Chuck Palahniuk
Fight Club
Editura Polirom, 2004
traducere din limba engleză de Dan Croitoru
Fight Club
Editura Polirom, 2004
traducere din limba engleză de Dan Croitoru
 Citiţi o cronică a acestei cărţi.
*****
1
1
Tyler îmi face rost de o slujbă de chelner, după care îmi bagă un pistol în gură şi zice, primul pas pe care trebuie să-l faci către viaţa veşnică este să crăpi. Cu toate astea, o bună bucată de vreme am fost cei mai buni prieteni. Oamenii mă tot întreabă dacă am auzit de Tyler Durden.
Ţeava pistolului mă apasă pînă-n fundul gîtului şi Tyler spune:
- N-o să murim cu-adevărat.
Pipăi cu limba găurile pe care le-am făcut cu bormaşina în ţeava pistolului. Bubuitul unei arme se datorează în mare parte gazelor, iar micul boom sonic apare din cauza vitezei glonţului. Ca să faci un amortizor, nu trebuie decît să dai găuri în ţeava pistolului. O groază de găuri. Chestia asta le va permite gazelor să iasă şi va încetini glonţul pînă la o viteză subsonică.
Dă găuri aiurea şi pistolul o să-ţi explodeze în mînă.
- Asta nu e moarte, zice Tyler. O să devenim legende. N-o să îmbătrînim niciodată.
Împing cu limba ţeava pistolului şi zic, Tyler, păi aşa-s vampirii.
Peste zece minute, clădirea pe care ne aflăm n-o să mai existe. Iei o parte acid azotic în concentraţie de 98% şi adaugi trei părţi de acid sulfuric. Amestecul se prepară într-o baie de gheaţă. Apoi adaugi glicerină, picătură cu picătură, cu o pipetă. Uite-aşa-ţi faci rost de nitroglicerină.
Ştiu asta pentru că Tyler ştie asta.
Amesteci nitroglicerina cu nişte rumeguş şi-ţi faci rost de un explozibil plastic de toată frumuseţea. Mulţi amestecă nitroglicerina cu bumbac şi pun sare amară în loc de sulfat. Merge şi asta. Alţii amestecă nitroglicerina cu parafină. În ceea ce mă priveşte, parafina n-a funcţionat niciodată, dar absolut niciodată.
Aşa că iată-ne, pe mine şi pe Tyler, pe acoperişul de la Parker-Morris Building, eu cu un pistol vîrît în gură, şi auzim zgomot de sticlă spartă. Uită-te peste margine. E înnorat, chiar şi la înălţimea asta. E cea mai înaltă clădire din lume şi la înălţimea asta vîntul e întotdeauna rece. E atît de linişte aici sus, încît ai sentimentul că eşti una dintre maimuţele alea spaţiale. Îţi faci treaba pentru care ai fost antrenat.
Tragi de o manetă.
Apeşi pe un buton.
Nu pricepi nimic şi după aceea pur şi simplu mori.
La etajul o sută nouăzeci şi unu te uiţi peste marginea acoperişului şi vezi strada de dedesubt, împestriţată de un covor aspru de oameni care stau acolo şi se chiorăsc în sus. Zgomotul de sticlă spartă vine de la o fereastră aflată fix sub noi. O altă fereastră se face ţăndări într-o latură a clădirii, după care se iveşte un fişet mare cît un frigider negru, un fişet cu şase sertare cade fix sub noi, paralel cu faţada clădirii, cade rotindu-se încet, cade şi se face din ce în ce mai mic, cade şi dispare în mulţimea compactă. Undeva în cele o sută nouăzeci şi unu de etaje de sub noi, maimuţele spaţiale din Comitetul pentru Distrugere al Proiectului Mutilare (Mischief Committee of Project Mayhem) o iau razna, distrugînd fiecare fărîmă de istorie.
Vorba aia veche, cum că întotdeauna îi omori pe cei pe care-i iubeşti, ei bine, e valabilă în ambele sensuri.
Cu o armă vîrîtă în gură şi cu ţeava între dinţi, nu poţi scoate altceva decît nişte vocale.
Am intrat în ultimele zece minute ale vieţii noastre.
O altă fereastră explodează şi sticla se pulverizează ca un stol de porumbei strălucitori, apoi un birou de lemn de culoare închisă, împins de Comitetul pentru Distrugere, se iveşte peste marginea clădirii, centimetru cu centimetru, pînă cînd începe să se încline şi alunecă, transformîndu-se într-un obiect zburător magic care se pierde în mulţime.
Peste nouă minute, Parker-Morris Building nu va mai exista. Dacă iei îndeajuns de mult fulmicoton şi-l înfăşori în jurul pilonilor de susţinere, poţi face praf orice clădire din lume. Numai că va trebui să căptuşeşti zdravăn pilonii cu saci de nisip, astfel încît explozia să se producă înspre pilon şi nu înspre parcarea subterană din jur.
N-ai să găseşti şmecheriile astea în cărţile de istorie.
Iată trei moduri în care poţi fabrica napalm: unu, amesteci în proporţii egale benzină şi concentrat de portocale îngheţat. Doi, amesteci părţi egale de benzină şi cola light. Trei, dizolvi rahat de pisică în benzină pînă cînd amestecul se îngroaşă.
Întreabă-mă cum să faci gaze toxice. Ah, ce marfă sînt bombele alea de maşină!
Nouă minute.
Parker-Morris Building se va prăbuşi lent, cu toate cele o sută nouăzeci şi unu de etaje ale sale, ca un copac căzînd în pădure. Un buştean. Poţi să dărîmi orice. Ce straniu pare, dacă stai şi te gîndeşti că locul unde sîntem acum nu va mai fi decît un punct pierdut în spaţiu.
Tyler şi cu mine stăm pe marginea acoperişului, eu am o armă în gură şi mă-ntreb cît de curată o fi arma asta.
Aproape că ne iese complet din minte toată chestia asta cu crima-sinuciderea lui Tyler în timp ce ne uităm cum un alt fişet alunecă din clădire, iar sertarele se deschid în aer, maldăre de foi albe sînt prinse de curent şi purtate de vînt.
Opt minute.
Apoi fumul, prin ferestrele sparte izbucneşte fumul. Echipa de demolări va declanşa prima încărcătură în aproximativ opt minute. Prima încărcătură va face să explodeze încărcătura principală, pilonii de susţinere se vor nărui şi seria de imagini cu Parker-Morris Building va intra în toate cărţile de istorie.
