Fetele ascunse din Kabul

Tranziţia începe aici.

Îmi scot vălul negru de pe cap şi-l îndes în rucsac. Părul îmi rămâne strâns în coc la ceafă. În curând vom decola. Îmi îndrept spinarea şi astfel mă înalţ puţin, îngăduind corpului meu să ocupe un spaţiu mai mare. Nu mă gândesc la război. Mă gândesc la îngheţata pe care o voi savura în Dubai.

Stăm înghesuiţi pe scaunele mici acoperite cu vinilin din sala de plecări a Aeroportului Internaţional Kabul. Viza îmi expiră în câteva ore. Un grup foarte petrecăreţ de expatriaţi britanici sărbătoreşte, pentru prima dată după luni de zile, o pauză de la viaţa din spatele sârmelor ghimpate şi paznicilor înarmaţi. Trei asistente umanitare, purtând blugi şi topuri seducătoare, vorbesc surescitate despre o staţiune de plajă. Tricotul negru a lunecat de pe un umăr şi expune un petic de piele deja bronzată.

Privesc cu ochi mari etalarea neobişnuită a goliciunii. În ultimele luni abia dacă mi-am zărit propriul trup.

Este vara anului 2011 şi exodul străinilor din Kabul a început de mai bine de un an. În ciuda unui ultim efort, mulţi din comunitatea militară şi a ajutoarelor străine simt că Afganistanul este o cauză pierdută. De când preşedintele Obama a anunţat că soldaţii americani vor începe să se retragă^[1] din Afganistan în anul 2014, caravana internaţională s-a grăbit să plece. Aeroportul Kabul reprezintă prima escală pe drumul spre libertate pentru consultanţii, antreprenorii şi diplomaţii supuşi restricţiilor, plictisiţi şi aproape scoşi din minţi. Comercianţii păcii şi dezvoltării internaţionale abia aşteaptă noile misiuni, unde experimentele cu "construirea naţiunii" sau "reducerea sărăciei" n-au luat-o încă într-o direcţie greşită. Ei deapănă deja amintiri despre zilele pline de speranţe de la început, cu aproape un deceniu în urmă, când talibanii fuseseră învinşi şi totul părea posibil. Când Afganistanul urma să fie renovat în stilul unei democraţii seculare de tip occidental.

Pista aeroportului este scăldată în lumina după-amiezii. Telefonul meu mobil izbuteşte să găsească semnal lângă o fereastră şi tastez din nou numărul Azitei. Aud un clic slab şi ne conectăm.

Azita este surescitată după o întâlnire cu procurorul general şi cu alte oficialităţi publice. La întâlnire a participat şi presa. Acelea sunt momentele când Azita este în elementul ei ca politiciană. O aud zâmbind când îşi descrie hainele.
- M-am îmbrăcat modern. Şi în stilul diplomaţilor. Toţi m-au fotografiat. BBC-ul, Voice of America şi Tolo TV. Am purtat vălul turcoaz pe care l-ai văzut ieri. Îl ştii... Şi sacoul negru.

Face o pauză.
- Şi am fost foarte machiată. Tone de fard.

Inspir profund. Eu sunt jurnalista. Ea este subiectul. Regula este să nu trădezi emoţii.

Azita îmi aude tăcerea şi începe imediat să mă liniştească. Lucrurile se vor îndrepta în curând. Este sigură în privinţa asta. Nu trebuie să-mi fac griji.

Se anunţă îmbarcarea pasagerilor pentru zborul meu. Trebuie să plec. Rostim frazele uzuale: "Doar pentru moment... Nu-i un «adio»... Ne revedem în curând..."

