Misterele Castelului Solitude

Daniel Vighi
Misterele Castelului Solitude sau despre singurătate la vreme de iarnă
Editura Polirom, 2004

Colecţia Fiction Ltd

"«Iar s-a întîmplat ceva!», îşi zicea Gretl, slujnica Hubăroaiei."
Ioan Slavici, Mara

Anul trecut, la început de august, la cîteva zile după ce am ajuns la Castelul Solitude, eram mai singur decît o damigeană goală în pivniţa vecinilor de la Radna, strada Economilor 22, acolo unde, copil fiind, mă uitam pe o fereastră îngustă de piatră şi vedeam, în dunga de lumină a soarelui, o damigeană mare. Aceeaşi. Singură şi scufundată în tăcere şi în răcoare. Asemenea ei eram eu în acele zile de început de august ale anului trecut. Singur în prezentul istoric al povestirii, în drum spre cimitirul Waldfriedhof Gerlingen. L-am descoperit cu Nora, colega bursieră, mai apoi am fost singur, mă duc singur, e început de august. Intru şi caut din priviri o bancă mai acătării, aşezată la un loc mai dosit şi la umbră, întrucît soarele arde binişor; o găsesc într-un intrînd din piatră, este vopsită verde-lucios, cu leaţuri frumos prelucrate pe care le privesc cu ochi de ins care ştie să preţuiască lucrul în lemn, întrucît am pierdut ceva vreme zgîindu-mă în şopronul lui Wondracek, tîmplarul de binale, vecin cu doamna Tămîianu, la intersecţia Splaiului Independenţei cu Memorandului: "Măi, măi", bîigui încurcat şi un fel de abandon mă cuprinde, din agitaţia de ieri, mai nimic, doar banca şi persoana mea în soarele dimineţii, întîrzii indecis şi uşor buimac la marginea umbrei groase a arţarilor, a fagului, a brazilor de dincolo de gardul scund, îmi alung din minte orice altceva, "măi, măi", bîigui şi simt cum mă umple certitudinea unui an de singurătate: "Bun lucru!", îmi zic speriat: "Ce faci, domnule, aici-şa?". Stai tîmp şi priveşti împrejurimile, te plimbi prin oraşul mare şi aglomerat, treci corect pe la semafoare, traversezi inutil dinspre Schillerplatz spre căsoiul pe care scrie BÖRSE, te scufunzi în viermuiala omenească de pe corso şi singurătatea se ţine de tine ca un cîine în lesă, treci pe coridorul înalt al castelului, intri cu aer puţintel vinovat în apartament, în studio şi constaţi că toate sînt cum le-ai lăsat, prin geamul deschis se aude din departe, de dincolo de pădurea cu poteci asfaltate, uruitul autostrăzii asemenea unui rîu mare, gîtuit într-un defileu; te laşi sfios pe bancă şi-ţi slobozi privirea haihui prin lumina tare a dimineţii de august, pustiu, mai nimic, o pasăre, nişte fluturi albi zboară anapoda peste gazonul tuns, doi bătrînei păşesc iavaş-iavaş prin cimitir, inspectează buna rînduială, trec pe lîngă prea îngrijitul gard viu căruia tuşichi îi spunea "bucsuşi", aşa le spunea ea ăstor frunze mărunţele şi lucioase, "n-aţi tăiat bucsuşii", zicea tuşichi pe cînd trebăluia prin grădiniţa din faţa casei noastre cu săpăliga care cam juca în coadă: "Trebuie să o daţi lui Ştefan să o aranjeze", spunea tuşa tare nemulţumită de starea în care se prezenta sapa cea mică. "Măi, măi", zic şi pe urmă zîmbesc în singurătatea de pe bancă, sub umbra arţarilor, a fagului, a brazilor de dincolo de gard; moşul cu baba seamănă cu cei de pe la noi, numai că nu au săpăligă, nu poartă cu ei stropitoarea cu apă şi se întorc acasă cu maşina, nu ca fie-iertata bună-mea, pe jos, în Săptămîna Mare, pe cînd o însoţeam eu călare pe o trotinetă cu care luam curbe la fix printre bordurile criptelor, în timp ce ea săpa cu sîrg la mormîntul lui Teodor Ciucuriţa, tatăl ei adoptiv, "repausat" la cîţiva ani după primul război. Pe cînd ne întorceam acasă, ea îmi dădea mie spre grijă stropitoarea cea mică din tablă care-mi plăcea din cale afară, cum le plac în general pruncilor toate obiectele mărunţele, care par o copie a celorlalte, a celor serioase. Baba purta săpăliga şi grebla, şi mie, drept să spun, îmi era cam ruşine cînd mergeam cu ea pe stradă, pentru că era îndoită în două ca babele vrăjitoare:
- Babo, îndreaptă-te de spate, îi spuneam, în timp ce vîsleam alături de ea pe trotinetă, şi baba nu răspundea, avea alte treburi prin cap.