Seria de cinci imagini filmate cu încetinitorul. În prima, clădirea e în picioare. În a doua, clădirea e-nclinată la optzeci de grade. Apoi la şaptezeci de grade. În a patra, cînd structura începe să cedeze şi turnul descrie un uşor arc, clădirea e-nclinată la patruzeci şi cinci de grade. În ultima imagine, turnul, cu toate cele o sută nouăzeci şi unu de etaje ale sale, se va prăbuşi peste muzeul de istorie, care este de fapt adevărata ţintă a lui Tyler.
- Lumea asta e acum a noastră, a noastră, zice Tyler, şi toţi boşorogii ăia sînt morţi.
Dacă aş şti cum va ieşi toată chestia, aş fi mai mult decît fericit să crăp şi să ajung în ceruri chiar acum.
Şapte minute.
Sus, pe acoperişul de la Parker-Morris Building, cu pistolul lui Tyler în gură. În timp ce birouri, fişete şi computere se prăvălesc ca meteoriţii peste mulţimea adunată în jurul clădirii, fumul se înalţă prin ferestrele sparte şi, la trei intersecţii de-aici, echipa de demolări se uită la ceas, eu îmi dau seama: pistolul, anarhia, explozia - de fapt toate au de-a face cu Marla Singer.
Şase minute.
Sîntem ca într-un soi de triunghi amoros. Eu îl vreau pe Tyler. Tyler o vrea pe Marla. Marla mă vrea pe mine.
Eu nu o vreau pe Marla, iar Tyler nu mă vrea prin preajmă. Nu mă mai vrea. Asta n-are de-a face cu dragostea, ca atunci cînd spui că-ţi pasă de cineva. Asta are de-a face cu proprietatea, ca atunci cînd e vorba de posesiune.
Fără Marla, Tyler nu ar avea nimic.
Cinci minute.
Poate că vom intra în legendă, poate că nu. Nu, îmi zic, dar ia stai puţin.
Ce s-ar fi ales de Isus dacă nimeni nu ar fi scris evangheliile?
Patru minute.
Dau la o parte pistolul cu limba şi zic, vrei să devii o legendă, Tyler, băi, păi o să te transform într-o legendă. Că doar am fost aici de la începutul începutului.
Îmi amintesc totul.
Trei minute.
Ţeava pistolului mă apasă pînă-n fundul gîtului şi Tyler spune:
- N-o să murim cu-adevărat.
Pipăi cu limba găurile pe care le-am făcut cu bormaşina în ţeava pistolului. Bubuitul unei arme se datorează în mare parte gazelor, iar micul boom sonic apare din cauza vitezei glonţului. Ca să faci un amortizor, nu trebuie decît să dai găuri în ţeava pistolului. O groază de găuri. Chestia asta le va permite gazelor să iasă şi va încetini glonţul pînă la o viteză subsonică.
Dă găuri aiurea şi pistolul o să-ţi explodeze în mînă.
- Asta nu e moarte, zice Tyler. O să devenim legende. N-o să îmbătrînim niciodată.
Împing cu limba ţeava pistolului şi zic, Tyler, păi aşa-s vampirii.
Peste zece minute, clădirea pe care ne aflăm n-o să mai existe. Iei o parte acid azotic în concentraţie de 98% şi adaugi trei părţi de acid sulfuric. Amestecul se prepară într-o baie de gheaţă. Apoi adaugi glicerină, picătură cu picătură, cu o pipetă. Uite-aşa-ţi faci rost de nitroglicerină.
Ştiu asta pentru că Tyler ştie asta.
Amesteci nitroglicerina cu nişte rumeguş şi-ţi faci rost de un explozibil plastic de toată frumuseţea. Mulţi amestecă nitroglicerina cu bumbac şi pun sare amară în loc de sulfat. Merge şi asta. Alţii amestecă nitroglicerina cu parafină. În ceea ce mă priveşte, parafina n-a funcţionat niciodată, dar absolut niciodată.
Aşa că iată-ne, pe mine şi pe Tyler, pe acoperişul de la Parker-Morris Building, eu cu un pistol vîrît în gură, şi auzim zgomot de sticlă spartă. Uită-te peste margine. E înnorat, chiar şi la înălţimea asta. E cea mai înaltă clădire din lume şi la înălţimea asta vîntul e întotdeauna rece. E atît de linişte aici sus, încît ai sentimentul că eşti una dintre maimuţele alea spaţiale. Îţi faci treaba pentru care ai fost antrenat.
Tragi de o manetă.
Apeşi pe un buton.
Nu pricepi nimic şi după aceea pur şi simplu mori.
La etajul o sută nouăzeci şi unu te uiţi peste marginea acoperişului şi vezi strada de dedesubt, împestriţată de un covor aspru de oameni care stau acolo şi se chiorăsc în sus. Zgomotul de sticlă spartă vine de la o fereastră aflată fix sub noi. O altă fereastră se face ţăndări într-o latură a clădirii, după care se iveşte un fişet mare cît un frigider negru, un fişet cu şase sertare cade fix sub noi, paralel cu faţada clădirii, cade rotindu-se încet, cade şi se face din ce în ce mai mic, cade şi dispare în mulţimea compactă. Undeva în cele o sută nouăzeci şi unu de etaje de sub noi, maimuţele spaţiale din Comitetul pentru Distrugere al Proiectului Mutilare (Mischief Committee of Project Mayhem) o iau razna, distrugînd fiecare fărîmă de istorie.
Vorba aia veche, cum că întotdeauna îi omori pe cei pe care-i iubeşti, ei bine, e valabilă în ambele sensuri.
Cu o armă vîrîtă în gură şi cu ţeava între dinţi, nu poţi scoate altceva decît nişte vocale.
Am intrat în ultimele zece minute ale vieţii noastre.
O altă fereastră explodează şi sticla se pulverizează ca un stol de porumbei strălucitori, apoi un birou de lemn de culoare închisă, împins de Comitetul pentru Distrugere, se iveşte peste marginea clădirii, centimetru cu centimetru, pînă cînd începe să se încline şi alunecă, transformîndu-se într-un obiect zburător magic care se pierde în mulţime.
Peste nouă minute, Parker-Morris Building nu va mai exista. Dacă iei îndeajuns de mult fulmicoton şi-l înfăşori în jurul pilonilor de susţinere, poţi face praf orice clădire din lume. Numai că va trebui să căptuşeşti zdravăn pilonii cu saci de nisip, astfel încît explozia să se producă înspre pilon şi nu înspre parcarea subterană din jur.
N-ai să găseşti şmecheriile astea în cărţile de istorie.
Iată trei moduri în care poţi fabrica napalm: unu, amesteci în proporţii egale benzină şi concentrat de portocale îngheţat. Doi, amesteci părţi egale de benzină şi cola light. Trei, dizolvi rahat de pisică în benzină pînă cînd amestecul se îngroaşă.
Întreabă-mă cum să faci gaze toxice. Ah, ce marfă sînt bombele alea de maşină!
