Home

Home
Cititi-ne pe FacebookUrmati-ne pe TwitterFeed RSS gratuit

Spacer

Atelier LiterNet  Sageata  Fragmente şi cronici ale cărţilor pe hîrtie  Sageata  Fragmentarium

Articol publicat exclusiv pe LiterNet.ro

La început a fost sfârşitul


Adriana Georgescu

18.08.2004
TextText mai micText mai mare
Versiune imprimabila Adauga cu AddThis
Articolul anterior din rubrică
Articolul urmator din rubrică
Adriana Georgescu
In the beginning was the end
Editura Fundaţiei Culturale Memoria, 2004




  Citiţi o cronică a acestei cărţi.

*****

(fragment)

În iulie 1943, un mic incident aparent fără importanţă, mi-a decis totuşi întreaga viaţă.
Aveam douăzeci şi trei de ani şi până atunci viaţa mea îşi urmase cuminte cursul, în chiar direcţia pe care voiam să i-o dau, pe care credeam că i-o voi putea da.
Voiam să mă fac avocată, şi tocmai îmi dădusem licenţa.
Voiam să fac sport, şi participasem deja la mai multe campionate naţionale de volei şi de ping-pong.
Voiam să fiu ziaristă, şi, de un an, eram critic cinematografic la ziarul "Universul literar".
Mai eram şi infirmieră la un spital militar.
Prin urmare, în iulie 1943, chiar în ziua examenului de licenţă, a început totul.
Trebuie să fi fost într-o vineri...
*

Pe străzile măturate de ploaie, sunt mai puţine manifestaţii. Vântul a smuls afişele de pe ziduri. Câteva zdrenţe atârnă ici şi colo, jalnice. Nu mai citesc decât "Moarte lui...". În curând alte nume vor veni desigur să completeze formula. Teohari Georgescu e ministru de Interne. Foştii mei colegi de redacţie pe care îi întâlnesc la clubul liberal spun acum pur şi simplu "comisia sovietică de control", "aliată, adică rusă" a dispărut din repertoriu. Atacurile împotriva opoziţiei sunt din ce în ce mai violente.

Într-o zi, ducându-mă la clubul partidului liberal, îi găsesc acolo pe foştii mei colegi foarte agitaţi. Cred că scoaterea în afara legii a partidelor opoziţiei nu mai este decât o chestiune de luni.

Îi întreb:
- Şi atunci, ce-o să facem?

Mă privesc, şi unul dintre ei îmi spune cu vocea foarte calmă.
- Ascultă, doar n-ai să începi să te îndoieşti de noi. O să continuăm lupta.

Mă duc lângă el. Ne strângem mâna în tăcere. Unul dintre noi începe să râdă. Şi deodată o bucurie mare izbucneşte şi ne cuprinde pe toţi. Suntem tineri, puternici în dorinţa noastră de libertate, şi tocmai am redescoperit acest lucru toţi împreună. Ieşind pe stradă, continuăm să râdem în lumina strălucitoare de primăvară.

În faţa sediului P.C. din cartier o femeie foarte bătrână priveşte în vitrină un mare portret al lui Stalin. Îl întreabă pe un bărbat care iese de la sediu:
- Spune-mi, maică, cine e?

Ca nişte autentici gură-cască, ne oprim cu toţii ca să auzim răspunsul.
- E Stalin, răspunde comunistul. Cel care i-a izgonit pe nemţi din ţara noastră.
- Dumnezeu să-l binecuvânteze, spune bătrâna. Când o să-i izgonească şi pe ruşi?