Când mă ridic de pe podea, unde m-am lipit de fereastră ca să nu pierd conexiunea, visez pentru o clipă cu ochii deschişi cum ar fi să mă întorc. Ar putea fi scena finală dintr-un film. Momentul acela când o epifanie declanşează o fugă disperată prin aeroport, pentru a aranja totul. Pentru un final fericit. Şi ce dacă aş mai petrece încă o după-amiază în biroul colonelului Hotak, unde mi se va ţine o prelegere despre viza expirată? Un ceai, o ştampilă pe paşaport şi mă va lăsa să plec.

În timp ce îmi imaginez toate aceste etape, ştiu că n-o voi face niciodată. Şi cum s-ar fi desfăşurat această ultimă acţiune a mea? Aş fi intrat în trombă în casa Azitei, flancată de soldaţi americani? De Comisia Drepturilor Omului din Afganistan? Sau aş fi fost singură, doar cu briceagul şi cu abilităţile mele de negociatoare, alimentată de furie şi de convingerea că totul poate fi rezolvat, cu doar încă puţin efort?

Când trec prin poartă, scenariile se topesc. Aşa se întâmplă mereu. Îi urmez pe ceilalţi şi, o dată în plus, fac ceea ce facem noi toţi.

Urc în avion şi plec.

Azita, cu câţiva ani în urmă

- Fratele nostru este de fapt o fată.

Una dintre gemenele cu priviri înfocate încuviinţează din cap pentru a-şi reafirma spusele. După aceea se întoarce către sora ei, care aprobă. Da, este adevărat. Ea o poate confirma.

Sunt două fete de zece ani, identice, cu păr negru, ochi de veveriţă şi câţiva pistrui micuţi. Acum câteva momente am dansat pe muzica iPodului meu pus pe shuffle, în timp ce o aşteptam pe mama lor să termine de vorbit la telefon în camera alăturată. Treceam căştile de la una la cealaltă şi ne demonstram mişcările cele mai bune. Deşi nu izbuteam să le imit unduirile complexe din şolduri, unele dintre momentele mele de karaoke cele mai inspirate au fost primite aprobator. Ba chiar sunau binişor, ricoşând din pereţii de beton reci ca gheaţa ai apartamentului din labirintul construit de sovietici, care găzduieşte un segment din clasa mijlocie deloc numeroasă din Kabul.

Acum stăm pe sofaua brodată cu fir auriu, unde gemenele au aranjat un serviciu de ceai pe o tavă argintată pe care se află căni de sticlă şi un termos cu pompă. Mehman khana este încăperea cea mai opulentă dintr-o locuinţă afgană, menită să arate bogăţia şi caracterul moral al proprietarilor ei. Casete audio cu versete din Coran şi flori artificiale de culoarea piersicilor se găsesc pe o măsuţă din colţ, unde o crăpătură a fost acoperită cu bandă adezivă. Gemenele, care stau turceşte pe canapea, sunt uşor ofensate de lipsa mea de reacţie faţă de marea lor dezvăluire. Geamăna numărul doi se apleacă spre mine.
- Este adevărat. El este surioara noastră.

Le zâmbesc şi încuviinţez din nou.
- Da.

Cum să nu!

Pe o măsuţă laterală, o fotografie înrămată îl arată pe fratele lor pozând în pulover cu decolteu în V şi cravată, alături de tatăl său mustăcios şi surâzător. Este de altfel singura fotografie din living. Surorile lui mai mari vorbesc engleza nesigur, dar cu entuziasm, învăţată din manuale şi transmisii TV receptate cu antena de satelit de pe balcon. Poate că n-a fost decât un simplu accident lingvistic.
- Bine, continui eu după aceea, dorind să fiu prietenoasă, am înţeles. Este sora voastră. Benafsha, spune-mi tu, acum, care-i culoarea ta preferată?