Nouă minute.
Parker-Morris Building se va prăbuşi lent, cu toate cele o sută nouăzeci şi unu de etaje ale sale, ca un copac căzînd în pădure. Un buştean. Poţi să dărîmi orice. Ce straniu pare, dacă stai şi te gîndeşti că locul unde sîntem acum nu va mai fi decît un punct pierdut în spaţiu.
Tyler şi cu mine stăm pe marginea acoperişului, eu am o armă în gură şi mă-ntreb cît de curată o fi arma asta.
Aproape că ne iese complet din minte toată chestia asta cu crima-sinuciderea lui Tyler în timp ce ne uităm cum un alt fişet alunecă din clădire, iar sertarele se deschid în aer, maldăre de foi albe sînt prinse de curent şi purtate de vînt.
Opt minute.
Apoi fumul, prin ferestrele sparte izbucneşte fumul. Echipa de demolări va declanşa prima încărcătură în aproximativ opt minute. Prima încărcătură va face să explodeze încărcătura principală, pilonii de susţinere se vor nărui şi seria de imagini cu Parker-Morris Building va intra în toate cărţile de istorie.
Seria de cinci imagini filmate cu încetinitorul. În prima, clădirea e în picioare. În a doua, clădirea e-nclinată la optzeci de grade. Apoi la şaptezeci de grade. În a patra, cînd structura începe să cedeze şi turnul descrie un uşor arc, clădirea e-nclinată la patruzeci şi cinci de grade. În ultima imagine, turnul, cu toate cele o sută nouăzeci şi unu de etaje ale sale, se va prăbuşi peste muzeul de istorie, care este de fapt adevărata ţintă a lui Tyler.
- Lumea asta e acum a noastră, a noastră, zice Tyler, şi toţi boşorogii ăia sînt morţi.
Dacă aş şti cum va ieşi toată chestia, aş fi mai mult decît fericit să crăp şi să ajung în ceruri chiar acum.
Şapte minute.
Sus, pe acoperişul de la Parker-Morris Building, cu pistolul lui Tyler în gură. În timp ce birouri, fişete şi computere se prăvălesc ca meteoriţii peste mulţimea adunată în jurul clădirii, fumul se înalţă prin ferestrele sparte şi, la trei intersecţii de-aici, echipa de demolări se uită la ceas, eu îmi dau seama: pistolul, anarhia, explozia - de fapt toate au de-a face cu Marla Singer.
Şase minute.
Sîntem ca într-un soi de triunghi amoros. Eu îl vreau pe Tyler. Tyler o vrea pe Marla. Marla mă vrea pe mine.
Eu nu o vreau pe Marla, iar Tyler nu mă vrea prin preajmă. Nu mă mai vrea. Asta n-are de-a face cu dragostea, ca atunci cînd spui că-ţi pasă de cineva. Asta are de-a face cu proprietatea, ca atunci cînd e vorba de posesiune.
Fără Marla, Tyler nu ar avea nimic.
Cinci minute.
Poate că vom intra în legendă, poate că nu. Nu, îmi zic, dar ia stai puţin.
Ce s-ar fi ales de Isus dacă nimeni nu ar fi scris evangheliile?
Patru minute.
Dau la o parte pistolul cu limba şi zic, vrei să devii o legendă, Tyler, băi, păi o să te transform într-o legendă. Că doar am fost aici de la începutul începutului.
Îmi amintesc totul.
Trei minute.
*****
2
2
Braţele uriaşe ale lui Bob mă înconjurau şi mă ţineau strîns, iar eu eram strivit în întunericul dintre noile ţîţe asudate ale lui Bob, care atîrnau, imense, aşa cum ne închipuim că sînt ţîţele lui Dumnezeu. Mă duceam la întîlnirile nocturne din subsolul bisericii care se umplea de bărbaţi: pe el îl cheamă Art, pe el Paul, pe el Bob. Umerii largi ai lui Bob îmi sugerau orizontul. Părul blond al lui Bob, atît de blond şi de gros, cu cărarea atît de dreaptă, arăta ce poate face spuma fixativă.
Cu braţele încolăcite în jurul meu, Bob îmi apasă capul de ţîţele cele noi, înmugurite pe pieptul lui bombat.
- O să fie bine, zice Bob. Plîngi.
Simt din cap pînă-n picioare reacţiile chimice dintre oxigen şi mîncarea care se mistuie în interiorul lui Bob.
- Poate că l-au descoperit la timp, zice Bob. Poate e doar seminom. Cu seminom, ai aproape sută la sută şanse de supravieţuire.
Cînd Bob inspiră lung, umerii i se ridică, apoi cad, cad, cad în hohote convulsive. Se ridică. Apoi cad, cad, cad.
Vin aici de doi ani, în fiecare săptămînă, şi Bob mă ia în braţe, iar eu plîng.
- Plîngi, zice Bob şi inspiră şi plînge, plînge, plînge în hohote. Dă-ţi drumul şi plîngi.
Faţa lui mare şi umedă mi se aşează pe creştet şi eu mă pierd înăuntru. Aşa e cînd plîng. E foarte uşor să plîngi în bezna înăbuşitoare, închis în trupul altcuiva, cînd vezi că tot ce-ai putea realiza vreodată va ajunge la gunoi.
Toate chestiile cu care te-ai mîndrit în viaţă vor fi azvîrlite la coş.
Şi eu mă pierd înăuntru.
Cu asta m-am ales în materie de somn în aproape o săptămînă.
Şi aşa am cunoscut-o pe Marla Singer.
Bob plînge pentru că acum şase luni i-au fost extirpate testiculele. Apoi a urmat terapia cu hormoni. Bob are ţîţe din cauză că nivelul de testosteron din corpul său e prea ridicat. Dacă creşti nivelul de testosteron, corpul va creşte la rîndul lui cantitatea de estrogen pentru a se echilibra.
De-aia plîng acum: pentru că viaţa nu mai înseamnă nimic, sau nici măcar atît. Uitare.
Prea mult estrogen şi te alegi cu ţîţe de curvă.
E uşor să plîngi cînd îţi dai seama că toţi cei pe care-i iubeşti te vor respinge sau vor muri. Pe o axă a timpului îndeajuns de lungă, rata de supravieţuire a fiecăruia scade pînă la zero.
Bob mă iubeşte fiindcă e convins că şi testiculele mele au fost extirpate.
