M-am măritat c-un comunist

Citiţi o cronică a acestei cărţi.



Unul dintre cei mai importanţi scriitori americani contemporani, Philip Roth s-a născut la 19 martie 1933 în Newark, New Jersey, în familia unui agent de asigurări. Studiază la Rutgers University, apoi la Bucknell University, unde îşi ia licenţa în engleză. În 1955 obţine masteratul la University of Chicago. Predă la University of Chicago, University of Iowa şi la The State University of New York at Stony Brook. Debutează în 1959 cu volumul de nuvele Adio, Columbus (distins, în 1960, cu National Book Award). Îi urmează, printre altele, romanele Complexul lui Portnoy (1969), Sânul (1972), Marele roman american (1973), Viaţă alternativă (1987, recompensat cu National Book Critics Circle Award), Operaţiunea Shylock (1993, pentru care i se acordă PEN/Faulkner Award), Teatrul lui Sabbath (1995, din nou premiat cu National Book Award), Pastorala americană (1997, pentru care i se decernează Premiul Pulitzer), M-am măritat cu un comunist (1998) şi Pata umană (2000). În 1970, Philip Roth este ales membru al Academiei Americane.

Ira Ringold, eroul romanului M-am măritat cu un comunist, a crescut ca un dur în Newark, urmărit în permanenţă de o istorie violentă de care vrea să scape. În timp ce lupta în al doilea război mondial, ajunge sub tutela unui comunist convins, care-l transformă, făcându-l să-şi dorească să schimbe lumea. După război, Ira, cunoscut acum sub numele său de actor Iron Rinn, devine o celebritate naţională jucând în drame radiofonice cu orientare liberală şi de stânga şi se căsătoreşte cu frumoasa Eve Frame, ea însăşi o actriţă de succes. Din cauza orientării sale politice, Iron Rinn devine ţinta atacurilor vânătorilor de comunişti din guvern. După destrămarea căsătoriei lor, orgolioasa Eve, furioasă, se răzbună printr-o dezvăluire publică a vieţii soţului său în chip de "spion" al Uniunii Sovietice.



Murray, fratele mai mare al lui Ira Ringold, a fost primul meu profesor de engleză la liceu şi prin intermediul lui m-am ataşat eu de Ira. În 1946 Murray tocmai se întorsese din armată, unde participase cu divizia a 17-a aeropurtată la bătălia pentru străpungerea liniei frontului. În martie 1945 realizase faimosul salt peste Rin, care anunţa începutul sfârşitului războiului din Europa. În acele zile era un tip iritabil, precipitat, chel, nu atât de înalt ca Ira, însă atletic şi zvelt, care se apleca deasupra capetelor noastre într-o permanentă stare de veghe. Avea un fel de a fi foarte natural, iar de vorbit vorbea cu mare spor şi aproape ameninţător de intelectual. Pasiunea lui era să explice, să clarifice, să ne facă să înţelegem, iar rezultatul era că descompunea până şi cel mai neînsemnat subiect pe care-l discutam în elementele sale componente, tot atât de meticulos cum făcea pe tablă schema unei fraze. Avea un talent aparte de a dramatiza atunci când ne examina, de a transforma totul în naraţiune, chiar şi atunci când diseca şi analiza cu precizie şi cu voce tare, în felul lui direct, cele citite şi scrise de noi.

Pe lângă forţă fizică şi inteligenţă sclipitoare, domnul Ringold aducea cu el în clasă o dezlănţuire de spontaneitate organică, uimitoare pentru puştii îmblânziţi, dresaţi să se supună convenţiilor, care încă nu pricepeau că respectarea regulilor de bună-cuviinţă impuse de un profesor n-avea nici o legătură cu dezvoltarea intelectuală. Obiceiul lui fermecător de a expedia în direcţia ta buretele de la tablă atunci când răspunsul pe care-l dădeai nu era cel bun căpătase poate mai multă importanţă decât îşi imagina el însuşi. Sau poate că nu. Poate că domnul Ringold ştia foarte bine că băieţii ca mine aveau nevoie să înveţe nu numai cum să se exprime corect şi să perceapă cuvintele cu mai mult discernământ, dar şi cum să fie exuberanţi fără a fi proşti, cum să nu fie prea reţinuţi sau prea bine crescuţi, cum să înceapă să-şi elibereze energiile virile de corectitudinea instituţională care îi intimida cel mai mult pe copiii deştepţi.

Simţeai, într-un sens sexual, forţa unui profesor de liceu bărbat, cum era Murray Ringold - autoritatea masculină necorijată de pioşenie -, şi simţeai, în sens religios, vocaţia unui profesor de liceu bărbat, cum era Murray Ringold, care nu se rătăcise în amorfa aspiraţie americană de a ajunge mare şi care - spre deosebire de femeile profesoare din şcoală - ar fi putut să hotărască să fie orice altceva şi, în loc de asta, alesese, ca vocaţie de-o viaţă, să fie al nostru. Tot ce dorea, cât era ziua de lungă, era să aibă de-a face cu tineri pe care să-i poată influenţa, iar cea mai mare realizare a vieţii lui era răspunsul lor.