Ea şovăie între roşu şi violet, apoi pasează întrebarea surorii ei, care o examinează la fel de serios. Gemenele poartă amândouă cardigane portocalii şi pantaloni verzi şi par să acţioneze mereu într-o sincronizare perfectă. Leagănă întruna din capetele încununate cu elastice de păr scânteietoare, iar elasticul uneia rămâne nemişcat pentru câteva secunde, doar când vorbeşte sora ei. Momentele acelea reprezintă şansa începătorului de a le deosebi. Cheia este semnul micuţ din naştere de pe obrazul Beheshtei. Benafsha înseamnă "floare", iar Beheshta înseamnă "paradis".
- Eu vreau să mă fac învăţătoare când o să fiu mare, oferă Beheshta următorul subiect de conversaţie.

Când vine rândul gemenelor să pună întrebări, ambele vor să ştie acelaşi lucru: eu sunt măritată?

Răspunsul meu le uluieşte, deoarece - aşa cum îmi atrag ele atenţia - sunt foarte bătrână. Sunt chiar mai bătrână decât mama lor, care, la treizeci şi trei de ani, este măritată şi mamă a patru copii. Pe lângă frăţior, gemenele mai au o soră. Le spun gemenelor că mama lor este de asemenea parlamentară, aşadar există şi alte privinţe în care nu mă pot compara cu ea. Ele par să aprecieze această precizare.

Pe neaşteptate, în prag apare fratele lor.

În vârstă de şase ani, Mehran are chip rotund şi bronzat, gropiţe adânci, sprâncene care urcă şi coboară când face grimase şi o strungăreaţă largă. Părul îi este la fel de negru ca al surorilor lui, însă scurt şi ţepos. Îmbrăcat în cămaşă roşie de bumbac mulată pe corp şi pantaloni albaştri, cu bărbia împinsă înainte şi mâinile în şolduri, el intră ţanţoş şi sigur pe sine în cameră, mă priveşte direct şi îndreaptă spre mine un pistol de jucărie. După aceea apasă pe trăgaci şi exclamă salutul lui: pac! Deoarece nici n-am murit, nici n-am tras cu arma la rândul meu, scoate din buzunarul de la spate figurina din plastic a unui supererou cu păr blond, dinţi albi strălucitori, două cartuşiere încrucişate peste pieptul bombat şi pistol-mitralieră. Mehran spune ceva în dari^[2] figurinei, după care o ascultă cu atenţie. Cei doi par să fie de acord. Atacul a fost un succes.

Benafsha învie lângă mine, zărind ocazia de a-şi dovedi afirmaţia. Flutură din braţe pentru a atrage atenţia fratelui ei.
- Spune-i, Mehran. Spune-i că tu eşti sora noastră.

Colţurile gurii lui Mehran se curbează în jos. Scoate limba şi se strâmbă, apoi o ia la fugă, aproape izbindu-se de mama sa care intră în cameră.

Ochii Azitei sunt conturaţi cu kohl^[3] negru şi obrajii îi sunt uşor fardaţi. Sau poate că îmbujorarea este efectul telefonului mobil pe care îl ţine apăsat de ureche. Mă anunţă că este gata. Poate să-mi răspundă la întrebarea pe care am venit să i-o pun: după aproape un deceniu pe care l-a trăit în cel mai îndelungat război al Americii şi unul dintre cele mai masive eforturi de ajutor internaţional ale unei generaţii, cum este să fii o femeie afgană în Afganistan?

Când am făcut cunoştinţă, în ziua aceea, eu mă documentam pentru un reportaj TV despre femeile afgane, iar Azita era de patru ani membră a noului parlament al ţării. Aleasă în Wolesi Jirga^[4] ("Camera Poporului"), înfiinţată la câţiva ani după înfrângerea talibanilor din 2001, ea le promisese alegătorilor rurali din provincia Badghis că va direcţiona o parte mai mare a fluxului de ajutoare internaţionale către colţul lor sărac şi îndepărtat din Afganistan.