În jurul nostru, în subsolul bisericii episcopale Sf. Treime, cu canapelele sale ieftine din stofă ecosez, se află vreo douăzeci de bărbaţi şi o singură femeie. Toţi stau cîte doi, agăţaţi unul de altul, cei mai mulţi plîngînd. Unele perechi sînt aplecate înainte, cu urechile presate una de cealaltă, aşa cum stau luptătorii, înlănţuiţi. Bărbatul care o are drept pereche pe singura femeie îşi pune coatele pe umerii ei - cîte unul de fiecare parte a capului -, capul ei între mîinile lui şi faţa lui în lacrimi lipită de gîtul ei. Chipul femeii se răsuceşte într-o parte şi mîna ei scoate la iveală o ţigară.
Trag cu ochiul pe sub subsuoara lui Bob Barosanu'.
- Toată viaţa, plînge Bob. Nu ştiu de ce mai fac asta.
Singura femeie de la Sîntem Încă Bărbaţi, grupul de sprijin împotriva cancerului testicular, îşi fumează ţigara sub apăsarea unui străin şi ochii ei îi întîlnesc pe ai mei.
Simulantule.
Simulantule.
Simulantule.
Păr negru mat, tuns scurt, ochi mari precum cei din desenele animate japoneze, slabă ca laptele degresat, gălbuie ca laptele bătut în rochia ei cu model cu trandafiri negri, femeia asta era şi în grupul de sprijin împotriva tuberculozei, de vineri seara. Miercuri era la masa rotundă a grupului cu melanom. Luni seara, împreună cu Speranţa Neclintită din grupul celor condamnaţi la leucemie. Cărarea care îi desparte părul în două e un fulger zigzagat de piele albă pe scalp.
Cînd te uiţi la grupurile astea de sprijin, vezi că toate au nume vag optimiste. Grupul de joi seara, cel pentru paraziţii din sînge, se cheamă Sînge Curat.
Grupul în care mă duc eu, cel pentru paraziţi cerebrali, se cheamă Deasupra şi Dincolo.
Şi duminica după-amiază, la Sîntem Încă Bărbaţi, în subsolul bisericii episcopale Sf. Treime, iat-o din nou pe femeia asta.
Mai rău e că, dacă mă priveşte, nu pot să plîng.
Asta-i partea care-mi place cel mai mult: să fiu ţinut în braţe şi să plîng fără speranţă împreună cu Bob Barosanu'. Cu toţii ne străduim aşa de mult. Ăsta-i singurul loc în care mă relaxez şi mă abandonez cu adevărat.
Ăsta-i concediul meu.
M-am dus prima dată la un grup de sprijin acum doi ani, după ce fusesem iar la doctor din cauza insomniei mele.
Trecuseră trei săptămîni şi nu închisesem un ochi. După trei săptămîni de nesomn, totul devine o experienţă extracorporală. "Insomnia este doar un simptom a ceva mai complicat. Încearcă să descoperi ce nu merge cum tre-buie. Ascultă-ţi corpul", mi-a zis doctorul.
Nu voiam decît să dorm. Nu voiam decît pastilele mici şi albastre de amital de sodiu, de două sute de miligrame. Nu voiam decît capsulele roş'-albastre de Tuinal, Seconalele roşii ca rujul de buze.
Doctorul m-a sfătuit să mestec rădăcină de valeriană şi să fac mai multă mişcare şi pînă la urmă o să reuşesc eu să adorm.
După felul în care mi se surpase faţa învineţită, ca o poamă putredă, ai fi zis că murisem.
Dacă vreau să văd ce înseamnă durere adevărată, mi-a zis doctorul, să mă duc marţi noaptea la Prima Comuniune. Să văd paraziţii cerebrali. Să văd maladiile osoase degenerative. Să văd disfuncţiile cerebrale organice. Să-i văd cum se descurcă pe bolnavii de cancer.
Aşa că m-am dus.
La primul grup la care m-am dus, am început cu prezentările: pe ea o cheamă Alice, pe ea Brenda, pe ea Dover. Toţi zîmbesc, cu arma aceea invizibilă la tîmplă.
La grupurile de sprijin nu-mi dau niciodată numele adevărat.
O femeie mică şi scheletică pe nume Chloe, cu turul pantalonilor atîrnînd gol şi trist, îmi spune că la paraziţii ei cerebrali cel mai nasol e că nimeni nu mai vrea să facă sex cu ea. Şi iat-o, atît de aproape de moarte că poliţa ei de asigurare pe viaţă de şaptezeci de mii de dolari fusese deja încasată, şi tot ce voia era să se cordească pentru ultima oară. Nu tandreţe. Sex.
Ce poate să spună un tip la chestia asta? Ce poţi să spui, vreau să zic.
Boala s-a manifestat la început printr-o uşoară senzaţie de oboseală, iar acum Chloe era prea plictisită să mai continue tratamentul. Filme pornografice, avea filme pornografice acasă, în apartamentul ei.
În timpul Revoluţiei Franceze, îmi spunea Chloe, femeile din închisoare, ducesele, baroanele, marchizele, în fine, se cordeau cu orice bărbat care ţinea steagul sus. Chloe respira lipită de gîtul meu. Care ţinea steagul sus. Căruia i se scula, înţelegi. Dacă te cordeai, timpul trecea mai uşor.
La petite mort, cum îi spuneau francezii.
Dacă mă interesa, Chloe avea filme pornografice. Nitrat de amil. Lubrifiante.
În mod normal, aş fi etalat o erecţie. Dar Chloe a noastră e un schelet cufundat în ceară galbenă.
Chloe o arăta cum o arăta, dar eu sînt nimic. Mai puţin decît nimic. Totuşi, umărul lui Chloe îl caută pe al meu cînd stăm în cerc pe covorul aspru. Închidem ochii. Era rîndul lui Chloe să ne călăuzească la meditaţia dirijată, iar ea ne-a vorbit din grădina serenităţii. Chloe ne-a vorbit pe cînd urcam dealul spre palatul celor şapte uşi. Înăuntrul palatului erau şapte uşi, uşa verde, uşa galbenă, uşa portocalie, şi Chloe ne-a vorbit deschizîndu-ne fiecare uşă, uşa albastră, uşa roşie, uşa albă, şi descoperind ceea ce era acolo.
Cu ochii închişi, ne imaginam durerea noastră ca pe o minge de lumină tămăduitoare plutind în jurul picioarelor noastre şi ridicîndu-ni-se spre genunchi, spre mijloc, spre piept. Ceakrele noastre deschizîndu-se. Ceakra inimii. Ceakra capului. Chloe ne-a vorbit pînă am ajuns în peşterile în care ne-am întîlnit fiecare animalul-totem. Al meu era un pinguin.
Gheaţa acoperea podeaua peşterii şi pinguinul mi-a zis, alunecă. Fără nici cel mai mic efort, am alunecat împreună prin tuneluri şi galerii.
Apoi a venit momentul să ne îmbrăţişăm.
Deschideţi ochii.