N-aş zice că impresia pe care comportamentul lui în clasă a lăsat-o asupra simţului libertăţii la mine a fost vizibilă la vremea respectivă; nici un puşti nu gândea aşa despre şcoală, despre profesori ori despre sine însuşi. Cu toate acestea, exemplul lui Murray trebuie să fi stârnit cumva o fărâmă de aspiraţie spre independenţă socială, lucru pe care i l-am şi spus în iulie 1997, când m-am întâlnit întâmplător cu el pentru prima oară de când absolvisem liceul, în 1950. Deşi avea acum nouăzeci de ani, rămăsese în tot şi în toate acelaşi profesor a cărui sarcină este să întruchipeze pentru elevii lui în mod realist, fără autoironie sau amatorism bombastic, zicerea rebelă "nu-mi pasă", să-i înveţe că nu trebuie să fii Al Capone ca să păcătuieşti - trebuie doar să gândeşti. "În societatea umană", ne învăţa domnul Ringold, "gândirea este cel mai mare păcat din toate". "Gân-di-rea cri-ti-că", făcea domnul Ringold, bătând tactul pe pupitrul său cu încheieturile degetelor strânse în pumn, "iată suprema activitate subversivă". I-am spus lui Murray că faptul că auzisem de timpuriu acest lucru de la un tip puternic ca el şi faptul că ni-l demonstrase însemnase pentru mine cea mai preţioasă cale de maturizare, de care se agăţase - din păcate, doar pe jumătate conştient - băiatul de liceu care eram pe atunci, provincial, ocrotit, avântat, dornic să devin raţional, important şi liber.

La rândul său, Murray mi-a povestit tot ceea ce, ca adolescent, n-am ştiut şi n-aş fi putut să ştiu despre viaţa intimă a fratelui său, un ghinion cumplit şi suprasaturat de farsă, la care Murray încă se mai trezea uneori gândindu-se cu tristeţe, cu toate că Ira era mort de mai bine de treizeci de ani.
- Mii şi mii de americani distruşi în anii aceia, victime ale politicii, victime ale istoriei, totul din cauza convingerilor lor, zicea Murray. Dar nu-mi amintesc să fi fost cineva doborât chiar în felul în care a fost Ira. N-a fost pe marele câmp de bătălie american pe care el însuşi l-ar fi ales pentru distrugerea sa. Poate că, indiferent de ideologie, de politică şi istorie, o catastrofă reală reprezintă întotdeauna, în esenţă, un abis personal. Vieţii nu i se poate imputa niciodată neputinţa de a-i face pe oameni mai mărunţi. Trebuie să-ţi scoţi pălăria în faţa vieţii şi a metodelor pe care le are la îndemână pentru a despuia un om de însemnătatea lui şi de a-l goli cu totul de mândrie.

Murray mi-a mai povestit, când l-am întrebat, şi cum fusese el însuşi despuiat de însemnătate. Ştiam în linii mari povestea, dar amănunte nu prea, pentru că intrasem eu însumi în chingile armatei - şi n-am mai ajuns câţiva ani buni la Newark - după ce am absolvit colegiul, în 1954, iar calvarul politic al lui Murray a început abia în mai 1955. Am început cu povestea lui Murray şi abia la capătul după-amiezii, când l-am invitat să rămână la cină, a simţit şi el, la unison cu mine, că relaţiile noastre trecuseră într-un plan mai intim şi că n-ar fi incorect dacă ar continua să vorbească deschis despre viaţa fratelui său.

Aproape de zona de vest din New England, unde locuiesc eu, un mic colegiu numit Athena desfăşoară o serie de programe de vară săptămânale pentru persoane în vârstă, iar Murray, la vârsta lui de nouăzeci de ani, a fost înscris ca student la cursul intitulat pompos "Shakespeare şi Mileniul". Aşa s-a făcut că am dat peste el în oraş în duminica în care a sosit - şi, cum nu l-am recunoscut, am avut norocul să mă recunoască el pe mine - şi aşa am ajuns să petrecem cele şase nopţi împreună. Şi aşa s-a întors trecutul, de data asta sub înfăţişarea unui bărbat foarte bătrân, care avea talentul să nu se gândească la necazurile lui nici măcar o clipă mai mult decât era absolut necesar şi care tot nu se obişnuise să vorbească altfel decât cu sens şi la obiect. O încăpăţânare evidentă îi conferea personalităţii sale o consistenţă de cremene, iar asta în ciuda urmelor adânci lăsate de timp asupra fizicului său atletic de altădată. Privindu-l pe Murray în timp ce vorbea în felul lui familiar, fără ascunzişuri şi atent la nuanţe, m-am gândit: uite-aici viaţă omenească. Uite rezistenţă.