Ar trebui totuşi să mai spun că eu îi spuneam babă aşa cum i-aş fi spus "buni" sau "bunichii" sau "babi", cum îi ziceau copiii mei bunicii din partea nevesti-mii care şi ea a murit la fel ca baba, ca tuşichi, ca Ştefan, ca fie-iertatul chiţu Titu cu nevasta lui cea blîndă şi cam moaie-gheme, de felul ei, căreia îi spuneam uiniţa, toţi s-au prăpădit, un popor de morţi, domnule dragă, au fost ca ieri, vorba populară: iarbă cosită e toată armata asta, din care nu lipseşte chiţu Adrian cel plicticos, răposatul socru-meu care o viaţă a sucit fiere şi şuruburi la SMA Jebel; ehe! ce de mai răposaţi, că te şi poţi întreba asemenea unchiului Adrian: "Unde, domnule dragă, să mai învie atîta omenire?", aşa mi-a spus în noaptea în care priveghea, singur în cameră, înaintea fratelui său, s-a întors spre mine cu ochii înceţoşaţi de nelămuriri metafizice şi mi-a pus întrebarea întrebărilor; a privit un moment în marginile brodate ale pernei pe care odihnea întru slava veşnică şi întru învierea cea de obşte fratele său Titu şi mi-a spus rar, în tăcerea orei trei de dimineaţă: "Eu nu cred că mai învie careva; unde, Doamne iartă-mă, are loc atîta popor de oameni aicea cu noi".

Mă răsucesc pe bancă, îmi caut o poziţie mai comodă, mă cam strînge răcoarea pădurii, caut ţigările în buzunarul pantalonilor, le găsesc împreună cu toate gesturile liniştitoare pe care prezenţa lor le prilejuieşte. Caut din priviri o bancă: alta, că aici la umbră îmi pare că mă umple frigul.
- Mare linişte în Waldfriedhof Gerlingen, apuc să bolborosesc.

Un bîzîit undeva în dreapta mea, îmi întorc capul să văd ce-i acolo: în lumina soarelui un fel de bărzăun stă în aer, proptit cu ale sale aripi pe care le agită repede, repede, pleacă undeva în treaba lui, "fiecare are treabă", murmur şi văd deodată nişte dealuri goale, cu pîlcuri de pomi, de stejari, pajişti, frăguţe cu bobiţele roşii şi acrişoare, miros de mentă. De acasă or fi imaginile astea literare? De aici or fi? Nu-mi dau seama de pe unde sînt dealurile astea, de unde provin:
- Tare frumoase locuri, zic, şi pustii, necălcate de picior de turist.

Cînd am crescut şi am început să pricep cîte ceva, pe baba a apucat-o boala Alzheimer, nu dintr-o dată, ci treptat şi mult mai tîrziu, la început nu ştia unde a pus maşina de măcinat mac sau aceea de măcinat nuca. Cît eram mic mă alinta cu vorbe neînţelese, cu apelative a căror nobleţe am priceput-o după ani buni: "măi, hohenţolern", îmi spunea, sau "măi, tisapişta", vorbe fără rost născute din istorii trecute; pe urmă, cînd a înşfăcat-o boala mai tare, credea că-s pădurar, se înduioşa de soarta proaspătului secretar general al partidului, tovarăşul Ceauşescu. În vremea prunciei mele doar se întreba cîteodată că pe unde draci e maşina de măcinat nuca şi mă întreba dacă nu cumva am luat-o eu la jocurile mele, numai că eu nu făcusem aşa ceva, boala ei era de vină, pe atunci eu, la vreme de seară, stăteam pe banca din faţa casei cu gura la genunchi şi priveam plin de simţiri poeticeşti prăfăraia drumului împodobită din loc în loc cu balega celor trei vaci ale vecinului Cupărescu.