Tânărul îi aruncă un mânios "bătrână tâmpită" şi se îndepărtează.
Femeia rămâne foarte mirată în mijlocul străzii. Şi atunci unul dintre noi se apropie de ea şi îi murmură foarte blând:
- Curând, măicuţă, curând. De îndată ce se va sfârşi războiul.
*

În curte, băieţii sunt aliniaţi doi câte doi. Îmi reiau locul lângă Antim Boghea, care îmi strânge mâna.
- Ne-am temut pentru dumneata. Cum a fost la Văcăreşti? ...
- Nu prea rău. În afară de ploşniţe.
- Ai fost cu politicele?
- Nu, cu dreptul comun. Ce zi e azi?
- Vineri 7 septembrie.

Un ofiţer ne lansează un ordin. Şirul se pune în mişcare. Auzim în spatele porţilor închise vacarm de mulţime. Antim Boghea îmi spune:
- Oamenii care vor să asiste la proces.
- Procesul nu trebuie să fie secret. De ce nu sunt lăsaţi să intre?
- P.C. găseşte probabil că e mai prudent aşa. Şi îi înţeleg.

Pornim pe un culoar şi suntem introduşi în boxa acuzaţilor. În sală, uniforme englezeşti şi americane. Îl strâng de mână pe Antim Boghea.
- Au venit.
- Da. Va trebui să încercăm să spunem cât mai mult posibil.

Un băiat în spatele meu se agită:
- Londra şi Washingtonul vor afla mâine. Misiunile lor sunt în sală.

Îmi încleştez dinţii: va trebui să spun tot, tot.
....şaptezeci şi trei de avocaţi s-au înscris pentru apărare. Curtea nu reţine decât treizeci şi doi.
Mă ridic.
- Aş vrea să relev un incident. Aş vrea de asemenea să fie consemnat în procesul-verbal al şedinţei.

Preşedintele îmi dă cuvântul. Ochii băieţilor sunt aţintiţi asupra mea.
- Domnule preşedinte, domnul Nicolski, de la Securitate, care în timpul anchetei a uzat şi abuzat de ameninţările cele mai diverse, m-a convocat acum circa o oră în biroul comandantului Curţii Marţiale ca să-mi spună textual: "Un singur cuvânt de prisos, şi ţi-ai semnat sentinţa. Dacă vorbeşti, o să te omorâm".

Preşedintele spune:
- Tocmai aţi declarat la interogatoriu că sunteţi şi dumneavoastră avocat. Ar trebui deci să-i răspunde-ţi domnului Nicolski de la Securitate că nu mai e cazul să intervină, dat fiind că vă aflaţi actualmente sub jurisdicţia Curţii Marţiale.

Stau jos. Băieţii mă lovesc pe umăr murmurând: "Bine jucat, ai fost tare", în timp ce Antim Boghea îmi şopteşte la ureche:
- Poate că o s-o plătim destul de scump, dar merită.

Un avocat cere amânarea procesului, apărarea neavând timpul necesar să studieze dosarele. Alţi trei i se alătură. Un al patrulea contestă legitimitatea legii conform căreia am fost aduşi în faţa Curţii Marţiale, un al cincilea ...

Abia îi ascult. Mă gândesc la cuvintele, la frazele pe care le voi spune, îi privesc pe membrii misiunilor britanică şi americană, care iau note. Sala mi se învârte în faţa ochilor, şi aş vrea să spun totul cât mai repede. Avocaţii cer un nou termen de judecată. Şedinţa se suspendă. Curtea deliberează asupra incidentelor relevate de apărare. Procesul este amânat pentru luni 10 septembrie, la ora nouă dimineaţa.
*

Alt paznic îmi aduce supa într-o gamelă. Arunc supa pe jos de îndată ce iese. Mă tem să nu vrea să mă otrăvească. Mi-e teamă de orice.
Noapte. În faţa celulei se opresc paşi. Se deschide uşa:
- 17, la anchetă.

În birou, Nicolski şi alte trei figuri necunoscute.
- Semnează aici.

Citesc: "Subsemnata declar că am luat cunoştinţă de dosarul meu şi am fost bine tratată la anchetă".
- Semnezi, căţeauo?
- Nu, prefer să scriu.
- Ţi-a venit mintea la cap?