Prin '55, la aproape patru ani după ce Ira fusese trecut pe lista neagră şi scos de la radio pe motiv că era comunist, Murray a fost dat afară din slujba de profesor de Consiliul Educaţiei, pentru că refuzase să coopereze cu Comisia senatorială pentru cercetarea activităţilor antiamericane când aceasta se deplasase la Newark pentru patru zile de audieri. A fost repus în drepturi - dar numai după o luptă în justiţie care a durat şase ani, cu o hotărâre luată de curtea supremă a statului cu cinci voturi contra patru şi reinstalat în slujbă, cu plata din urmă a salariului, minus suma de bani pe care o câştigase în acei şase ani muncind ca vânzător de aspiratoare ca să-şi întreţină familia.
- Când nu ştii ce altceva ai putea face, zâmbi Murray, vinzi aspiratoare. Din uşă în uşă. Aspiratoare Kirby. Împrăştii pe covor o scrumieră plină şi pe urmă le aspiri covorul. Le cureţi toată casa cu aspiratorul. Aşa se vinde chestia. Am făcut la vremea mea curăţenie cu aspiratorul în jumătate din casele din New Jersey. Să ştii, Nathan, am avut o sumedenie de oameni care mi-au dorit binele. Am avut o soţie ale cărei cheltuieli medicale erau permanente. Şi am avut un copil, dar afacerea mi-a mers destul de bine şi am vândut o mulţime de aspiratoare. Şi, cu toate problemele de sănătate, Doris, bolnavă de scolioză, s-a întors la muncă. S-a întors la laboratorul de la spital. Lucra la analiza sângelui. După aceea a ajuns să conducă ea însăşi laboratorul. În zilele acelea nu se făcea deosebire între partea tehnică şi artele medicale, iar Doris a făcut de toate: a luat sânge, a mânjit lamele pentru microscop. Foarte răbdătoare, foarte meticuloasă la microscop. Bine instruită. Atentă. Precisă. Informată. Obişnuia să vină acasă de la Beth Israel, de peste drum de casa noastră, să prepare cina îmbrăcată în halatul de la laborator. Familia noastră a fost singura de care ştiu eu în care sosurile de salată erau servite în flacoane de laborator. Flaconul Erlenmeyer. Ne amestecam cafeaua cu pipete. Toată sticlăria noastră era de la laborator. Când eram la ananghie, Doris reuşea să se descurce cu ce aveam. Împreună am putut s-o scoatem la capăt.
- Şi te-au cercetat numai pentru că erai fratele lui Ira? l-am întrebat. Pentru că eu asta am presupus tot timpul.
- N-aş putea afirma cu certitudine. Ira aşa credea. Poate că m-au cercetat pentru că nu m-am comportat niciodată aşa cum era de aşteptat de la un profesor. Poate că m-ar fi cercetat şi dacă n-ar fi fost Ira. Eu, Nathan, am pornit ca un agitator. Ardeam de dorinţa de a statornici demnitatea profesiei mele. Poate că asta i-a deranjat mai mult decât orice altceva. Umilinţele personale prin care trebuia să treci ca dascăl, atunci când mi-am început eu cariera în învăţământ, nici nu ţi le poţi imagina. Eram trataţi ca nişte copii. Tot ce-ţi spuneau superiorii era lege. De necontestat. Soseşti la ora cutare, semnezi la timp condica de prezenţă. Petreci atâtea ore la şcoală. Şi vei fi chemat pentru a ţi se da însărcinări de după-amiază şi de seară, cu toate că nu sunt specificate în contractul tău. Tot felul de porcării. Te simţeai înjosit.

M-am lansat în organizarea unui sindicat al nostru. Am avansat rapid în funcţii de răspundere, în comitet şi în biroul de conducere. Am fost foarte tranşant - şi uneori, recunosc, destul de gălăgios. Credeam că ştiu toate răspunsurile. Dar mă interesa ca dascălii să dobândească respect - respect şi retribuţii corespunzătoare pentru eforturile lor şi aşa mai departe. Profesorii aveau probleme cu salariul, cu condiţiile de muncă, cu indemnizaţiile...