Stau pe bancă şi-i privesc pe cei doi: el cu baston, doamna fără, păşesc pe un fel de pridvor al unei clădiri mari cu geamuri largi din termopan, cu un fel de porumbei negri gravaţi în sticlă - "să fie golumbii ăştia sufletul", îmi zic şi-mi aduc aminte că am auzit-o pe baba spunînd că sufletul răposaţilor este ca o păsăre neagră pe care o poţi vedea dacă ai cumva o bucată de scîndură putrezită de la vreun coşciug şi dacă are ea o gaură, aşa cum rămîne după ce se desprinde din scîndură un nod din lemn, priveşti prin ochiul putrezit şi poţi vedea pe deasupra cimitirului foarte multe păsări negre ca astea gravate aici pe geamurile din Waldfriedhof, zboară primprejur, dar nu foarte departe, mai mult stau pe cruci, fiecare la locul care i se cuvine. "Prostii ale babelor", îmi zic şi privesc din nou clădirea asemenea unei "cafeteria" sau unei săli din asta de lectură cu public, aşa ceva îmi pare dacă nu aş şti totuşi că aici este un cimitir în mijlocul pădurii în care mă simt bine, din ce în ce mai bine mă simt; din departe se aude un avion cum zbîrnîie, apoi aud zăngănitul unei stropitori de tablă pe care o mînuieşte un grădinar care îşi suflă nasul printre begonii şi arbuşti funerari, îl privesc cum se mişcă pe alee: "Măi, să fie", bîigui, cum seamănă el al naibii de bine cu tovarăşul Gross, reprezentantul minorităţii germane din Lipova în orăşeneasca de partid, are părul alb şi ochelari cu nişte rame maro de prin anii şaizeci, trece undeva printre pajişti tunse şi e soare, şi e pustiu, şi e linişte, şi eu stau sub cerul spălat de ploile de zilele trecute, care se arată ochilor mei plini de avînturi literar-poetice de un albastru de poster. Deodată, dragilor, aud, în spatele meu, un foşnet uşor pe balustrada de piatră invadată de iederă.
- Făpturi ale locului, vreo şopîrlă, vreun guşter verde de piatră, zic şi, cînd mă întorc, văd aţintiţi asupră-mi ochii mărunţei ai unui şoarece. "Ia te uită", bîigui şi pe dată dispare şoarecele, mă răsucesc din nou spre cimitir, spre soare, spre grădinar, spre sala aceea, şi-l văd pe Ucunuţu, răposatul meu unchi pe care-l alintam cu denumirea asta rămasă din stîlcirile copilăriei.

Stă pe alee, nu departe de un gard de tuia funerară, cu grătarul lui cel mititel din tablă în atelierul de la subsolul casei unde adesea mînuiam noi păhărelele mărunţele cu dunguliţe roşii ca să ne umplem cerul gurii cu tăria aromată a coniacului, pe cînd reparam împreună cu domnul inginer Nelu Iepure, vecinul de pe Memorandului 17, veioze şi neoane, televizoare cu lămpi.
- Ce faci, îl întreb, şi el nu-mi răspunde, se mişcă cu gesturile lui tacticoase cu care pregătea chefurile care atît de tare o exasperau pe fie-iertata tuşichi. "Ce faci, măi?", zic speriat pe cînd el tocmai aşază un braţ de lemne lîngă grătar, chiar în mijlocul aleii, "nu se cade", apuc să spun şi el se mulţumeşte să mă privească tacticos, "du-te acasă!", şuier spre el puţin supărat şi mă uit să văd pe unde o fi grădinarul, "hai, du-te!", zic şi el dă să plece, îşi strînge resemnat lemnele şi grătarul şi pare să-mi spună cu vocea lui de ins dedat la tot felul de libertăţi de care eu nu sînt capabil:
- Puiule, niciodată n-ai putut să-ţi trăieşti viaţa, tot timpul ai fost sub papuc.

Pleacă. Dispare cu grătarul şi cu lemnele. Linişte. Pustiu. Grădinarul aşază gunoiul într-o chestie din lemn băiţuit, un fel de ţarcuri, două la număr: pe unul scrie Compostmaterial, pe altul Restmüll, poartă pantaloni scurţi, are părul alb.
- Leit tovarăşul Gross, îmi zic, în timp ce, cu ochelari din anii şaizeci pe nas, sosia asta stranie zdrăngăne stropitorile, le umple cu apă, spală o vază de sticlă lunguiaţă.