Parlamentul în care intrase era populat în principal cu baroni ai drogurilor şi comandanţi militari^[5] şi părea paralizat din cauza corupţiei adânc înrădăcinate, dar constituia măcar o încercare de democraţie pentru care mulţi afgani îşi exprimaseră speranţe. Parlamentul acela succeda multe forme de guvernare eşuate din ultimul secol: monarhie absolută, comunism, apoi emirat islamic sub talibani. Sau absolut nicio guvernare în timpul războiului civil.

Pe măsură ce diplomaţii străini şi asistenţii umanitari din Kabul au ajuns s-o cunoască pe Azita ca pe o parlamentară educată, care nu vorbea doar dari, pashtu, urdu şi rusa, ci şi engleza, şi care părea relativ liberală, invitaţiile la evenimente au început să curgă din străinătate. Ea fusese în câteva ţări europene şi la Universitatea Yale din Statele Unite, unde vorbise despre viaţa sub talibani.

Nu era neobişnuit nici ca Azita să invite străini în locuinţa pe care o închiriase în Macroyan, pentru a le arăta versiunea ei de viaţă normală într-un cartier din Kabul. Aici, rufele puse la uscat flutură pe balcoanele blocurilor cenuşii-murdar cu patru etaje, despărţite de petice ocazionale de verdeaţă, iar femeile se adună la prima oră a dimineţii în faţa brutăriilor modeste, în timp ce bărbaţii fac exerciţii de gimnastică pe terenul de fotbal. Azita se mândreşte că este o gazdă şi o excepţie de la felul cum sunt portretizate femeile afgane în lumea exterioară: izolate în propriile lor case, având puţine legături cu societatea, fiind adesea analfabete şi sub influenţa soţilor ameninţători, care nu le îngăduie să vadă lumina zilei. Şi neprimind niciun fel de vizite din partea străinilor, farangee, aşa cum i-au poreclit cândva afganii pe invadatori. În prezent, străinii sunt numiţi de obicei american, indiferent de paşaportul pe care-l au.

Azitei îi place să arate că apartamentul este dotat cu apă curentă, electricitate şi un televizor în dormitorul ei; toate sunt plătite cu banii câştigaţi de ea, ca persoană care întreţine familia. Ştie că acest lucru îi impresionează pe străini. Mai ales pe femeile străine. Cu obraji strălucitori, trăsături ascuţite şi postură milităroasă, elegant îmbrăcată în haine negre din creştet până în tălpi, şi degajând o aromă caldă de mosc combinat cu dulce, Azita pare într-adevăr diferită faţă de majoritatea femeilor afgane. La 1,68 m - poate şi mai mult în pantofii mărimea 42 cu tocuri cu vârf ascuţit şi baretă la spate - , ea este chiar mai înaltă decât unii vizitatori. Aceştia sosesc în general cu încălţări mai practice, ca şi cum ar fi în drumeţie.

În privinţa progreselor înregistrate pentru femei după anul 2001, Azita îşi exprimă nemulţumirea faţă de străinii aflaţi în vizită, dintre care eu sunt cel mai recent. De acord, pe străzile din Kabul şi alte câteva oraşe mari se pot vedea mai multe femei decât pe timpul conducerii talibane, şi mai multe fete sunt înscrise la şcoală^[6], dar, la fel ca în epocile anterioare când se încercaseră reforme, majoritatea progreselor pentru femei sunt limitate la capitală şi foarte puţine alte zone urbane. O mare parte din interdicţiile şi decretele talibanilor cu privire la femei continuă să fie legi efective în multe locuri din ţara aceasta în general analfabetă, impuse de tradiţia conservatoare. În numeroase provincii, burka este în continuare nelipsită, iar femeile rareori muncesc sau îşi părăsesc locuinţa fără soţi. Majoritatea căsătoriilor sunt tot forţate^[7], crimele în numele onoarei nu sunt singulare^[8] şi orice implicare a sistemului justiţiei într-un caz de viol^[9] înseamnă de obicei condamnarea victimei la închisoare sub acuzaţia de adulter sau de relaţii sexuale premaritale - cu excepţia cazului când, ca soluţie uzuală impusă, victima este silită să se mărite cu violatorul. Aici femeile îşi dau foc pentru a se sinucide^[10] ca să scape de violenţa conjugală, iar fiicele continuă să fie o monedă viabilă, neoficială^[11], utilizată de taţi pentru a-şi plăti datoriile şi a pune capăt disputelor.