Inspectorul şcolar nu mă simpatiza. Jucasem un rol principal în încercarea de a împiedica promovarea lui pe post. L-am sprijinit pe altul şi acela a pierdut. Aşa că, deoarece nu făcusem un secret din opoziţia mea faţă de el, ticălosul mă ura de moarte şi în '55 securea a lovit, iar eu am fost poftit în oraş, la sediul instituţiilor federale, pentru o întâlnire cu Comisia pentru cercetarea activităţilor antiamericane. Să depun mărturie. Preşedinte era un deputat. Cu el mai veniseră încă doi membri ai comisiei. Trei erau din Washington, însoţiţi de juristul lor. Cercetau influenţa comunistă în tot ce mişca în oraşul Newark, dar mai presus de toate cercetau ceea ce ei numeau "infiltrarea partidului" în mişcarea sindicală şi în învăţământ. Avusese loc un val de asemenea audieri în toată ţara - Detroit, Chicago. Ştiam că va veni. Era inevitabil. Pe noi, profesorii, ne-au terminat într-o singură zi - ultima zi, o joi din luna mai.

Mărturia mea a durat cinci minute. "Aţi fost vreodată, acum sau în trecut...?" Am refuzat să răspund. Păi de ce nu vreţi să răspundeţi, m-au întrebat. Nu aveţi nimic de ascuns. De ce să nu vă clarificaţi poziţia? Nu dorim decât informaţii. Pentru asta suntem aici. Noi întocmim legislaţia. Nu suntem un organ represiv. Şi aşa mai departe. Însă, aşa cum înţelegeam eu drepturile omului, conform Constituţiei, convingerile mele politice nu erau treaba lor şi asta le-am şi spus - "Nu-i treaba voastră".

Mai la începutul acelei săptămâni, tăbărâseră pe Sindicatul Lucrătorilor din Electricitate din Chicago, fostul sindicat al lui Ira. Luni seara, o mie de membri ai sindicatului au sosit din New York cu autobuze închiriate ca să picheteze Robert Treat Hotel, unde trăseseră membrii comisiei. În Star-Ledger, apariţia celor veniţi să picheteze hotelul a fost descrisă ca "o invazie de forţe ostile anchetei desfăşurate de Congres". Nu o demonstraţie legală, aşa cum garantau drepturile consfinţite în Constituţie, ci o invazie, ca invazia lui Hitler în Polonia şi Cehoslovacia. Unul dintre congresmenii din comisie a atras atenţia presei - şi asta fără nici urmă de jenă faţă de izul antiamerican care transpărea din observaţia sa - că o mulţime de demonstranţi scandau ceva în spaniolă, dovadă - pentru el - că aceştia nu cunoşteau înţelesul pancartelor pe care le purtau şi că erau nişte "neghiobi" ignoranţi ai Partidului Comunist. Curajul de a se exprima aşa i-l dăduse faptul că aceştia fuseseră ţinuţi sub supraveghere de brigada "antitero" a poliţiei din Newark. După ce caravana de autobuze a trecut prin Hudson County, înapoi spre New York, un şef de la poliţie a fost citat cu următoarea afirmaţie: "Dacă ştiam că sunt Roşii, i-aş fi băgat la răcoare pe toţi o mie". Asta era atmosfera locală şi asta apărea în presă la vremea când am ajuns să fiu chestionat, fiind primul ins convocat în acea zi de joi.

Aproape de finalul celor cinci minute, în faţa refuzului meu de a coopera, preşedintele s-a declarat dezamăgit că un om cu educaţia şi puterea mea de înţelegere nu accepta să contribuie la securitatea ţării sale spunând comisiei ceea ce aceasta voia să ştie. Am primit cuvintele în tăcere. Singura remarcă ostilă pe care am făcut-o a fost atunci când unul din ticăloşii ăia a încheiat anunţându-mă: "Domnule, eu mă îndoiesc de loialitatea dumneavoastră". I-am răspuns "Şi eu de a dumneavoastră". Iar preşedintele mi-a spus că, dacă aveam să continuu să "defăimez" vreun membru al comisiei, va pune să fiu dat afară. "Nu suntem obligaţi să stăm aici", a zis, "şi să vă ascultăm pălăvrăgeala şi afirmaţiile dumneavoastră defăimătoare". "Nici eu", am răspuns, "nu sunt obligat să stau aici şi să ascult afirmaţiile dumneavoastră defăimătoare, domnule preşedinte". Mai rău nici că se putea. Avocatul mi-a şoptit să încetez şi aşa s-a încheiat înfăţişarea mea. Mi s-a dat voie să plec.

Dar, când m-am ridicat de pe scaun, unul dintre congresmeni a strigat după mine - ca să mă provoace, presupun, să fac o afirmaţie insultătoare - "Cum puteţi fi plătit din banii contribuabililor când sunteţi obligat, prin condamnabilul dumneavoastră jurământ comunist, să propovăduiţi dogma sovietică? Cum puteţi fi o persoană responsabilă liberă şi în acelaşi timp să-i învăţaţi pe alţii ceea ce vă dictează comuniştii? De ce nu ieşiţi din partid şi nu vă schimbaţi orientarea? Vă conjur - întoarceţi-vă la modul de viaţă american!"