Adevărul este că acest Gross şi mai-nu-ştiu-cum fusese el cam fustangiu la viaţa lui, deşi purta ochelari cu ramă groasă şi moraliza pe la şedinţe în numele eticii de partid şi de stat pînă cînd i-a fost dat în vileag amorul lui nelegiuit cu domnişoara Florica, de la biblioteca orăşenească, femeie ca la patruzeci de ani, liberă adică, faţă de amantul ei care avea obligaţii multe, şi în familie, şi în afara ei. Domnişoara avea picioare de cavalerist, adică aşa, în formă de paranteză: asta era expresia lui nenea Pipi Peii, bătrînul extravagant al oraşului care îşi ducea veacul la cafe-bar, fost cîntăreţ în corul sindicatului uzinei de vagoane din Arad. Despre el se spunea că s-ar fi prezentat odată unui mare şef venit din Comitetul Central de la Bucureşti să vadă cum e cu viaţa culturală din uzină. S-a prezentat, a întins el primul mîna şi i-a spus ăluia:
- Mă numesc Peii cu doi de i, aşa i-a spus, ca să ştie că numele i se scrie cu doi i, nu cu unul, pe urmă ar fi vrut să spună că este atît de indignat de imperialismul american încît s-ar duce voluntar în războiul din Vietnam.

Numai că, emoţionat fiind, nu a aşezat frazele în condiţionalul-optativ firesc şi s-a trezit zicînd la un imperativ neaoş că doreşte să meargă voluntar în războiul din Vietnam. Autoritatea aceea de partid şi de stat cu atribuţii în cultură l-a privit uluit şi, pe urmă, forurile în drept au hotărît discret să-l pensioneze. Acum stă în cafe-bar şi ne explică cum e cu picioarele de cavalerist ale femeilor şi ce anume înseamnă treaba asta din punct de vedere al înzestrării lor pentru amorul cel pătimaş. Domnişoara Florica, în afara picioarelor, avea un mijloc de viespe şi nişte şolduri asemenea crupelor cailor pe care îi avea în grijă angajatul Primăriei, un ungur saşiu şi mai mereu beat pe nume Belteki, care aproviziona cu tot ce trebuie azilul de bătrîni din fosta mănăstire minorită Maria-Radna. În plus, domnişoara Florica mai avea un nas mare şi nişte sîni, "mamă, mamă", spunea nenea Pipi Peii şi clătina din cap speriat, şi se apleca peste masă, privea conspirativ şi ne zicea cum că tovarăşul Gross... în fine, asta e, autorităţile ar fi închis ochii, aveau nevoie de un reprezentant al minorităţii germane din oraş în biroul de bază, dacă soţia lui i-ar fi închis şi ea, numai că aceasta, departe de a face aşa ceva, a stîrnit tărăboi, a ajuns cu o reclamaţie la Arad şi, în cele din urmă, s-au prezentat amîndoi la comisia de împăciuire a Primăriei şi abia acolo s-au liniştit lucrurile. Urmarea a fost că omul nostru a fost retrogradat şi a ajuns director la Pencoop, cooperaţia meşteşugărească aparţinătoare minorităţii rromilor de pe strada Mavrocordat, a cărei principală îndatorire era aceea să strîngă vara melci pentru deliciile capitalismului şi pene de gîscă şi, mai rar, pene de găini sau raţe, contra a tot felul de oale de bucătărie, roşii cu buline albe.

În cele din urmă, pur şi simplu, tovarăşul Gross a murit, deodată şi fără nici o explicaţie. L-au înmormîntat în locul rezervat în cimitir membrilor de partid cu steaua leninistă la cap, pe acolo treceau babele şi-şi făceau cruce speriate, se gîndeau ele în mintea lor obscurantistă că precis cei de acolo, înmormîntaţi fără popă, bîntuie prin lumea cealaltă strigoi sadea, dacă nu cumva se arată la miez de noapte prin birourile din Primărie şi caută aiurea prin sertarele cu dosare.
- Leit seamănă, mormăi cu ochii după grădinar şi pe urmă iarăşi îmi las privirea slobodă peste frumuseţea simplă a locului, împodobită de policromia aranjamentelor florale.

