Idris Khan

Ceea ce pare murdărie, pată, fond compact, indistinct, dacă te apropii suficient vezi că e format din cuvinte. Cuvinte suprapuse, discurs peste discurs, la infinit, pînă nu se mai vede, aude, înţelege nimic: ca şi cum n-ar fi fost expresie şi înaltă, superioară dublă articulare. Devine un soare negru, invers, explodat, o stea întunecată de limbaj în explozie. Care la centru este implozie, compost. Dacă tot trebuie să existe un centru, acesta e locul imploziei, al negativului şi plinului absolut, al Negrului (chiar şi ca alb).
 
Numai la margini se mai vede că e (era) vorba de cuvinte. Numai pe la margini, firav, zdrenţuit, se mai poate (aproape) citi cîte ceva. La margini, nu în centru.
 
Sau în umbră, dedesubt, de pe un strat în altul, prin proiecţie (din nou negativul). Deasupra, plin, este ecranul pe care, prin suprapunere şi îngrămădire, nu se mai distinge nimic. Dar ecranele sînt întotdeauna mai multe, lateral şi (aici, în lecţia aceasta) în profunzime, dedesubt. Un ecran proiectîndu-se pe alt ecran filtrează, distilează compostul de cuvinte, de discurs, de expresie din care este făcut, stea neagră în implozie-explozie.
 
Ca (nu foarte) mulţi artişti contemporani (Victor Man), şi acesta se luptă cu negrul, invers însă, căci aici nu e dat, trecut, în adînc, ci de suprafaţă, terminal, prin suprapunere: ştersătură. Scrisul şi sensul ca ştersătură.
 
Abia la margini se vede că a fost text.
 
Hărţi cognitive ale lumii. Artă conceptuală remanentă.

(http://www.galeriethomasschulte.de/en/)