Eu însă n-am muşcat din momeală şi nu i-am spus că nimic din ceea ce-i învăţam eu pe alţii n-avea vreo legătură cu alte dictate în afară de cele ale compunerii şi literaturii, deşi în cele din urmă s-a dovedit că n-a contat ceea ce am spus sau n-am spus: în seara aceea, în ultima ediţie din Newark News, cea cu ştirile din sport, mi-a apărut mutra pe prima pagină, cu explicaţia plasată dedesubt: "Martor refractar în cercetarea Roşiilor", şi titlul, cu citat, "«N-avem de gând să-ţi ascultăm pălăvrăgeala» îi spune Comisia pentru cercetarea activităţilor antiamericane unui profesor din Newark".

Aşa. Apoi, unul dintre membrii comitetului era un congresman din statul New York, Bryden Grant. Ţi-i aminteşti pe soţii Grant, Bryden şi Katrina. Toţi americanii şi-i amintesc pe soţii Grant. Ei bine, pentru soţii Grant cei din familia Ringold erau ca soţii Rosenberg. Acest băiat simpatic, om de societate, acest om de nimic, rău ca un câine, aproape că ne-a distrus familia. Şi ai aflat vreodată de ce? Pentru că, într-o seară, Grant şi soţia lui se aflau la o petrecere pe care o dădeau Ira şi Eve pe West Eleventh Street şi Ira s-a legat de Grant aşa cum numai Ira se putea lega de cineva. Grant era prieten cu Wernher von Braun sau cel puţin aşa credea Ira, iar Ira i-a pus ăluia numai rele în cârcă. Grant - se vedea cu ochiul liber - era un bogătan găunos, de genul celor care pe Ira-l făceau să scrâşnească. Nevastă-sa scria genul acela de povestioare populare de dragoste, pe care doamnele le devorau, iar Grant încă mai era pe vremea aceea redactor la Journal-American. Pentru Ira, Grant era personificarea privilegiatului cocoloşit. Nu-l putea suferi. Îl îngreţoşa fiecare gest al său, iar atitudinea lui politică îi stârnea aversiune.

Mda, a fost o scenă grozavă şi zgomotoasă. Ira a strigat şi l-a făcut pe Grant albie de porci. Tot restul vieţii sale, Ira a susţinut că vendeta lui Grant împotriva noastră şi-a avut originea în acea noapte. Ira avea un fel de a se prezenta fără ascunzişuri. Se arăta exact aşa cum era, fără să treacă nimic sub tăcere, fără să invoce nimic în apărarea lui. Pentru tine acesta era magnetismul lui, pentru duşmani tocmai asta l-a făcut odios. Tot tărăboiul a durat trei minute, dar, după Ira, au fost trei minute care ne-au pecetluit soarta, şi lui, şi mie. Umilise un urmaş al lui Ulysses S. Grant şi un absolvent de Harvard şi un angajat al lui William Randolph Hearst, ca să nu mai vorbim de soţul autoarei celui mai mare best-seller al anului 1938, Eloise şi Abelard, şi a celui mai mare best-seller al anului 1942, Patima lui Galileo, şi pân-aici ne-a fost. Eram terminaţi. Insultându-l în public pe Bryden Grant, Ira sfidase nu doar referinţele impecabile ale soţului, ci şi nesfârşita dorinţă a soţiei de a avea dreptate.

Mă rog, nu sunt sigur că asta explică totul, dar asta nu fiindcă Grant ar fi fost mai nesăbuit în folosirea puterii decât restul bandei lui Nixon. Înainte de a ajunge în Congres, ţinea acea rubrică pentru Journal-American, o rubrică mondenă care apărea de trei ori pe săptămână, cu bârfe de pe Broadway şi de la Hollywood şi cu un bucăţoi de supliment care se ocupa cu demitizarea lui Eleanor Roosevelt. Aşa a început cariera lui Grant în serviciul public. Asta l-a recomandat pe el atât de bine pentru un loc în Comisia pentru cercetarea activităţilor antiamericane. A fost jurnalist de ştiri mondene înainte ca această îndeletnicire să devină marea afacere care este azi. A fost acolo de la început, în zilele de glorie ale marilor pionieri. Printre aceştia s-au aflat Cholly Knickerbocker şi Winchell şi Ed Sullivan şi Earl Wilson. Tot acolo erau şi Damon Runyon, Bob Considine, mai era şi Hedda Hopper, iar Bryden Grant era snobul gloatei - nu participantul la ciocnirile de stradă, nu sărăntocul, nu vorbăreţul care le ştia pe toate şi care se învârtea pe la Sardi's sau Brown Derby sau pe la Stillman's Gym, ci tipul cu sânge albastru nimerit printre prostimea care se învârtea pe la Racquet Club.