La noi peste tot betoane, cripte din beton armat fără pic de umbră, cu ierburi crescute năvalnic în tot locul, şi la sate, mai nou, e tot aşa, flori din plastic şi betoane, fără pic de umbră, nu poţi sta în arşiţa aceea, trebuie să-ţi iei cît mai repede tălpăşiţa; "aici e altfel", îmi zic şi simt cum mă cuprinde răcoarea aspră a pădurii, mă mut pe o altă bancă, la soare, numai că arde al dracului, îmi transpiră pixul între degete; ehe! iacătă, tocmai trece pe bolta cu albastrul ăsta de poster un zeppelin uriaş, un balon de la începutul veacului trecut revenit în actualitate din nevoi turistice: îl privesc cum pluteşte în nesfîrşirea cerului împodobit cu reclama Klosterbräu, scrisă cu litere babane ca să poată fi citită de pămînteni şi să meargă ei la birturi şi să nu uite de ea, de Klosterbräu. Aştept să revină Ucunuţu, nu vrea, nu mai intră în jocul meu, stă îndărătnic în ţintirimul lui din România, lîngă plopii uriaşi dimprejurul Centrului de Studii Seismice, vegheat de cîinii de dincolo de gardul institutului peste care arunc eu discret lăstarii de la trandafirii care-i veghează îndărătnicia. Îi tai cu foarfeca cu mînere roşii din atelierul acela al lui în care păhărelele mărunţele cu dunguliţă roşie mai poartă pînă azi o urmă din parfumul stins al coniacului. Aud în dreapta mea un clinchet uşor, mă întorc să văd ce-i acolo: într-un arbust, lîngă o cruce, este atîrnată un fel de talangă din lemn, adică sînt mai multe şi se ciocnesc în bătaia vîntului, sună uşor de tot ca talăngile vacilor pe cînd se întorceau ele seara, în satul cumnatei lui Ucunuţu, purtate de ţiganul Pişta. Acolo, la sat, după revoluţie s-au întors mulţi dintre cei care au trăit la oraş pe vremea veche, aşa ca Văruţu', o altă rudă ce se mai fîţîie prin amintirile mele. Văruţu' a ajuns, în urmă cu treizeci de ani, pe cînd era tînăr de tot, la fabrica ELBA din Timişoara de la gostatul "Prietenia între popoare" din Peciu Nou, în care a lucrat la grădina de zarzavat cu un măgar înhămat la o tăligă. Văruţu' a terminat patru clase, dar nu s-a lăsat, şmecher este, mare în gură, fanfaron. La întreprindere a lucrat nu multă vreme la bandă, în secţie, pe urmă a ajuns pe la depozite, la "depozituri", cum zicea el, şi bine s-a aranjat, pe urmă mai-marii întreprinderii mult au rîs de neghiobia lui rurală şi de cum se pricepea el să facă pe prostu' şi să-i gîdile cu admiraţiile lui naive, aşa că l-au numit administrator la baza sportivă a fabricii, şi acolo bine i-a fost, mult mai bine ca niciunde, după-masa vine acasă, la bloc, şi nu ştie ce să facă, el tot cu problemele de la sat e dedat, tot alea le ştie, seara trebuie să dai de mîncare la vacă, la porci, să vezi dacă vin gîştele, dezlegi pe urmă cîinii. Aici, la bloc, după-masa, nu are ce face Văruţu', era să se înece mai anii trecuţi, că mult îi place lui în cada de la baie să stea: în apă fierbinte aşa de-a proasta adastă şi se uită în tavan şi, pe cînd a stat cum vă spun, i-a venit somnu'.

O ciudăţenie specifică lui este faptul că, atunci cînd bea, vorbeşte fără să aibă acces la sistemul de referinţă abstract al limbii naţionale. O să încerc să limpezesc cum anume e treaba asta. Sîntem la el în sufragerie, am cam băut ceva, sîntem desigur cam piliţi şi Văruţu' îmi povesteşte cum unu' de la fabrică a lucrat în Arabia (nume generic, format derivativ de la arabii care împînzesc oraşul de pe Bega). Zice aşa:
- Fii atent aicea, vezi tu masa asta? Îmi arată masa, îl încredinţez că o văd, zice: "Uite, ea are picioarele vezi cît de înalte?".
- Le văd, zic.
- Păi, fii atent aicea ce-ţi spun, că la ei mesele îs mici de tot, n-au picioarele aşa de mari, că ei stau pe jos. Îmi arată patul:
- Vezi, spune, patul ăsta? Îl încredinţez că-l văd prea bine: "Na, să ştii că la ei, la Arabia, n-au paturi, numa' nişte rogojini, pe alea dorm, şi atunci vin ei la noi şi se dau mari".