Scriu: "Subsemnata declar că mi-am văzut dosarul în prezenţa unui agent al Securităţii şi al unui plutonier de la Curtea Marţială, şi nu a avocatului meu, şi că am fost maltratată la anchetă".

Nicolski ridică mâna ca să mă lovească. Altul îl reţine:
- După proces.
- Lepră reacţionară, o să-ţi treacă ţie obrăznicia. Ai s-o faci pe Mata-Hari în Siberia.
- Cine-i Mata-Hari?
- Nu-ţi mai rostogoli aşa ochii ca o tâmpită şi şterge-o în celulă, până nu te fac bucăţele.

O "şterg" în celulă.
*

Nu reuşesc să adorm. Toată noaptea, paznicii trec în sus şi în jos prin faţa celulei. Repet obsesiv fraza Varvarei: "Dacă nu mi-e frică, sunt liberă; dacă nu mi-e frică, sunt liberă".
*

E foarte cald în sală. Intrând, aruncăm o privire în public: reprezentanţii misiunilor sunt din nou acolo.

Se anunţă curtea. Stupefacţie generală. Curtea nu mai e aceeaşi! Ieşirea preşedintelui, după intervenţia mea, pesemne că a displăcut Partidului Comunist. Noul preşedinte se numeşte Alexandru Petrescu. Antim Boghea îmi spune:
- Este fostul director al închisorilor sub Antonescu. Acum câteva luni, mai figura încă pe lista criminalilor de război.

Preşedintele prestează jurământul punând mâna pe cruce. Un zgomot sec, crucea s-a rupt în două! Tumult în sală. Şedinţa se suspendă. Un ziarist strigă:
- Ăsta-i sabotaj. Mâna reacţiunii.

Un avocat îi răspunde:
- Sau a Domnului.

Curtea reapare. Au renunţat să mai presteze jurământ. Se declară deschisă cea de-a doua şedinţă. Avocaţii relevă incidente de incompetenţă. Procurorul neagă temeiul lor - este vorba despre recentul nostru sejur la Securitate - şi închide incidentul citind actul de acuzare: Organizare de grupuri clandestine, subversive, tipărire şi răspândire de foi clandestine, organizare a unor centre de rezistenţă, posturi de radioemisie şi atentate plănuite contra conducătorilor democraţi ai ţării pentru a tulbura ordinea existentă în ţară, depozitare de arme.
A sfârşit de citit actul de acuzare.
Mă scol în picioare.
- Domnule procuror, despre ce arme este vorba? Dacă tribunalul ar avea amabilitatea să compare amprentele noastre cu cele de pe arme, acest argument nu ar mai sta în picioare.

Preşedintele intervine:
- Acuzată, nu ai cuvântul. Să trecem la interogatoriul acuzaţilor.

Băieţii îşi fac depoziţiile. Nu se recunosc vinovaţi. Spun că au iscălit ce li s-a dictat la anchetă sub lovituri ori sub presiuni morale: fiindcă le era foame sau fiindcă le era frică. Cei care au iscălit imediat nu au fost loviţi.

Un tânăr blond declară că nu a citit şi răspândit niciodată "Flacăra".
- Eşti acuzat că ai montat un aparat de radioemisie.
- Aş vrea foarte mult să mi-l arătaţi, domnule preşedinte. Cunoştinţele mele tehnice se rezumă la instalarea unui gramofon.

Preşedintele spune:
- Nu mai ai cuvântul. Următorul.

Următorul e Ion Maglaşu, socialist, fost şef al sindicatelor maritime. Se scoală, îşi spune numele şi prenumele şi se adresează preşedintelui:
- Cum îndrăzniţi să declaraţi corp delict o carte de vizită de mulţumiri primită de la ambasada britanică fiindcă am semnat în registrele lor la Victory Day? Cum îndrăzniţi să spuneţi că sunt fascist? I-am cunoscut personal la congresele socialiste de la Londra pe domnii Bevin şi Attlee. Vor fi foarte miraţi să afle că sunt fascist, eu care reprezentam la acele congrese mişcarea socialistă românească.