Acesta a fost contactul fizic în scop terapeutic, a zis Chloe. Fiecare trebuie să ne alegem un partener. Chloe îşi azvîrli braţele pe după gîtul meu şi începu să plîngă. Avea acasă un sutien fără bretele şi a plîns. Chloe avea uleiuri şi cătuşe şi a plîns cît secundarul ceasului meu a parcurs întreg cadranul de unsprezece ori.
Nu am plîns la prima mea şedinţă de grup, acum doi ani. N-am plîns nici la a doua şi nici la a treia. N-am plîns la paraziţii din sînge, la cancerul la intestine ori la demenţa cerebrală.
Aşa-i cînd suferi de insomnie. Totul e atît de îndepărtat - o copie a unei copii a unei copii. Insomnia te distanţează de fiecare lucru. Nu poţi atinge nimic şi nimic nu te poate atinge.
Apoi a apărut Bob. Prima oară cînd m-am dus la grupul Sîntem Încă Bărbaţi, la cei cu cancer testicular, Bob matahala, Bob babanu', s-a povîrnit asupra mea şi a început să plîngă. Cînd a venit momentul îmbrăţişării, matahala s-a întins prin cameră cu braţele pe lîngă corp şi cu umerii strînşi. Cu bărbia în piept, cu ochii deja înecaţi în lacrimi. Tîrşîindu-şi picioarele, cu genunchii împreunaţi într-un mers invizibil, Bob a alunecat prin încăpere şi s-a cocoţat pe mine.
Bob a aterizat pe mine.
Braţele mari ale lui Bob s-au înfăşurat în jurul meu.
Bob Barosanu' era un tip tare, zicea el. Ce vremuri erau alea în care amesteca Dianabol cu Wistrol, steroidul pentru cai de curse. Şi propria lui sală de forţă, Bob Barosanu' avea o sală de forţă. Fusese căsătorit de trei ori. Făcuse reclamă unor produse, nu-l văzusem niciodată la televizor? Tot programul acela despre cum să-ţi dezvolţi pieptul era, practic, invenţia lui.
Necunoscuţii cu acest gen de sinceritate mă înmoaie de tot, dacă înţelegeţi ce vreau să spun.
Bob n-a ştiut. Măcar unul dintre acele huevos ale sale dacă ar fi coborît, şi şi-ar fi dat seama că era un factor de risc. Bob îmi povesti despre terapia postoperatorie cu hormoni.
O groază de culturişti care-şi injectează prea mult testosteron se aleg cu ceea ce ei numesc ţîţe de muiere.
A trebuit să-l întreb ce înţelegea prin huevos.
Huevos, a zis Bob. Gonade. Nuci. Bijuterii. Testicule. Coaie. În Mexic, de unde-ţi cumperi steroizi, le zic "ouă".
Divorţ, divorţ, divorţ, a zis Bob şi mi-a arătat o fotografie de-a sa pe care o avea în portofel şi în care, la prima vedere, părea gol, uriaş, pozînd la un concurs. E un mod de viaţă tîmpit, a spus Bob, dar cînd eşti acolo, pe scenă, umflat şi ras peste tot, cînd nu mai ai în corp decît 2% grăsime, iar diureticele te-au lăsat rece şi tare ca betonul la atingere, luminile te orbesc şi sistemul de sonorizare care intră în microfonie te asurzeşte, pînă cînd arbitrul îţi comandă "Întinde cvadricepsul drept, flexează şi rămîi aşa".
"Întinde braţul stîng, flexează bicepsul şi rămîi aşa."
E mai tare decît viaţa adevărată.
Repede-repede, a zis Bob, s-a îmbolnăvit de cancer. Apoi a dat faliment. Avea doi copii mari care nu-i mai răspundeau la telefon.
Ca să-l scape de ţîţele de muiere, doctorul trebuia să-i facă o incizie sub pectorali şi să dreneze tot lichidul.
Asta-i tot ce-mi aduc aminte, pentru că după aia braţele lui Bob m-au cuprins complet, iar capul i-a coborît pentru a mă acoperi. Apoi m-am pierdut în uitare, într-o uitare neagră, tăcută, totală, iar cînd, într-un final, m-am îndepărtat de pieptul lui moale, tricoul lui Bob era o mască udă a felului în care arătam cînd am plîns.
Asta era acum doi ani, în prima mea seară la Sîntem Încă Bărbaţi.
De atunci, la aproape fiecare întîlnire, Bob Barosanu' m-a făcut să plîng.
Nu m-am mai dus niciodată la doctor. N-am mai ronţăit niciodată rădăcină de valeriană.
Asta însemna libertate. Să-ţi pierzi orice urmă de speranţă însemna libertate. Cum n-am spus nimic, oamenii din grup şi-au închipuit ce-i mai rău. Au plîns mai tare. Am plîns mai tare. Ridică-ţi ochii la cer şi eşti mort.
Întorcîndu-mă acasă după o şedinţă de grup, mă simţeam mai viu decît m-am simţit vreodată. Nu eram gazda cancerului sau a paraziţilor din sînge; eram micul centru cald în jurul căruia se îngrămădea viaţa lumii.
Şi am dormit. Nici copiii nu dorm aşa de bine.
În fiecare seară am murit şi m-am născut în fiecare seară.
Înviat din morţi.
Pînă în seara asta, doi ani victorioşi pînă în seara asta, pentru că nu pot să plîng dacă femeia asta se uită la mine. Pentru că nu pot să ajung la fund, nu pot fi mîntuit. Îmi muşc pereţii obrajilor aşa de tare, că limba mea crede că e făcută din ghemotoace de tapet. N-am dormit de patru zile.
Cînd se uită la mine, sînt un mincinos. Ea e simulanta. Ea e mincinoasa. În seara asta, cînd am făcut cunoştinţă, ne-am prezentat: mă numesc Bob, mă numesc Paul, mă numesc Terry, mă numesc David.
Niciodată nu-mi dau numele real.
- Cancer, nu? m-a întrebat.
Apoi a zis:
-Bună, mă numesc Marla Singer.
Nimeni nu i-a spus vreodată Marlei ce fel de cancer. Apoi am fost cu toţii ocupaţi să ne legănăm copilul din noi.
În timp ce bărbatul plînge în continuare pe gîtul ei, Marla trage încă un fum din ţigară.
O privesc dintre ţîţele zguduite de plîns ale lui Bob.
Pentru Marla sînt un simulant. Începînd din a doua noapte în care am văzut-o, n-am mai putut să dorm. Totuşi, eu am fost primul simulant, dacă nu cumva toţi oamenii ăştia mint în legătură cu leziunile lor, cu tusea şi tumorile lor, chiar şi Bob Barosanu', mata-hala. Bob babanu'.