Încerc să ripostez, îi zic că ceea ce explică el pare să fie o chestie de prin Japonia, ăia stau aşa pe rogojini cu măsuţe d-astea mici. Nu-mi dă dreptate, scutură din mînă în timp ce sorbim din pahare vin de la sat, indigen, din vie care nu trebuie stropită, o ţin oamenii pe şpalier, peste curte, creşte viţa anapoda, dă şi struguri, dă şi vin, şi chiar dacă nu-i el de soi, dar tot te ţine, la adică, în formă, aşa cum, iacătă, ne ţine şi pe noi aci la bloc. Văruţu' contraatacă:
- Dacă nu crezi, îţi mai spun una: să zicem că tu eşti nevasta mea, el (arată spre un vecin de bloc care stă cu noi la taifas, un bleg care dă din cap mirat de cîte aude şi de cît de interesantă este discuţia) îi un pr'eten venit la mine; tu, dacă vii să aduci cafă, nu te arăţi decît cu pînză pe obraz, ca el să nu se uite la tine şi să vadă cum te prezinţi, în rest: mucles, nu mişti în front faţă de bărbat, asta-mi place la ei.

Ar mai fi de spus că taman cînd îşi exprimă el aprobările astea intră, cam intempestiv-agasată, nevastă-sa din bucătărie şi ne dă de înţeles că au treabă, că n-o mai putem lungi. Iese doamna. Linişte se lasă şi în hol, pe cînd ne încălţăm, el îmi spune, în chip de la revedere:
- Ascultă la mine, văruţ, să ştii că aşa-i la ei, la Arabia.
- Bine, bine, am priceput, îi spun şi privesc din nou prin jur: "Măi, da' frumos e pe-aici", zic şi mă uit cum fiecare mormînt este îngrijit, dar absolut fiecare.

Ucunuţu pare îmbufnat. Continuu să mă minunez: "Ia te uită ce diversitate de arbuşti, ce de culori, ce combinaţii, ici-colo pietre mari de rîu pe care stă scris cu litere din bronz numele decedatului". Ucunuţu dă din mînă, clatină din cap în felul lui, cînd îl apucă răutăţile, "las-o dracu', e prea de tot, să-ţi pui o piatră la căpătîi", pare să zică, aşa cum adesea zice el cînd anume lucruri i se par fandoseli inacceptabile, ascultă muzică simfonică şi o drăcuie cu toate că ştie destule, a citit la viaţa lui, dezleagă integrame, are în bibliotecă seria Dumas completă, aceea aurită, editată în vremea liberalizării prin anii '68-'69, îi place muzica mexicană, ba chiar şi din aceea gospel, aşa cum a fost să fie chiar cu cîteva luni înainte de a muri, eram acasă la mine într-o seară clară pe la mijloc de octombrie, tocmai am isprăvit de mîncat mititeii pe care i-am preparat pe grătarul lui adus de-acasă, el n-a prea mîncat, şi bucuria chefului mai mult a mimat-o, asta făcea, abia la urmă - probabil uşurat la ideea că trebuia să plece acasă - s-a simţit deodată bine şi am simţit cum îl apucă, pe tînguielile Mahaliei Jackson iscate de pe o placă cam zgîriată, un fel de nostalgie vagă, un fel de dor de ducă, era întuneric şi pe masă ardeau două lumînări colorate şi flacăra lor stătea dreaptă, aşa de încremenit era aerul serii, nu mişca flacăra, şi dacă tresărea din cînd în cînd îmi părea că o mişcă chiar vocea groasă a Mahaliei.

Se apropie amiaza, scriu înainte, Ucunuţu pare să-mi spună ceva, nu-l bag în seamă, scriu, îl las între betoanele lui mucezite cu care m-a procopsit împreună cu obligaţia ca o dată la şapte ani să plătesc întreţinerea, să mă duc la administraţie, în biroul ăla şleampăt, să deschidă administratorul dulapul de fier vopsit verde-cazon cu număr de inventar, să caute în registrele ferfeniţite, să-l găsească pe acela din zona lui, cu porţiunea în care stă el în umezeala betoanelor, că aşa a vrut: "Aşa-ţi trebuie, uite ce bine-i în Germania", zic şi el face semn să trecem peste indispoziţia asta trecătoare, îmi face semn cu degetele să plătesc, exact cu acelaşi gest pe care-l avea cînd se termina berea la masă şi trebuia plătită, şi el se uita nerăbdător după chelner: "Pe unde draci umblă feciorul ăsta?", murmura brusc înnegurat: "Hai, băiete, hai să plătim", bolboroseşte grăbit şi sătul, îşi scutură ţigara în scrumiera plină ochi de chiştocuri şi se topeşte în umbra asta care a ajuns de-acum aici pe banca pe care stau.
- Eh, a venit vremea să o iau spre casă, îmi zic şi chiar atunci răsar toţi: şi Ucunuţu cu grătarul pentru chef, şi tovarăşul Gross, şi domnul profesor Partenie, "ia te uită, dom' profesor, ce surpriză!", zic şi bătrînul dascăl de literatură veche nu-mi spune nimic, fumează ţigară din ţigară şi aruncă chiştoacele peste tot, "nu se cade, dom' profesor", îi spun şi dumnealui se apucă, ascultător, să le strîngă unul cîte unul.