Grant a început cu o rubrică intitulată "Zvonuri culese de Grant" şi, dacă-ţi aduci aminte, era cât pe ce să ajungă şeful de personal al lui Nixon la Casa Albă. Congresmanul Grant a fost un mare favorit al lui Nixon. A făcut parte, ca şi Nixon, din Comisia pentru cercetarea activităţilor antiamericane. În Cameră a fost durul preşedintelui Nixon. Mi-aduc aminte că prin '68 noua administraţie Nixon a vehiculat numele lui Grant pentru postul de şef de personal. Păcat că au renunţat. Cea mai prostă decizie pe care a luat-o vreodată Nixon. Dacă Nixon ar fi văzut câştigul politic pe care l-ar fi avut dacă l-ar fi numit, în locul lui Haldeman, pe acest scriitoraş la comandă, cu sânge albastru, ca să conducă operaţiunea secretă Watergate, cariera lui Grant ar fi putut sfârşi în spatele gratiilor. Bryden Grant în puşcărie, într-o celulă, între cea a lui Mitchell şi cea a lui Ehrlichman. Mormântul lui Grant. Însă n-a fost să fie.

Poţi să-l asculţi pe Nixon pe înregistrările de la Casa Albă ridicându-i osanale lui Grant. Sunt acolo, în transcrieri. "Inima lui Bryden se află pe locul drept" îi zice preşedintele lui Haldeman. "Şi e tare. Ar face orice. Chiar orice." Îi spune lui Haldeman deviza lui Grant despre felul în care trebuie trataţi duşmanii administraţiei: "Distruge-i prin presă". Pe urmă, admirativ - ca un epicureu al mânjirii perfecte, al calomnierii care arde cu flacără grea, ca de piatră preţioasă -, preşedintele adaugă: "Bryden are instinct de ucigaş. Nimeni nu face o treabă mai frumoasă ca el".

Congresmanul Grant a murit în somn când ajunsese un politician bătrân, bogat, puternic şi încă extrem de respectat în Staatsburg, New York, unde au botezat cu numele lui terenul de fotbal al liceului.

În timpul audierii, m-am tot uitat la Bryden Grant, încercând să cred că e mai mult decât un politician care are o vendetă personală şi care găseşte în obsesia naţională mijlocul de a se răzbuna. În numele raţiunii, cauţi vreun motiv superior, vreun sens mai profund - în acele zile încă mai doream să mă străduiesc să gândesc raţional despre iraţional şi să caut complexitatea în lucrurile simple. Îmi solicitam inteligenţa acolo unde chiar că nu era nevoie. Mă gândeam că pur şi simplu nu are cum să fie atât de meschin şi de plat pe cât pare. Asta nu poate fi decât a zecea parte din personalitatea lui. Trebuie să mai fie ceva, ceva mai mult.

Dar de ce? Meschinăria şi platitudinea pot lua şi proporţii uriaşe. Ce-ar putea fi mai de neclintit decât meschinăria şi platitudinea? Împiedică oare meschinăria şi platitudinea pe cineva să fie şiret şi dur? Stau oare meschinăria şi platitudinea în calea ţelului de a deveni un personaj important? N-ai nevoie de o viziune amplă asupra vieţii pentru a fi ahtiat de putere. N-ai nevoie de o viziune amplă asupra vieţii pentru a ajunge la putere. La o adică, o viziune amplă asupra vieţii poate fi cel mai mare impediment, în timp ce lipsa unei viziuni ample - cel mai încântător avantaj. Nu trebuia să faci apel la întâmplări nefericite din copilăria lui de patrician pentru a înţelege ceva din congresmanul Grant. La urma urmei, ăsta-i tipul care a preluat în congres locul lui Hamilton Fish, duşmanul iniţial al lui Roosevelt. Un aristocrat de pe Hudson River, ca şi FDR. Fish a mers la Harvard exact după FDR. L-a invidiat, l-a urât şi, pentru că în districtul lui Fish intra şi Hyde Park, a ajuns congresman în administraţia lui FDR. Un izolaţionist furibund. Şi prost pe deasupra. Prin anii treizeci, Fish a fost primul ignorant cu ştaif numit în funcţia de preşedinte al organismului care a fost precursorul acelui comitet nociv. Prototipul puiului de căţea patrician, arogant, ameninţător, cap pătrat - ăsta a fost Hamilton Fish. Iar în '52, când au reorganizat districtul nebunului bătrân, Bryden Grant a fost omul lui.