Azita este una dintre puţinele femei care se pronunţă în public, dar pentru mulţi ea rămâne o provocare, întrucât viaţa ei este diferită faţă de cea a majorităţii femeilor din Afganistan şi o ameninţare la adresa celor care le subjugă.
- Dacă te duci în părţi îndepărtate din Afganistan, afirmă ea, vei vedea că nimic nu s-a schimbat în vieţile femeilor. Sunt tot ca nişte servitoare. Ca nişte animale. Va trece mult timp până când femeile vor fi considerate fiinţe umane în societatea aceasta.

Azita îşi lasă pe spate vălul de cap, verde ca smaraldul, dezvăluind o codiţă neagră, scurtă, şi-şi netezeşte părul. Îmi slăbesc şi eu vălul şi-l las să-mi cadă pe umeri. Suntem în dormitorul ei şi ea mă priveşte cu atenţie pentru o clipă.
- Nu vreau ca fiicele mele să sufere aşa cum am suferit eu. Am fost nevoită să pun capăt multor vise. Am patru fiice şi sunt foarte fericită pentru asta.

Patru fiice. Doar patru fiice? Ce se întâmplă în familia asta? Îmi ţin respiraţia pentru o clipă, sperând că Azita va continua şi mă va ajuta să înţeleg.

Şi ea continuă într-adevăr:
- Vrei să vezi albumul nostru de familie?

Revenim în living şi Azita scoate două albume foto de sub un birou mic şi şubred. Copiii se uită frecvent la fotografiile acestea, care povestesc istoria familiei lor.

Mai întâi o serie de poze de la petrecerea de logodnă a Azitei din vara anului 1997. Vărul ei primar, cu care se va mărita, este tânăr şi deşirat. Pe chipul lui, smocuri micuţe încă se străduiesc să se unească pentru a forma o barbă completă, obligatorie potrivit legii talibane de atunci. Logodnicul poartă turban şi vestă maronie din lână peste tradiţionalul veşmânt alb peran tonban: cămaşă lungă şi pantaloni largi. Niciunul din cei o sută de invitaţi nu zâmbeşte. În conformitate cu standardele afgane ale petrecerilor, la care pot participa şi peste o mie de persoane, aceasta a fost mică şi neimpresionantă. Este un instantaneu al contactului dintre oraş şi sat. Azita face parte din elita educată, este fiica unui profesor de la Universitatea Kabul. Viitorul ei soţ este fiul analfabet al unui ţăran.

Aparatul fotografic a surprins câteva scene regizate. Logodnicul încearcă să-i dea viitoarei soţii o bucăţică din tortul roz şi galben. Ea întoarce capul, ferindu-se. La nouăsprezece ani, Azita era o versiune mai zveltă şi mai serioasă a femeii de acum, în caftan din mătase albastru-cobalt, cu umeri falşi rotunjiţi. Unghiile i-au fost vopsite în roşu-viu, asortate cu buzele stacojii, care contrastează cu chipul pudrat în alb ce pare o mască. Întărit de fixativ, părul îi este ca un cuib de păsări. În altă fotografie, viitorul soţ îi oferă o cupă festivă, din care ar trebui să bea. Ea priveşte direct spre obiectivul camerei foto. Faţa puternic machiată îi este brăzdată de linii verticale, care coboară din ochii căprui-închis.