Îmi aduc aminte de bunătatea lui supusă, de felul tandru în care aşeza în dulapul de fier dosarele cu membrii de sindicat pe Universitate, de serile lungi în care stăteam noi la bodega Progresul, căreia i se spunea "Căţeaua leşinată", din vechiul cartier Freidorf, în mirosul uşor de "monopol cu dulce", bestseller-ul din rachiu de secară şi sirop al lumii sărmane a căruţaşilor din Kuncztelep, din marginea oraşului, unde trăiau unguri săraci şi sîrbi asemenea. Se aşezau cocieşii la tejgheaua îmbrăcată în tablă din inox şi-i cereau lui Roji - o tanti cu un aspect şters ca sala de şedinţe din clădirea veche a pompierilor voluntari rămaşi moştenire civică din vechile rînduieli ale kakaniei musiliene: "Rojiko, o sută cu dulce", ziceau cocieşii. Parcă-i văd.
- Vă aduceţi aminte, dom' profesor, de cocieşii de la "Căţeaua leşinată", îl întreb şi el dă din cap cu smerenia aceea a lui, învăluit în fumul de mărăşască fără filtru, replica tabacică populară a monopolului cu dulce.

Ehe, dragilor, un monopol şi-o ţigară Mărăşeşti la masa de tablă a bodegii şi viaţa pare deodată tihnită, trec cocieşii la vreme de toamnă la casele babelor care aşteaptă iarna ca pe un continent îndepărtat ce trebuie traversat în preajma ornamentelor din fontă ale cuptorului Vesta, şi noi bem monopol cu dulce şi ne învăluim în fum. Nu discutam niciodată literatură veche sau nouă, doar nimicuri odihnitoare pe care el mi le spunea rar: "Anul ăsta e toamnă lungă", zicea, sau altfel: "Tutunul ăsta e cam umed", alteori îmi povestea amintiri din studenţie de pe vremea cînd juca rugby la echipa studenţească din Cluj, mă punea să-i pipăi muşchii braţului şi eu îi simţeam prin haină braţul bătrîn, aţos şi-i spuneam: "Da, da, se simte că aţi fost rugbist", aşa îi spuneam şi el se învăluia mulţumit în fumul ţigării. A murit, previzibil, de cancer la gît: "Nu ştiu ce am în ultima vreme, am răguşit de tot", mi-a spus odată. Pe urmă l-am întîlnit într-o dimineaţă la spital, o clădire care funcţiona fără aviz sanitar din vremea începutului domniei lui Franţ Iosif. Un doctor glumeţ şi amabil îi aduna dimineaţa în rînd, aliniaţi ca la armată, şi le dădea fiecăruia două pilule, pe urmă îi încuraja cu aceleaşi vorbe: "Astăzi e mai bine, mergem înainte", mai apoi îi expedia la masă şi le reamintea să ajungă după programare la "cuptor". Aşa îi spunea glumeţul grozăveniei aceleia pentru radiaţii, o chestie de pe la mijlocul anilor şaizeci care se închidea cu o uşă groasă din plumb acţionată cu vaiete de un motor electric obosit. Cînd ne-am despărţit, dom' profesor tocmai lua micul dejun înaintea excursiei la "cuptor". Stătea la o masă acoperită cu muşama verde şi înghiţea conştiincios din bucata de pîine cu marmeladă, apoi sorbea din ceaiul de zahăr ars ca pe vremuri din paharul cu monopolul nostru de la bodegă. "Nu-i prea bună mîncarea asta", mi-a spus, şi eu am tăcut pentru că nici nu ştiam ce i-aş fi putut spune.

Ucunuţu se agită, dă din mîini, fluştură în toate părţile grătarul lui pentru mititei şi cotlete:
- În seara asta vine în vizită contele Dracula, ne anunţă cu bucuria aceea pe care o avea el cînd găsea în programul tv vreun film mai bun.
- Nu este conte, protestează fostul director Gross.