Procurorul strigă:
- Eşti un trădător al clasei muncitoare şi spărgător al mişcării sindicale.

Maglaşu ridică şi el tonul:
- De ce? Fiindcă am organizat alegeri sindicale cu toată interdicţia guvernului? Oare eu sunt fascist, sau guvernul? Ştiţi ca şi mine că guvernul.

Preşedintele îi ia cuvântul. Evident, e mai prudent. Şedinţa se suspendă. Se va relua după-amiază. Ieşind, îi strângem toţi mâna lui Maglaşu.
*

Şedinţa de după-amiază începe într-un vacarm indescriptibil: afară, comuniştii "manifestează". Din stradă ne parvin vociferări: "Moarte teroriştilor, moarte lui Ţeţu, moarte Adrianei Georgescu, moarte lui Antim Boghea, moarte ..."

Antim Boghea se apleacă spre mine:
- Vezi deci că nu se dau în lături de la nici un sacrificiu. Ridic din umeri. Nu sunt obsedată decât de o singură idee: să pot vorbi. De nimic altceva nu-mi pasă. Parcă aş avea febră, şi aş vrea să dorm. Dar mai întâi trebuie să vorbesc.

Preşedintele îi dă cuvântul lui Ţeţu.
- Recunosc că am tipărit "Flacăra". Guvernul suprimase revista "Academia". "Scânteia" ceruse deja arestarea mea. Am intitulat "Flacăra" "ziar oficial al organizaţiei T" ca să ridiculizez guvernul. Îmi trebuia un titlu ca să pot enumera toate libertăţile suprimate de regim. Guvernul, nu noi, ar trebui să se găsească în boxa acuzaţilor. Am fost să-l văd pe generalul Rădescu, pentru că-l admir. Era bolnav. Adriana Georgescu îmi ceruse să prepar o reţetă pentru el. Ştiţi că am o farmacie. Am rugat-o să-i duc medicamentele personal. Voiam să-l cunosc. Asta-i tot. Dacă guvernul nu ar fi interzis revista mea, n-aş fi avut nevoie să tipăresc manifeste.

Preşedintele îi retrage cuvântul.
- Nu te afli aici ca să insulţi guvernul.

Avem fiecare dreptul doar la trei minute de depoziţie. Avocaţii protestează în zadar.
În sfârşit vine şi rândul meu. Mă scol în picioare. Ce să spun mai întâi? Strâng pumnii. Îmi aud vocea, o voce albă şi parcă din afara mea:
- Domnule preşedinte, am fost ridicată din stradă. Un bărbat tocmai trecea care semăna cu unul din colegii mei. L-am strigat. Era un necunoscut. În prezent se află la Ministerul de Interne. De ce? În virtutea cărei legi? Domnule preşedinte, Securitatea ne-a ridicat acum două zile de la Curtea Marţială ca să ne forţeze să dăm declaraţii cum că am fost bine trataţi la anchetă. Dacă am fost bine trataţi, de ce mai avea nevoie Securitatea de aceste declaraţii? De fapt, iată cum am fost maltratată la anchetă: insultată. Ameninţată. "Dacă nu semnezi, te aşteaptă moartea sau Siberia." Lovită. Dată cu capul de pereţi, sistematic. Biciuită cu o mânecă umplută cu nisip. Regim celular. Înfometată. Lipsită de "aer". Carceră. Ţinută ore întregi în vârful picioarelor până leşinam. Injecţie ca să fiu drogată. Pălmuită. Scuipată în obraz. Cer o expertiză medicală ca să pot arăta medicilor rezultatul altor metode de anchetă pe care prefer să nu le spun în faţa unei săli întregi. Cer o comisie formată din medici comunişti şi neutri.

