, maestre, spuse Lardier.

Şi, dezlănţuit, adăugă:
- Iar dumneavoastră n-aveţi decât să veniţi să vedeţi.

Athanagore îl cântări atent şi dădu din cap.
- Eşti incorigibil. În sfârşit, n-am să măresc pedeapsa.
- Maestre, vă implor!
- Ei, bine, o să merg acolo, mormăi Atha învins de atâta insistenţă.
- Sunt sigur că-i asta. Îmi amintesc descrierea din manualul lui William Bugle, e exact aşa.
- Eşti nebun, Martin. Nu-i aşa de simplu să găseşti linia razei vizuale. Îţi iert zăpăceala pentru că eşti idiot, dar n-ar trebui să te laşi dus în halul ăsta. Nu mai ai vârsta.
- Dar, pe toţi dracii, nu-i o glumă.

Athanagore fu impresionat. Pentru prima dată de când factotumul îşi începuse raportul zilnic, avea senzaţia că într-adevăr urma să se întâmple ceva.
- O să vedem, spuse.

Se ridică şi ieşi.

Lumina oscilantă a fotoforului cu gaz lumina puternic solul şi pereţii cortului şi decupa în noaptea opacă un volum clar, vag conic. Capul lui Athanagore era în întuneric, iar restul trupului primea razele diluate emanate de manşonul incandescent. Martin tropăia pe lângă el, mişcându-şi labele scurte şi fundul bombat. Se furişau în noaptea adâncă şi forţa lui Martin îi ghida către orificiul îngust şi adânc al puţului de coborâre prin care ajunseră la abatajul frontal. Martin trecu primul; gâfâia agăţându-se de barele de argint emailat pe care Athanagore, dintr-un rafinament lipsit de modestie, dar scuzabil, le folosea pentru accesul în câmpul său operator.

Athanagore privi cerul. Astrolabul scânteia ca de obicei; trei lumini negre, una verde şi două roşii, după care nici o lumină, de două ori la rând. Ursa mare, obosită, gălbejită, emitea o lumină pulsantă de mică intensitate, iar Orion tocmai se stingea. Arheologul ridică din umeri şi sări cu picioarele lipite în groapă. Pentru aterizare conta pe stratul de osânză al factotumului. Dar Martin era deja în galeria orizontală. Se întoarse să-şi ajute patronul să se degajeze de grămada de pământ în care trupul lui slab forase o groapă cilindro-plutonică.

Galeria se bifurca la aproximativ o măsură, ramificându-se în toate direcţiile. Complexul reprezenta o muncă apreciabilă. Fiecare ramificaţie avea un număr de reper înscris citeţ pe o tablă indicatoare albă. Pe tavanul galeriilor, de-a lungul pietrelor uscate, fire electrice se-ntindeau fără zgomot. Din loc în loc licărea câte-un bec, luminând dublu înainte să crape. Se auzea suflul răguşit al grupului de pompe, aerul comprimat cu ajutorul căruia, emulsifiindu-l sub formă de aerosol, Athanagore se debarasa de amestecul de nisip, pământ şi roci şi pinpinaquangusă sfărâmată extras zilnic de maşinile din abataj.

Cei doi bărbaţi au urmat galeria numărul 7. Athanagore se străduia să nu-l piardă pe Martin din vedere, căci acesta, aţâţat în cel mai înalt grad, înainta repede. Galeria era tăiată în linie draptă, dintr-un singur jet, şi, în fund, începeau să se întrevadă umbrele echipei care conducea maşinile puternice şi complexe cu ajutorul cărora Athanagore aduna minunatele sale descoperiri de care era atât de mândru, pe când colecţia lui era unică.

Depăşind distanţa reziduală, Atha începu să perceapă un miros atât de caracteristic, încât toate neliniştile i se risipiră pe dată: fără-ndoială, ajutoarele lui descoperiră linia razelor vizuale. Era cel mai tainic miros compozit al sălilor săpate în plină rocă, mirosul iscat al vidului pur, care-l păstrează pământul ce acoperă ruinele monumentelor dispărute. Alergă. În buzunare, mici obiecte, şi-n geaca lui de piele, ciocanul îl loveau peste coapse. Lumina creştea pe măsură; când ajunsese, gâfâia de nerăbdare. În faţa lui, grupul funcţiona. Ţiuitul strident al turbinei, pe jumătate înăbuşit de-un cofraj insonorizat, umplea fundătura îngustă, iar aerul uruia în conducta groasă şi inelată a emulsorului.

Martin urmărea cu priviri avide mişcarea roţilor dinţate şi, lângă el, doi bărbaţi şi o femeie, cu bustul gol, priveau şi ei. Uneori unul dintre cei trei, cu un gest sigur şi bine reglat, mânuia o manetă sau un levier de comandă.