Numai uită-te la părul lui dat cu fixativ.
Marla fumează şi îşi roteşte ochii.
În acest moment minciuna Marlei reflectă propria-mi minciună şi tot ce văd sînt numai minciuni. În mijlocul întregului lor adevăr. Toţi se agaţă de spaima lor cea mai mare şi-şi împărtăşesc spaima lor cea mai mare - că moartea se îndreaptă direct spre ei şi că simt în ceafă ţeava unei arme. Ei bine, Marla fumează şi îşi dă ochii peste cap, iar eu, eu sînt îngropat sub un covor hohotitor şi, dintr-o dată, pînă şi moartea şi pieirea nu mai reprezintă în camera aia, cu flori de plastic aşezate pe video, decît un non-eveniment.
- Bob, zic, mă striveşti.
Încerc să vorbesc în şoaptă, apoi renunţ.
- Bob.
Încerc să vorbesc încet, apoi ţip:
- Bob, trebuie să mă duc la closet.
La baie, deasupra chiuvetei, atîrnă o oglindă. Dacă e aşa cum cred eu, atunci o să mă-ntîlnesc cu Marla la Deasupra şi Dincolo, grupul celor cu disfuncţii cerebrale provocate de paraziţi. Marla o să fie acolo. Bineînţeles, Marla o să fie acolo, iar eu o să mă aşez lîngă ea. Şi, după ce-o să facem cunoştinţă, după meditaţie, cele şapte uşi ale palatului şi mingea albă de lumină tămăduitoare, după ce o să ne deschidem ceakrele, cînd o să vină momentul să ne îmbrăţişăm, o s-o înşfac pe curva asta mică.
Cu braţele strînse pe lîngă corp şi buzele lipite de urechea ei, o să-i zic, Marla, simulanta dracului, cară-te de-aici.
Ăsta-i singurul lucru adevărat din viaţa mea şi tu-l distrugi.
Turista dracului.
Data viitoare cînd o să ne-ntîlnim, o să-i zic, Marla, nu pot să dorm dacă stai aici. Cară-te.
Cu braţele încolăcite în jurul meu, Bob îmi apasă capul de ţîţele cele noi, înmugurite pe pieptul lui bombat.
- O să fie bine, zice Bob. Plîngi.
Simt din cap pînă-n picioare reacţiile chimice dintre oxigen şi mîncarea care se mistuie în interiorul lui Bob.
- Poate că l-au descoperit la timp, zice Bob. Poate e doar seminom. Cu seminom, ai aproape sută la sută şanse de supravieţuire.
Cînd Bob inspiră lung, umerii i se ridică, apoi cad, cad, cad în hohote convulsive. Se ridică. Apoi cad, cad, cad.
Vin aici de doi ani, în fiecare săptămînă, şi Bob mă ia în braţe, iar eu plîng.
- Plîngi, zice Bob şi inspiră şi plînge, plînge, plînge în hohote. Dă-ţi drumul şi plîngi.
Faţa lui mare şi umedă mi se aşează pe creştet şi eu mă pierd înăuntru. Aşa e cînd plîng. E foarte uşor să plîngi în bezna înăbuşitoare, închis în trupul altcuiva, cînd vezi că tot ce-ai putea realiza vreodată va ajunge la gunoi.
Toate chestiile cu care te-ai mîndrit în viaţă vor fi azvîrlite la coş.
Şi eu mă pierd înăuntru.
Cu asta m-am ales în materie de somn în aproape o săptămînă.
Şi aşa am cunoscut-o pe Marla Singer.
Bob plînge pentru că acum şase luni i-au fost extirpate testiculele. Apoi a urmat terapia cu hormoni. Bob are ţîţe din cauză că nivelul de testosteron din corpul său e prea ridicat. Dacă creşti nivelul de testosteron, corpul va creşte la rîndul lui cantitatea de estrogen pentru a se echilibra.
De-aia plîng acum: pentru că viaţa nu mai înseamnă nimic, sau nici măcar atît. Uitare.
Prea mult estrogen şi te alegi cu ţîţe de curvă.
E uşor să plîngi cînd îţi dai seama că toţi cei pe care-i iubeşti te vor respinge sau vor muri. Pe o axă a timpului îndeajuns de lungă, rata de supravieţuire a fiecăruia scade pînă la zero.
Bob mă iubeşte fiindcă e convins că şi testiculele mele au fost extirpate.
În jurul nostru, în subsolul bisericii episcopale Sf. Treime, cu canapelele sale ieftine din stofă ecosez, se află vreo douăzeci de bărbaţi şi o singură femeie. Toţi stau cîte doi, agăţaţi unul de altul, cei mai mulţi plîngînd. Unele perechi sînt aplecate înainte, cu urechile presate una de cealaltă, aşa cum stau luptătorii, înlănţuiţi. Bărbatul care o are drept pereche pe singura femeie îşi pune coatele pe umerii ei - cîte unul de fiecare parte a capului -, capul ei între mîinile lui şi faţa lui în lacrimi lipită de gîtul ei. Chipul femeii se răsuceşte într-o parte şi mîna ei scoate la iveală o ţigară.
Trag cu ochiul pe sub subsuoara lui Bob Barosanu'.
- Toată viaţa, plînge Bob. Nu ştiu de ce mai fac asta.
Singura femeie de la Sîntem Încă Bărbaţi, grupul de sprijin împotriva cancerului testicular, îşi fumează ţigara sub apăsarea unui străin şi ochii ei îi întîlnesc pe ai mei.
Simulantule.
Simulantule.
Simulantule.
Păr negru mat, tuns scurt, ochi mari precum cei din desenele animate japoneze, slabă ca laptele degresat, gălbuie ca laptele bătut în rochia ei cu model cu trandafiri negri, femeia asta era şi în grupul de sprijin împotriva tuberculozei, de vineri seara. Miercuri era la masa rotundă a grupului cu melanom. Luni seara, împreună cu Speranţa Neclintită din grupul celor condamnaţi la leucemie. Cărarea care îi desparte părul în două e un fulger zigzagat de piele albă pe scalp.
Cînd te uiţi la grupurile astea de sprijin, vezi că toate au nume vag optimiste. Grupul de joi seara, cel pentru paraziţii din sînge, se cheamă Sînge Curat.
Grupul în care mă duc eu, cel pentru paraziţi cerebrali, se cheamă Deasupra şi Dincolo.
Şi duminica după-amiază, la Sîntem Încă Bărbaţi, în subsolul bisericii episcopale Sf. Treime, iat-o din nou pe femeia asta.
Mai rău e că, dacă mă priveşte, nu pot să plîng.