În sală, oamenii se scoală în picioare, se agită. Avocaţii strigă. Preşedintele spune, cu un aer plictisit:
- N-aveţi alte declaraţii mai interesante de făcut?
- Cer expertiza medicală.
- Continuaţi-vă declaraţia sau trec la următorul.
- Recunosc că am fost şefa de cabinet a generalului Rădescu şi membră a Tineretului Liberal. Recunosc că am fost avocata generalului Rădescu şi că l-am văzut, în această calitate, la domiciliul său forţat. Am depus la anchetă procura care îmi dădea dreptul să o fac. De altfel, nu cunosc nici un text de lege care să oblige la domiciliu forţat pe cineva fiindcă a fost primul-ministru al unei ţări şi a pronunţat un discurs anticomunist. Nu cunosc nici o asemenea lege într-o ţară democrată. Aş dori să-mi arătaţi textul de lege în virtutea căruia generalul Rădescu a primit domiciliu obligatoriu.
- Reveniţi la problemă sau vă retrag cuvântul.
- Sunt în plină problemă, domnule preşedinte. Guvernul a decis să facă din domnii Maniu, Brătianu, Titel Petrescu şi Rădescu şefii unui complot născocit de comitetul central al P.C. Securitatea şi-a închipuit că e suficient să ne tortureze ca să obţină declaraţiile necesare spre a aduce pe toţi capii opoziţiei în boxa acuzaţilor. Securitatea îşi închipuia oare cu adevărat că, chiar dacă am fi dat aceste declaraţii, nu aveam să spunem în faţa tribunalului prin ce mijloace ne-au fost smulse? Putem arăta care sunt aceste mijloace. Cer expertiza medicală.
- Dacă mai continuaţi pe tonul acesta, vă retrag cuvântul.
- Domnule preşedinte, nimic pe lumea asta nu ne va împiedica să spunem adevărul. Iar adevărul este că acest proces e o farsă înscenată de guvern, care vrea să transforme ţara într-o imensă închisoare. Cât despre organizaţiile teroriste, ele sunt apanajul dictaturilor, nu al partidelor democratice care cred că guvernele se schimbă în urma alegerilor. Aparţinem unor partide ale căror "metode teroriste" sunt alegerile.

Preşedintele agită clopoţelul.
- Nu vă aflaţi aici ca să faceţi procesul guvernului. Recunoaşteţi că aţi răspândit "Flacăra"?
- Dacă ar exista libertatea presei, nu aş fi fost obligată să o fac.
- Cum îndrăzniţi să spuneţi că libertatea presei nu există?
- Domnule preşedinte, cu siguranţă că aţi citit ziarele în care se vorbeşte de proces. Aţi văzut atunci că toate ziarele reiau pur şi simplu frazele de la Radio Moscova. Presupun că acest lucru nu mai are nevoie de nici un comentariu.
- Sunteţi obraznică.
- Ba nu, spun adevărul. Cer expertiza medicală.
- Vă manifestaţi admiraţia pentru Rădescu.

Mă exasperează. Strig:
- Nu admiraţia, cultul, domnule preşedinte.

Cuvintele mele au avut efect. În sală, comuniştii urlă:
- Călăul din Piaţa Palatului!

Strig şi mai tare ca să le acopăr vocile:
- Şi propoziţia asta a fost lansată ca lozincă de Radio Moscova!

Se creează un asemenea vacarm încât nu mai reuşesc să vorbesc. În dreapta mea, un băiat spune:
- De câte ori pronunţi numele lui Maniu, Brătianu sau Rădescu, ai un an în plus.

Izbutesc să vorbesc din nou:
- V-am mai rugat, domnule preşedinte, să comparaţi amprentele noastre cu cele de pe armele a căror fotografie am văzut-o în ziare. De ce nu o faceţi?