Domnul profesor Partenie dă din cap:
- A fost un fel de principe, este cunoscută situaţia, voievodul valah Vlad, cu porecla istorică Ţepeş, că-i trăgea în ţeapă pe hoţi.
- Asta ştim şi noi, minoritarii, îl completează posac fostul şef de cooperaţie: "Nemţii din Sibiu au scornit nişte legende pe care le-au tipărit, de acolo se trage renumele ăsta prost".

Ucunuţu se agită cu grătarul în mînă:
- Lăsaţi chestiile astea, nu interesează pe nimeni. Se întoarce spre mine: "Hai, mă, nu pleca, stai şi tu aici pînă diseară, îmi zice, şi toţi aşteaptă să vadă ce hotărăsc".

Ucunuţu se agită în continuare, bălăngăne grătarul: "Ai văzut acolo cum zicea un actor american, pe cînd trebuia să sosească Dracula, a zis pe româneşte: «Vine dracul»". Îmi aduc aminte, cum să nu, perfect îmi amintesc cum a lungit vocala "a" actorul acela, de parcă era crîsnicul Păciură de la biserica din Lipova, pe cînd povestea el istorii de-astea cu dracul şi noi, pruncii, îl ascultam cutreieraţi de fiori horror. "Într-o seară", ne povestea crîsnicul Păciură, "adică nu era seară, ci noapte cu lună, mă întorceam acasă prin cimitir şi, mai la o margine, era acolo o groapă din alea pe care groparul Ianika, slovacul, le săpa din vreme în caz de nevoie, şi cum mă uit eu în lumina lunii, chiar la marginea gropii, văd coarnele, «mă, să ştii că ăsta-i dracu'», mi-am zis eu, şi nu mi-a fost frică, am spus în gînd trisaghionul, adică rugăciunea care se spune cînd intră alaiul cu mortul în cimitir, de trei ori strigă popa: «Sfinte Dumnezeule, sfinte tare, sfinte fără de moarte, miluieşte-ne pe noi». Aşa am spus şi eu şi m-am apropiat şi, cînd colo, ce să vezi, căzuse înăuntru capra lui Erji-neni, vecina noastră, şi stătea cu picioarele dinainte proptite în peretele gropii şi afară i se vedeau numai coarnele".

Aşa ne-a povestit crîsnicul Păciură şi, cînd a spus "mă, să ştii că ăsta-i dracu'", exact aşa a pronunţat el, ca actorul ăla.
- Gata, plec! le zic şi arătările se uită la mine resemnate şi, pe cînd dau să mă scol de pe bancă, deodată văd pe alee un boboc de gîscă, un boboc galben, cu ochişorii negri, o minune de boboc. "Cu ăsta ce-i pe-aici?", îi întreb, şi Ucunuţu se uită la mine cu un aer şugubăţ, "chiar nu ştii", mă întreabă şi, pe cînd îmi vorbeşte el, deodată mă umple imaginea unei după-amieze din copilărie pe malul Mureşului, era pe la mijloc de septembrie, apa rîului era de un albastru metalic şi cerul avea culoarea porţelanului vechi de Meissen pe care-l aveam noi în sufragerie, mă văd cum mîngîiam visător pe căpşorul lui un boboc de gîscă, şi deodată nu ştiu ce m-a apucat, o nebunie ieşită direct din tandreţea aceea, am săpat o groapă în mal şi l-am îngropat acolo de viu şi m-am aşezat peste pămîntul gropii aceleia şi am tot simţit cum se mişcă o vreme în timp ce eu stăteam deasupra gropii fără să pot reveni asupra gestului, aşa cum nu te mai poţi opri atunci cînd iubeşti o femeie. "Ei, hai, gata cu tîmpeniile astea", zic şi Ucunuţu dă din mînă resemnat:
- De fapt, nici n-o să vină el aici, zice, şi-mi arată frumuseţea bine rînduită a cimitirului: "Are nevoie de cripte şi de mucegaiuri, de praf şi de pînze de păianjeni, de şobolani, doar aţi văzut în filme cum e".

Plec. Îi las în plata Domnului. Traversez aleile pustii în soarele amiezii, ies pe poartă, în parcare descifrez un anunţ care cere vigilenţă împotriva hoţilor, "nici nu e de mirare", zic şi păşesc abătut şi puţintel vinovat în timp ce, de undeva de dincolo de pădure, se aude zgomotul autostrăzii, ca un rîu mare gîtuit într-un defileu.