Asta-i partea care-mi place cel mai mult: să fiu ţinut în braţe şi să plîng fără speranţă împreună cu Bob Barosanu'. Cu toţii ne străduim aşa de mult. Ăsta-i singurul loc în care mă relaxez şi mă abandonez cu adevărat.
Ăsta-i concediul meu.
M-am dus prima dată la un grup de sprijin acum doi ani, după ce fusesem iar la doctor din cauza insomniei mele.
Trecuseră trei săptămîni şi nu închisesem un ochi. După trei săptămîni de nesomn, totul devine o experienţă extracorporală. "Insomnia este doar un simptom a ceva mai complicat. Încearcă să descoperi ce nu merge cum tre-buie. Ascultă-ţi corpul", mi-a zis doctorul.
Nu voiam decît să dorm. Nu voiam decît pastilele mici şi albastre de amital de sodiu, de două sute de miligrame. Nu voiam decît capsulele roş'-albastre de Tuinal, Seconalele roşii ca rujul de buze.
Doctorul m-a sfătuit să mestec rădăcină de valeriană şi să fac mai multă mişcare şi pînă la urmă o să reuşesc eu să adorm.
După felul în care mi se surpase faţa învineţită, ca o poamă putredă, ai fi zis că murisem.
Dacă vreau să văd ce înseamnă durere adevărată, mi-a zis doctorul, să mă duc marţi noaptea la Prima Comuniune. Să văd paraziţii cerebrali. Să văd maladiile osoase degenerative. Să văd disfuncţiile cerebrale organice. Să-i văd cum se descurcă pe bolnavii de cancer.
Aşa că m-am dus.
La primul grup la care m-am dus, am început cu prezentările: pe ea o cheamă Alice, pe ea Brenda, pe ea Dover. Toţi zîmbesc, cu arma aceea invizibilă la tîmplă.
La grupurile de sprijin nu-mi dau niciodată numele adevărat.
O femeie mică şi scheletică pe nume Chloe, cu turul pantalonilor atîrnînd gol şi trist, îmi spune că la paraziţii ei cerebrali cel mai nasol e că nimeni nu mai vrea să facă sex cu ea. Şi iat-o, atît de aproape de moarte că poliţa ei de asigurare pe viaţă de şaptezeci de mii de dolari fusese deja încasată, şi tot ce voia era să se cordească pentru ultima oară. Nu tandreţe. Sex.
Ce poate să spună un tip la chestia asta? Ce poţi să spui, vreau să zic.
Boala s-a manifestat la început printr-o uşoară senzaţie de oboseală, iar acum Chloe era prea plictisită să mai continue tratamentul. Filme pornografice, avea filme pornografice acasă, în apartamentul ei.
În timpul Revoluţiei Franceze, îmi spunea Chloe, femeile din închisoare, ducesele, baroanele, marchizele, în fine, se cordeau cu orice bărbat care ţinea steagul sus. Chloe respira lipită de gîtul meu. Care ţinea steagul sus. Căruia i se scula, înţelegi. Dacă te cordeai, timpul trecea mai uşor.
La petite mort, cum îi spuneau francezii.
Dacă mă interesa, Chloe avea filme pornografice. Nitrat de amil. Lubrifiante.
În mod normal, aş fi etalat o erecţie. Dar Chloe a noastră e un schelet cufundat în ceară galbenă.
Chloe o arăta cum o arăta, dar eu sînt nimic. Mai puţin decît nimic. Totuşi, umărul lui Chloe îl caută pe al meu cînd stăm în cerc pe covorul aspru. Închidem ochii. Era rîndul lui Chloe să ne călăuzească la meditaţia dirijată, iar ea ne-a vorbit din grădina serenităţii. Chloe ne-a vorbit pe cînd urcam dealul spre palatul celor şapte uşi. Înăuntrul palatului erau şapte uşi, uşa verde, uşa galbenă, uşa portocalie, şi Chloe ne-a vorbit deschizîndu-ne fiecare uşă, uşa albastră, uşa roşie, uşa albă, şi descoperind ceea ce era acolo.
Cu ochii închişi, ne imaginam durerea noastră ca pe o minge de lumină tămăduitoare plutind în jurul picioarelor noastre şi ridicîndu-ni-se spre genunchi, spre mijloc, spre piept. Ceakrele noastre deschizîndu-se. Ceakra inimii. Ceakra capului. Chloe ne-a vorbit pînă am ajuns în peşterile în care ne-am întîlnit fiecare animalul-totem. Al meu era un pinguin.
Gheaţa acoperea podeaua peşterii şi pinguinul mi-a zis, alunecă. Fără nici cel mai mic efort, am alunecat împreună prin tuneluri şi galerii.
Apoi a venit momentul să ne îmbrăţişăm.
Deschideţi ochii.
Acesta a fost contactul fizic în scop terapeutic, a zis Chloe. Fiecare trebuie să ne alegem un partener. Chloe îşi azvîrli braţele pe după gîtul meu şi începu să plîngă. Avea acasă un sutien fără bretele şi a plîns. Chloe avea uleiuri şi cătuşe şi a plîns cît secundarul ceasului meu a parcurs întreg cadranul de unsprezece ori.
Nu am plîns la prima mea şedinţă de grup, acum doi ani. N-am plîns nici la a doua şi nici la a treia. N-am plîns la paraziţii din sînge, la cancerul la intestine ori la demenţa cerebrală.
Aşa-i cînd suferi de insomnie. Totul e atît de îndepărtat - o copie a unei copii a unei copii. Insomnia te distanţează de fiecare lucru. Nu poţi atinge nimic şi nimic nu te poate atinge.
Apoi a apărut Bob. Prima oară cînd m-am dus la grupul Sîntem Încă Bărbaţi, la cei cu cancer testicular, Bob matahala, Bob babanu', s-a povîrnit asupra mea şi a început să plîngă. Cînd a venit momentul îmbrăţişării, matahala s-a întins prin cameră cu braţele pe lîngă corp şi cu umerii strînşi. Cu bărbia în piept, cu ochii deja înecaţi în lacrimi. Tîrşîindu-şi picioarele, cu genunchii împreunaţi într-un mers invizibil, Bob a alunecat prin încăpere şi s-a cocoţat pe mine.
Bob a aterizat pe mine.
Braţele mari ale lui Bob s-au înfăşurat în jurul meu.
Bob Barosanu' era un tip tare, zicea el. Ce vremuri erau alea în care amesteca Dianabol cu Wistrol, steroidul pentru cai de curse. Şi propria lui sală de forţă, Bob Barosanu' avea o sală de forţă. Fusese căsătorit de trei ori. Făcuse reclamă unor produse, nu-l văzusem niciodată la televizor? Tot programul acela despre cum să-ţi dezvolţi pieptul era, practic, invenţia lui.