Preşedintele e scos din fire:
- Îţi retrag cuvântul.
- Cer expertiza medicală. Curtea este obligată să cunoască anumite metode de anchetă foarte speciale ale Securităţii.
- Nu mai ai cuvântul.

Avocaţii cer şi ei expertiza medicală. Băieţii se scoală unul câte unul: "Am fost lovit, pălmuit, ameninţat".
Preşedintele urlă:
- Trecem la audierea martorilor.

Îmi simt capul golit şi, din nou, sala se învârte în faţa mea. Nu mă mai pot ţine pe picioare fără să ameţesc. Martorii defilează. Îi văd şi îi aud ca printr-o perdea subţire de ceaţă. Protestează: au fost aduşi la tribunal cu mandat de arestare. Văd trecând miniştri liberali din guvernul Rădescu, despre care trebuia să dau declaraţii la anchetă. Toţi ne sunt favorabili, dar par destul de îngrijoraţi: Maniu, Brătianu şi Titel Petrescu nu au putut veni să depună mărturie deoarece camioane cu echipe de şoc au blocat uşile caselor lor.
Aş vrea să dorm, să nu mă mai trezesc.

Suntem aduşi înapoi în camera de la închisoare. Retez orice încercare de discuţie a băieţilor, refuz să mănânc şi trec în camera mea, unde mă prăbuşesc pe pat. Aş vrea să dorm, să dorm.
*

- Dacă ne trimit în Rusia?

Maglaşu îi răspunde:
- În Rusia sunt deja peste 100.000 de prizonieri români. Cred că le e de-ajuns. Mai sunt destule închisori aici pentru noi. Şi pe urmă, nu suntem destul de importanţi. Procesul acesta le va servi la altceva: ca să arate comuniştilor ce nu trebuie să facă, gafele pe care să le evite: probabil că de acum înainte, pentru proces, Securitatea, în loc să bată, să tortureze şi să violeze, pur şi simplu o să-i drogheze pe acuzaţi: e mai uşor şi mai puţin vizibil. Acuzaţii se vor recunoaşte vinovaţi şi nu vor mai acuza pe judecători şi guvernul. Veţi vedea, vor face foarte mari progrese. Afacerea T a servit drept repetiţie generală. Dacă anglo-americanii, avertizaţi de misiunile lor asupra modului exact cum s-a desfăşurat procesul, reacţionează, nu vor mai avea loc şi alte reprezentaţii. Dacă nu ...

Îmi privesc mâinile. Nu mă mişc, nu vorbesc. Se deschide uşa. Apare procurorul şi ne citeşte sentinţele: Remus Ţeţu: 7 ani, Adriana Georgescu: 4 ani.

Continuu să-mi privesc mâinile. Ascult restul într-un mod estompat, ca printr-o perdea de ceaţă: 5 ani, 3 ani, 2 ani, 1 an şi 6 luni, 1 an, 1 an, 6 luni, 6 luni, 6 luni, 6 luni, 2 luni, 2 luni, 2 luni, 1 lună, 1 lună, 1 lună, 1 lună, 1 lună, 3 achitări şi 5 disjungeri.
Lunile, anii, cifrele dănţuiesc în faţa ochilor mei.

Antim Boghea îmi spune:
- N-ai să-i faci, aceşti 4 ani. Vor avea loc alegerile.
- Nu prea credeai în alegeri până astăzi.
- Dacă alegerile sunt o farsă, vom găsi noi un mijloc ca să te scoatem. Ne-ai dat o lecţie de rezistenţă atât de magistrală încât vom căuta să ne amintim de ea.

Surâd şi îi întind mâna.
- Să nu ne lăudăm prea mult. N-avem stofă de buni terorişti.
- N-am vorbit de terorism, ci de rezistenţă. Cât despre mine, mi-au dat numai trei luni ca să mă poată aresta din nou. Sunt un vânat mai preţios afară.

