Laboratorul doctorului Man (fragmente)

Săptămîna viitoare, în aceeaşi zi, 27 aprilie 2016, artistul Victor Man deschide la Berlin, cu ocazia "Weekend-ului galeriilor" (gallery-weekend-berlin.de), două noi expoziţii, la galeria Plan B (plan-b.ro) şi, respectiv, galeria Neu. Mai jos, o primă parte din textul de catalog pe care am fost invitat să-l scriu cu această ocazie.
 
Pictura lui Victor Man cheamă la scris, se cere descrisă atent în cuvinte, expusă şi desfăşurată analitic pentru a încerca să "traduci", să înţelegi, să arăţi ce se vede, ce se arată, ce se întîmplă, ce face, pur şi simplu, artistul, ce fel de operaţie şi în ce scop o elaborează el. Scrii ca să vezi. Totul, în tablourile lui Victor Man, este în acelaşi timp precis şi misterios. Şi tocmai de aceea par ele a cere să fie integrate într-un protocol mai vast, într-o suită de operaţii pe care le bănuieşti potenţial capitale, decisive pentru, să zicem, soarte culturii europene, a omului creator european, a psih-alchimiei occidentale aflate, astăzi, în criză, meta-protocol de cunoaştere care trebuie să fie, tocmai, elaborat pornind de la ele, dar care ne-ar putea aduce, printr-o operaţie pe nerv deschis, salvarea.
 
Nu sînt singurul dependent (epistemic) de arta lui Victor Man, de senzaţia aceasta foarte specială de iminenţă a unei descoperiri decisive dacă stai să te apleci cu suficientă atenţie asupra ei. După Trienala de la Paris din 2012 (Intense Proximity), curatorul Okwui Enwezor l-a invitat pe Victor Man şi în atît de dificilul, din punct de vedere arhitectural, "Pavilion Central" din Giardini al Bienalei de la Veneţia din 2015, unde i-a rezervat poate cea mai deosebită încăpere, pe care am numit-o într-un articol "camera secretă a lui Victor Man". Expoziţia de faţă reia, ducîndu-le mai departe, cercetările prezentate în 2015 la Veneţia, oferind publicului şansa unei participări "pe viu" şi "în timp real" la unul dintre cele mai pasionante şantiere-laborator din arta contemporană.  
 
Operaţia continuă: asemenea unui alchimist, Victor Man îşi vede în continuare, nestingherit, concentrat, de "operă". Este vorba de o suită de lucrări de mici dimensiuni, uneori pornind de la cîte un motiv sau de la cîte o scenă mai mult sau mai puţin enigmatică din pictura prerenascentistă (Trecento şi Quatrocento). Sînt false miniaturi, căci, aşa cum spune pictorul însuşi, subiectele se "auto-dimensionează". Aceeaşi senzaţie de protocol ştiinţific, de Ars Magna dinainte de separarea artei de ştiinţă, a fizicii de metafizică şi chiar a eticii de politică (adică dinainte de apariţia "omului" ca formaţiune culturală şi de cunoaştere, dacă este să dăm crezare celebrei "arheologii" a lui Michel Foucault din Cuvintele şi lucrurile), devine, aici, de-a dreptul vertiginoasă, micile tablouri chemînd la sine şi fiind, de fapt, tocmai nişte mici dispozitive strategice, nişte mici "asamblaje" para-clinice de captare a privirii şi, simultan, de operaţie pe nervul optic european. Ca "subiect", este vorba, de exemplu, de mici scene sau de o statuie cu aparenţe clasice fisurată, dar care te face să te întrebi, aşadar, dacă nu cumva lentila, ochiul, mediul tău vitros, viziunea ta nu este cea crăpată, de nişte animale parcă pur decorative, de scene biblice consacrate însă de marea pictură, de metamorfoze în curs sau pe punctul de a fi declanşate, de nuntiri interzise, flagelări etc. Violenţă conţinută, deja stilizată şi formalizată, civilizată pictural: esenţa culturii, esenţa Europei.
 
Tablourile "expun", aşadar, un mod de operare, un protocol tehno-ştiinţifico-artistic aparte, unic, compus din (ca şi cum acestea ar putea fi diferenţiate şi numărate) trei proceduri simultane: izolare de detalii (cel mai adesea, aşa cum spuneam, micro-scene umane, animale sau animal-umane de violenţă potenţială, conţinută sau iminentă care pot produce grefe, hibridări, metamorfoze, evoluţii şi deveniri neaşteptate), cadru mic şi precis (supra-focalizare) şi, în sfîrşit, de-colorarea atît de aparte (înnegrire, înverzire, înroşire: opera la negru, opera la verde, opera la roşu), specifică artei lui Victor Man, altfel spus cufundarea "subiectului" într-o baie de "apă moartă"/"apă vie", de "umbrire" în cel mai intens jungian sens alchimico-terapeutic. Iar operarea picturală poate fi ea însăşi figurată en abyme, ca "subiect", prin metamorfoze şi aventuri dintre cele mai stranii, precum coloanele şi bolţile renascentiste ieşind din altă obsesie a lui Victor Man, fantoşa feminină, sau asemenea personajelor care par a voi să se polenizeze simbolic, trans-categorial, stînd să se atingă, dar oprindu-se pe pragul crimei, în buza violenţei, în anticamera infinitezimală a actului.
 
Ar putea părea onirism, dar nu e. Ar putea părea vizionarism, dar nu e. Sau, dacă afirmi că arta lui Victor Man e "onirică" sau "vizionară", spui ceva, dar pîna la urmă nu spui nimic. Eviţi, altfel spus, să-i primeşti provocarea şi s-o prelungeşti - aşa cum cere - sub forma unui posibil scenariu de cunoaştere-salvare capabil să re-unească, cum spuneam, arta şi ştiinţa, sufletul, spiritul şi acţiunea.
 
În viziunea mea operaţională asupra viziunii lui Victor Man, acesta redefineşte planul tabloului transformîndu-l într-un cîmp de operaţie şi de operaţiuni: lame, lamele, lentile, retorte, homunculi chiar, Faust, Goethe, Marea Tradiţie etc. Văzul este aici în acelaşi timp obiect clinic (pacient) şi subiect operator (intervenţie terapeutică). Prin meta-operaţie şi pentru a putea fi operat şi, prin intermediul lui, a putea să opereze esenţial, planul tabloului, deci planul de viziune, este transformat, transmutat operaţional într-un cîmp genital de operare.
 
Şi abia aici poate începe "scandalul", partea de nemărturisit, ocultă chiar, a operaţiilor lui Victor Man: punctul cel mai avansat al căutării sale.
 
[...]