După câteva pagini, gemenele pozează cu mama Azitei, o femeie cu pomeţi înalţi şi nas mare pe o faţă cu riduri adânci. Benafsha şi Beheshta trimit sărutări către bibi-jan a lor, care trăieşte cu bunicul lor în nord-vestul Afganistanului. În scurt timp, în fotografii îşi face apariţia a treia fetiţă. Sora mijlocie Mehrangis are codiţe şi o feţişoară mai rotundă. Ea pozează lângă mini-Azitele gemene, care par brusc foarte mature în rochiţele albe, plisate.

Azita întoarce pagina: Nowruz, Anul Nou persan, în 2005. Patru fetiţe în rochii crem. Toate înşiruite după înălţime. Cea mai scundă are o fundă în păr. Este Mehran. Azita pune degetul pe fotografia aceea şi rosteşte fără să ridice ochii:
- Ştii că copilul meu cel mai mic este tot fată, nu? Noi o îmbrăcăm în băiat.

Privesc în direcţia lui Mehran, care s-a plimbat prin cameră în timp ce noi stăteam de vorbă. Acum stă într-un scaun şi vorbeşte din nou cu figurina de plastic.
- Familia mea devenise motiv de bârfă. Este o mare nereuşită să n-ai băieţi şi toţi te privesc cu tristeţe.

Azita îmi spune toate astea ca şi cum ar fi o explicaţie simplă.

Pentru a avea statut social şi reputaţie, în Afganistan este obligatoriu să ai minimum un fiu. Într-o ţară în care nu domneşte legea, fără un băiat, familia nu-i numai incompletă, ci şi slabă şi vulnerabilă. De aceea este obligatoriu pentru orice femeie măritată să nască repede un fiu; acela este ţelul ei absolut în viaţă şi dacă nu-l atinge este privită cu suspiciune de cei din jur. Poate fi dispreţuită ca o dokhtar zai, "cea care naşte numai fiice", care nu-i totuşi o insultă atât de gravă precum cea adresată unei femei care n-are deloc copii - sanda sau khoshk, adică "stearpă" în dari. Însă o femeie care nu poate da naştere unui băiat într-o cultură patriliniară este - în ochii societăţii şi adesea în propriii ei ochi - fundamental imperfectă.

Rata alfabetizării nu depăşeşte 10%^[12] în majoritatea regiunilor ţării şi multe adevăruri nefundamentate circulă fără a fi contestate. Printre ele se numără credinţa des întâlnită că o femeie poate să aleagă sexul pruncului ei nenăscut, punându-şi pur şi simplu în gând acest lucru. De aceea incapacitatea unei femei de a naşte băieţi nu atrage multă simpatie. Ea este condamnată atât de societate, cât şi de propriul ei soţ, pentru că nu şi-a dorit destul de mult un fiu. Femeile recurg de asemenea frecvent la acuzarea propriilor lor corpuri şi minţi slabe pentru eşecul de a da naştere unui băiat.

Defectele de caracter ale unei asemenea femei se cumulează frecvent în ochii altora. Cu certitudine, ea este dificilă şi insuportabilă. Poate chiar rea. Faptul că tatăl determină de fapt sexul copilului, întrucât sperma poartă structura cromozomială a copiilor şi stabileşte dacă se va naşte un băiat sau o fată, este necunoscut majorităţii afganilor.

Pentru Azita, lipsa unui fiu reprezenta un obstacol pentru tot ce încerca să realizeze ca politiciană. În 2005, când a sosit cu familia în Kabul, ironiile şi suspiciunile legate de absenţa unui fiu s-au extins în curând inevitabil asupra capacităţilor ei de legiuitor şi personalitate publică. Vizitatorii îi ofereau adesea condoleanţe când aflau despre cele patru fiice ale ei. S-a pomenit etichetată ca o femeie incompletă. Colegii parlamentari, electoratul şi propriile ei rude o priveau fără simpatie. Cum puteau avea încredere că va reuşi în politică dacă nu fusese în stare nici măcar să-i dăruiască soţului un băiat? Fără un fiu pe care să-l arate fluxului constant de formatori de opinie sosiţi în vizită, soţul ei s-a simţit tot mai stânjenit.