Unul dintre avocaţi intră în odaie, vine la mine, şi îmi strânge mâna:
- Totuşi aţi câştigat. N-au putut să îi înfunde pe nici unul dintre şefii politici. Cât despre sentinţe... În tot timpul procesului, Nicolski a stat în camera de alături. Şi pe urmă, până la alegeri, mai există posibilitatea recursului.

De vreme ce mi-e egal totul, de ce i-am strigat avocatului:
- Ce recurs? Încă n-ai înţeles că sunt stăpâni peste ţară? Încă nu?
- Uiţi de conferinţa de la Londra.
- Mi-o amintesc mai ales pe cea de la Ialta. De atunci, îşi permit orice.

Maglaşu intervine:
- Nu încă, nu orice. Dar poate veni şi asta.

Unul dintre noi râde.
- Când am să ies din închisoare am să încerc să "înfiinţez" o organizaţie teroristă. Cel puţin voi şti de ce am stat la închisoare!

Altul replică:
- Eu voi face una cu prestarea jurământului într-un cadru mistic.

Râdem cu toţii. Încă mai putem să râdem. Agenţii ne evacuează din încăpere.

În faţa sârmei ghimpate, un camion îi aşteaptă pe băieţi ca să-i transporte la Jilava. Strâng mâini, mâini. Fac eforturi ca să zâmbesc. Jilava e o închisoare subterană.

Boghea îmi mai spune:
- Adriana, eşti foarte curajoasă. Dar nu s-a terminat. Vei avea nevoie de curaj şi de- acum înainte. Mai întâi, trebuie să mănânci. Ai înţeles? Trebuie să te poţi ţine pe picioare când ne vom duce împreună sa le facem o vizită lui Nicolski, Bulz şi Stroescu. Promiţi?

Au urcat toţi. Murmur: "Promit", privindu-i. În picioare, unul dintre ei îmi face semn. Şi imnul naţional izbucneşte, urcă, urcă. S-au ridicat toţi în picioare şi privesc în direcţia mea făcându-mi semn să cânt cu ei. Mă crispez ca să nu izbucnesc în plâns şi cânt. Camionul demarează. După ce a dat colţul, alerg în sala de închisoare acum goală. Pe jos zac ziare.

Intră un soldat şi îmi spune:
-Domnişoară, mâine dimineaţă vă ducem la Văcăreşti. V-am adus ţigări.

Îmi întinde pachetul. Îi strâng mâna.

Văcăreşti ...Voi avea patru ani la dispoziţie ca să-mi perfecţionez "metoda Gaby", ca să învăţ să strivesc bine ploşniţele. Acuma aş vrea să plâng şi nu mai reuşesc. Mă întind pe pat. Ceea ce trebuie să fac este să încerc să dorm ca să nu mă mai gândesc. Să dorm ca să uit. Sunt atâtea lucruri de uitat!
*

De când sunt graţiată, umblu toată ziua pe străzi, ca o nebună; tot timpul pe străzi. Când se înnoptează, mă resemnez cu greu să mă duc acasă. Am obsesia zidurilor care par să cadă peste mine, a uşii care se închide în urma mea. Altă obsesie, aceea de a întâlni fiinţe omeneşti. În afară de câţiva colegi "politici" de la Văcăreşti pe care îi întâlnesc seara într-ascuns, nu văd pe nimeni. Doar cu ei reuşesc să vorbesc; folosim aceleaşi cuvinte, am trăit aceeaşi realitate care ne izolează de comunitatea celor vii.

De la faptul că sunt vie am păstrat nevoia de aer. Parcurg străzile în căutarea lui. Am o poftă dementă să recuperez toate ieşirile la "aer" care mi-au fost refuzate de doi ani.

Ceea ce este pesemne cel mai grav, e că nu reuşesc să mă regăsesc pe mine, să fiu credincioasă întâlnirii cu mine însămi.
Articolul anterior din rubrică
Toate articolele din rubrică
Articolul urmator din rubrică




0 comentarii

Spacer Spacer