După audiere, Grant s-a ridicat de la tribuna unde stăteau cei trei membri ai comitetului şi juristul lor şi a venit direct la mine. El a fost cel care-mi spusese "Mă îndoiesc de loialitatea dumneavoastră". Acum însă a zâmbit graţios - aşa cum numai Bryden Grant putea s-o facă, de parcă era însuşi inventatorul acelui zâmbet graţios - şi mi-a întins mâna. Şi uite-aşa, cu toate că mi-era silă de ea, i-am strâns-o. Mâna lipsei de raţiune. Iar eu, cu raţiune, cu curtenie, aşa cum îşi ating boxerii mănuşile înainte de meci, i-am strâns-o, iar după aceea fiică-mea, Lorraine, s-a arătat îngrozită de mine zile în şir.

Grant mi-a zis: "Domnule Ringold, am călătorit azi până aici pentru a vă ajuta să vă salvaţi reputaţia. Aş fi dorit să vă văd mai cooperant. Nu ne uşuraţi sarcina, nici măcar acelora dintre noi care suntem înţelegători. Doresc să ştiţi că nu eram programat să reprezint comitetul la Newark. Însă ştiam că urma să vă aflaţi printre martori, aşa că am cerut să vin, pentru că nu credeam că v-ar fi priit dacă ar fi venit în schimb prietenul şi colegul meu Donald Jackson".

Jackson era tipul care îi luase locul lui Nixon în comitet. Donald L. Jackson din California. Un gânditor strălucit, priceput la declaraţii publice de genul "Socot că a sosit vremea pentru a fi american sau a nu fi american". Jackson şi Velde au fost aceia care au condus vânătoarea de capete când a fost vorba de curăţarea clerului protestant de elementele subversive comuniste. Pentru tipii ăia, chestia era o problemă naţională stringentă. După plecarea lui Nixon din comitet, Grant a fost considerat vârful de lance intelectual al comitetului, omul care trăgea concluziile profunde ale indivizilor din comitet, şi - din păcate - cam aşa şi era.

Mi-a mai zis: "Am crezut că aş putea să vă ajut mai mult decât onorabilul gentleman din California. În ciuda prestaţiei dumneavoastră de azi, încă mai cred asta. Aş vrea să ştiţi că, dacă după o noapte de odihnă veţi hotărî că doriţi să vă salvaţi reputaţia..."

Atunci a izbucnit Lorraine. S-a purtat cum se poartă oricine la paisprezece ani. Ea stătuse în spatele meu, împreună cu Doris, şi pe tot parcursul audierii spumegase mai zgomotos chiar decât mama ei. Spumegase şi protestase, stăpânindu-şi cu greu freamătul făpturii ei de paisprezece ani. "De ce să-şi salveze reputaţia?" l-a întrebat Lorraine pe congresmanul Grant. "Ce a făcut tatăl meu?" Grant i-a zâmbit blând. Era foarte arătos, cu tot părul ăla argintiu, şi era bine clădit. Costumele lui erau cele mai scumpe care se făceau la Tripler's, iar manierele lui ar fi fost pe placul oricărei mame. Avea glasul ăla bine cumpănit, respectuos, blând şi totodată bărbătesc, şi i-a răspuns lui Lorraine: "Sunteţi o fiică devotată". Însă Lorraine nu s-a lăsat. Şi nici Doris, nici eu n-am încercat s-o oprim pe loc. "Să-şi spele numele? El n-are nevoie să-şi spele numele - nu e murdar!" i-a replicat ea lui Grant. "Dumneavoastră sunteţi cel care-i murdăreşte numele." "Domnişoară Ringold, nu cunoaşteţi problema. Tatăl dumneavoastră are un trecut" a făcut Grant. "Trecut?" a exclamat Lorraine. "Ce trecut? Care e trecutul lui?" El a zâmbit din nou. "Domnişoară Ringold, sunteţi o tânără foarte drăguţă." "Dacă sunt drăguţă sau nu, n-are a face. Care e trecutul lui? Ce-a făcut? Ce-are el de salvat? Spuneţi-mi ce-a făcut tatăl meu." "Tatăl dumneavoastră va trebui să ne spună el nouă ce-a făcut." "Tatăl meu a vorbit deja", a spus ea, "şi dumneavoastră răstălmăciţi tot ce spune el, transformând vorbele lui în minciuni numai ca să-l faceţi să iasă prost. Numele lui este curat. El poate să doarmă liniştit noaptea, dar nu ştiu cum puteţi dormi dumneavoastră liniştit, domnule. Tatăl meu îşi serveşte patria la fel de bine ca toţi ceilalţi. El ştie ce înseamnă loialitate şi luptă şi ce este american. Aşa vă purtaţi dumneavoastră cu oamenii care şi-au servit ţara? Pentru asta a luptat el? Ca să puteţi dumneavoastră să staţi aici şi să-i ponegriţi numele? Să încercaţi să-l împroşcaţi cu noroi din cap până în picioare? Asta este America? Asta numiţi dumneavoastră loialitate? Dumneavoastră ce-aţi făcut pentru America? Rubrici mondene? Este acest lucru atât de american? Tatăl meu are principii. Principii americane cinstite. Şi dumneavoastră n-aveţi nici un drept să încercaţi să-l distrugeţi. Merge la şcoală, îi învaţă pe copii, munceşte din greu. Ar fi bine dacă aţi avea un milion de dascăli ca el. Asta e problema? E prea bun? De asta spuneţi minciuni despre el? Lăsaţi-l în pace pe tatăl meu!"