Azita şi soţul ei au făcut o propunere fiicei lor mezine:
- N-ai vrea să arăţi ca un băiat, să te îmbraci ca un băiat şi să poţi faci lucruri mult mai distractive pe care le fac băieţii, cum ar fi să te plimbi cu bicicleta, să joci fotbal şi crichet? Şi n-ai vrea să fii ca tatăl tău?

Fetiţa a acceptat fără să clipească. Era o ofertă splendidă.

Schimbarea n-a implicat decât o tunsoare, o pereche de pantaloni cumpăraţi din bazar şi o cămaşă din dril cu "Superstar" imprimat pe spate. Într-o singură după-amiază, familia a trecut de la patru fete la binecuvântarea a trei fiice şi a unui fiu cu păr ţepos. Copilul lor cel mai mic nu mai răspundea la numele Mahnoush, care însemna "lumina lunii", ci la numele de băiat Mehran. Pentru lumea din exterior - şi mai cu seamă pentru electoratul Azitei din Badghis - , familia era în cele din urmă completă.

Unii ştiau bineînţeles adevărul, dar şi ei au felicitat-o pe Azita. Existenţa unui fiu născocit era mai bună decât absenţa lui, şi oamenii au complimentat-o pentru ingeniozitate. Când Azita s-a întors în provincia ei - un loc mai conservator decât Kabulul - , l-a luat şi pe Mehran. A descoperit că, în tovărăşia fiului ei de şase ani, era privită cu mai multă îngăduinţă.

Schimbarea l-a mulţumit şi pe soţul Azitei. Acum aveau să înceteze bârfele despre bărbatul lipsit de noroc, împovărat cu patru fiice cărora trebuia să le găsească soţi, şi a cărui descendenţă avea să înceteze odată cu el. În pashtu, a doua limbă oficială din Afganistan, există până şi un cuvânt depreciativ pentru bărbatul fără fii: meraat - o referire la sistemul în care o moştenire, de exemplu o proprietate, este transmisă aproape exclusiv printr-o descendenţă masculină. Dar pentru că mezina familiei juca rolul unui fiu, copilul devenise o sursă de mândrie pentru tată. Poziţia socială revizuită a lui Mehran le acordase de asemenea surorilor sale mai multă libertate, deoarece ele puteau părăsi casa, puteau merge pe terenul de joacă, ba chiar şi să se aventureze pe strada vecină dacă le însoţea Mehran.

Tranziţia avusese şi un motiv suplimentar. Azita mi-l spune însoţit de un hohot de râs discret, aplecându-se către mine pentru a-mi dezvălui măruntul ei act de rebeliune.
- Vreau să-i arăt mezinei mele cum este viaţa în cealaltă tabără.

Viaţa aceea poate însemna să ridici zmeie, să alergi cât poţi de repede, să izbucneşti în râsete isterice, să ţopăi în sus şi-n jos fiindcă aşa ai chef sau să te cocoţi în copaci pentru a simţi fiorul înălţimii. Viaţa aceea înseamnă să vorbeşti cu alţi băieţi, să te aşezi alături de tatăl tău şi de prietenii lui, să stai în maşină pe locul de lângă şofer şi să te uiţi la oamenii de pe stradă. Să-i priveşti în ochi. Să vorbeşti fără frică, să fii ascultat şi rareori să fii luat la întrebări dacă umbli singur în haine confortabile, care permit orice fel de mişcări. Toate acestea sunt de neconceput pentru o fată afgană.

Dar ce se va întâmpla când Mehran va ajunge la pubertate?
- Vrei să zici când va creşte? întreabă Azita şi palmele ei descriu în aer conturul unei femei. Asta nu-i o problemă. O transformăm înapoi în fată.