Necunoscuţii cu acest gen de sinceritate mă înmoaie de tot, dacă înţelegeţi ce vreau să spun.
Bob n-a ştiut. Măcar unul dintre acele huevos ale sale dacă ar fi coborît, şi şi-ar fi dat seama că era un factor de risc. Bob îmi povesti despre terapia postoperatorie cu hormoni.
O groază de culturişti care-şi injectează prea mult testosteron se aleg cu ceea ce ei numesc ţîţe de muiere.
A trebuit să-l întreb ce înţelegea prin huevos.
Huevos, a zis Bob. Gonade. Nuci. Bijuterii. Testicule. Coaie. În Mexic, de unde-ţi cumperi steroizi, le zic "ouă".
Divorţ, divorţ, divorţ, a zis Bob şi mi-a arătat o fotografie de-a sa pe care o avea în portofel şi în care, la prima vedere, părea gol, uriaş, pozînd la un concurs. E un mod de viaţă tîmpit, a spus Bob, dar cînd eşti acolo, pe scenă, umflat şi ras peste tot, cînd nu mai ai în corp decît 2% grăsime, iar diureticele te-au lăsat rece şi tare ca betonul la atingere, luminile te orbesc şi sistemul de sonorizare care intră în microfonie te asurzeşte, pînă cînd arbitrul îţi comandă "Întinde cvadricepsul drept, flexează şi rămîi aşa".
"Întinde braţul stîng, flexează bicepsul şi rămîi aşa."
E mai tare decît viaţa adevărată.
Repede-repede, a zis Bob, s-a îmbolnăvit de cancer. Apoi a dat faliment. Avea doi copii mari care nu-i mai răspundeau la telefon.
Ca să-l scape de ţîţele de muiere, doctorul trebuia să-i facă o incizie sub pectorali şi să dreneze tot lichidul.
Asta-i tot ce-mi aduc aminte, pentru că după aia braţele lui Bob m-au cuprins complet, iar capul i-a coborît pentru a mă acoperi. Apoi m-am pierdut în uitare, într-o uitare neagră, tăcută, totală, iar cînd, într-un final, m-am îndepărtat de pieptul lui moale, tricoul lui Bob era o mască udă a felului în care arătam cînd am plîns.
Asta era acum doi ani, în prima mea seară la Sîntem Încă Bărbaţi.
De atunci, la aproape fiecare întîlnire, Bob Barosanu' m-a făcut să plîng.
Nu m-am mai dus niciodată la doctor. N-am mai ronţăit niciodată rădăcină de valeriană.
Asta însemna libertate. Să-ţi pierzi orice urmă de speranţă însemna libertate. Cum n-am spus nimic, oamenii din grup şi-au închipuit ce-i mai rău. Au plîns mai tare. Am plîns mai tare. Ridică-ţi ochii la cer şi eşti mort.
Întorcîndu-mă acasă după o şedinţă de grup, mă simţeam mai viu decît m-am simţit vreodată. Nu eram gazda cancerului sau a paraziţilor din sînge; eram micul centru cald în jurul căruia se îngrămădea viaţa lumii.
Şi am dormit. Nici copiii nu dorm aşa de bine.
În fiecare seară am murit şi m-am născut în fiecare seară.
Înviat din morţi.
Pînă în seara asta, doi ani victorioşi pînă în seara asta, pentru că nu pot să plîng dacă femeia asta se uită la mine. Pentru că nu pot să ajung la fund, nu pot fi mîntuit. Îmi muşc pereţii obrajilor aşa de tare, că limba mea crede că e făcută din ghemotoace de tapet. N-am dormit de patru zile.
Cînd se uită la mine, sînt un mincinos. Ea e simulanta. Ea e mincinoasa. În seara asta, cînd am făcut cunoştinţă, ne-am prezentat: mă numesc Bob, mă numesc Paul, mă numesc Terry, mă numesc David.
Niciodată nu-mi dau numele real.
- Cancer, nu? m-a întrebat.
Apoi a zis:
-Bună, mă numesc Marla Singer.
Nimeni nu i-a spus vreodată Marlei ce fel de cancer. Apoi am fost cu toţii ocupaţi să ne legănăm copilul din noi.
În timp ce bărbatul plînge în continuare pe gîtul ei, Marla trage încă un fum din ţigară.
O privesc dintre ţîţele zguduite de plîns ale lui Bob.
Pentru Marla sînt un simulant. Începînd din a doua noapte în care am văzut-o, n-am mai putut să dorm. Totuşi, eu am fost primul simulant, dacă nu cumva toţi oamenii ăştia mint în legătură cu leziunile lor, cu tusea şi tumorile lor, chiar şi Bob Barosanu', mata-hala. Bob babanu'.
Numai uită-te la părul lui dat cu fixativ.
Marla fumează şi îşi roteşte ochii.
În acest moment minciuna Marlei reflectă propria-mi minciună şi tot ce văd sînt numai minciuni. În mijlocul întregului lor adevăr. Toţi se agaţă de spaima lor cea mai mare şi-şi împărtăşesc spaima lor cea mai mare - că moartea se îndreaptă direct spre ei şi că simt în ceafă ţeava unei arme. Ei bine, Marla fumează şi îşi dă ochii peste cap, iar eu, eu sînt îngropat sub un covor hohotitor şi, dintr-o dată, pînă şi moartea şi pieirea nu mai reprezintă în camera aia, cu flori de plastic aşezate pe video, decît un non-eveniment.
- Bob, zic, mă striveşti.
Încerc să vorbesc în şoaptă, apoi renunţ.
- Bob.
Încerc să vorbesc încet, apoi ţip:
- Bob, trebuie să mă duc la closet.
La baie, deasupra chiuvetei, atîrnă o oglindă. Dacă e aşa cum cred eu, atunci o să mă-ntîlnesc cu Marla la Deasupra şi Dincolo, grupul celor cu disfuncţii cerebrale provocate de paraziţi. Marla o să fie acolo. Bineînţeles, Marla o să fie acolo, iar eu o să mă aşez lîngă ea. Şi, după ce-o să facem cunoştinţă, după meditaţie, cele şapte uşi ale palatului şi mingea albă de lumină tămăduitoare, după ce o să ne deschidem ceakrele, cînd o să vină momentul să ne îmbrăţişăm, o s-o înşfac pe curva asta mică.
Cu braţele strînse pe lîngă corp şi buzele lipite de urechea ei, o să-i zic, Marla, simulanta dracului, cară-te de-aici.
Ăsta-i singurul lucru adevărat din viaţa mea şi tu-l distrugi.
Turista dracului.
Data viitoare cînd o să ne-ntîlnim, o să-i zic, Marla, nu pot să dorm dacă stai aici. Cară-te.