Cum Grant tot nu răspundea, Lorraine a strigat: "Ce se întâmplă? Aveaţi atâtea de spus când stăteaţi acolo sus, pe podium, iar acum sunteţi domnul Mutu? Buzişoarele dumneavoastră pecetluite..." Când a ajuns aici, am luat-o de mână şi i-am spus "Ajunge". Atunci s-a înfuriat pe mine. "Nu, nu ajunge! Şi n-o să ajungă până când nu vor înceta să te mai trateze astfel. N-aveţi de gând să spuneţi ceva, domnule Grant? Asta e America - nimeni nu spune nimic în faţa celor care au paisprezece ani? Numai fiindcă nu am drept de vot - asta e problema? Foarte bine, fiţi sigur că n-am să vă votez niciodată, nici pe dumneavoastră şi nici pe vreunul dintre nenorociţii dumneavoastră de prieteni!" Şi a izbucnit în lacrimi, iar acela a fost momentul în care Grant mi-a spus "Ştiţi unde mă găsiţi", ne-a zâmbit la toţi trei şi a plecat la Washington.

Aşa merg lucrurile. Ei te fut şi pe urmă tot ei îţi spun "Ai avut noroc că ai fost futut de mine şi nu de onorabilul gentleman din California".

Nu l-am căutat niciodată. De fapt, convingerile mele politice erau destul de bine precizate. N-au luat niciodată mari proporţii, aşa cum s-a întâmplat cu convingerile lui Ira. Nu m-a interesat niciodată, ca pe Ira, soarta omenirii. Am fost mai interesat - pe plan profesional - de soarta comunităţii. Preocupările mele nu erau nici măcar politice, ci mai mult economice şi, aş zice, sociologice, fiind legate de condiţiile de muncă şi de statutul dascălilor din oraşul Newark. A doua zi, primarul Carlin le-a spus ziariştilor că oameni ca mine n-ar trebui să fie dascălii copiilor noştri, iar Consiliul Educaţiei m-a dat în judecată pentru conduită inadecvată statutului de dascăl. Şeful a văzut în chestia asta un semn că i se dă mână liberă să scape de mine. N-am răspuns la întrebările unei agenţii guvernamentale responsabile, aşa că, ipso facto, eram incompetent. Am afirmat în faţa Consiliului Educaţiei că nu convingerile mele politice erau relevante pentru prestaţia mea ca profesor de engleză în reţeaua de învăţământ din Newark. Pentru demitere existau doar trei motive: nesupunerea, incompetenţa şi imoralitatea. Am susţinut faptul că nici unul din cele trei motive nu stătea în picioare. Au venit foşti elevi la audieri, la Consiliu, să depună mărturie că nu încercasem niciodată să îndoctrinez pe nimeni, în clasă sau în altă parte. Nimeni din sistemul de învăţământ nu mă auzise încercând să îndoctrinez pe cineva să facă altceva decât să respecte limba engleză - nici un părinte, nici un elev, nici unul dintre colegii mei. Fostul meu căpitan din armată a depus şi el mărturie în favoarea mea. A venit tocmai de la Fort Bragg. A fost o chestie impresionantă.

Mi-a plăcut să vând aspiratoare. Au fost oameni care treceau pe celălalt trotuar când mă vedeau venind, chiar şi oameni care se vor fi simţit ruşinaţi să se poarte astfel, dar care nu voiau să fie contaminaţi, însă pe mine nu m-a deranjat. M-am bucurat de mult sprijin din partea sindicatului profesorilor şi chiar şi din afara sindicatului. Veneau contribuţii, aveam salariul lui Doris, iar eu îmi vindeam aspiratoarele. Am cunoscut oameni din toate profesiile şi am intrat în contact cu lumea reală, cea de dincolo de învăţământ. Ştii, am fost un profesionist, un dascăl care citea cărţi, care preda operele lui Shakespeare, care vă punea pe voi, copiii, să faceţi schema frazelor şi să memoraţi poeme, să înţelegeţi literatura, şi credeam că nici un alt fel de viaţă nu merită trăită. Cu toate acestea, am ieşit pe stradă să vând aspiratoare şi am ajuns să am o mare admiraţie pentru o sumedenie de oameni pe care i-am cunoscut şi încă sunt bucuros că s-a întâmplat aşa. Cred că asta m-a făcut să înţeleg mai bine viaţa.