Arta la muncă (o utopie imediată)

Nu ştiu dacă voi mai ajunge să vizitez încă o dată, aşa cum m-am lăudat şi cum mi-ar plăcea, Salonul de artă contemporană de la Montrouge (o periferie sudică a Parisului, capătul linei 4 de metrou), rezervat tinerilor şi curatoriat de Ami Barak, dar multitudinea de lucrări pe care am văzut-o mi-a lăsat o impresie clară de prospeţime şi chiar de noutate care m-a făcut să visez, să întrevăd o utopie calmă şi eficientă a artei.
 
În primul rînd, este vorba de o diferenţă de ton şi de atitudine: tinerii artişti francezi selectaţi la Montrouge sînt aplicaţi, serioşi, modeşti, deloc afectaţi şi absolut deloc patetici. Nu vor să epateze, nu se refugiază în poezie, chiar dacă pot fi vag nostalgici, dar realismul lor nu este nici sec, ci, cum să spun ca să nu creez confuzii, funcţional. Pur şi simplu, tinerii artişti demontează, denunţă, arată, clarifică, se folosesc, dacă îmi este permis să spun astfel, de artă, la maximum, traducînd transmedial realitatea, dar nu teoretizează, nu filosofează şi nu se vaită inutil, nu fac paradă, ci lucrează. Să fie oare încă prea aproape de şcoală?
 
Mai toate lucrările lor sînt multimediale, dar multimedialitatea lor este una de rang 2.0, dacă pot spune aşa, fiind folosită pentru transpunere şi traducere, deci pentru analiză, clarificare şi deci denunţare în sine, fără vorbe. Dacă a dispărut ceva este, prin urmare, discursivismul şi poza, adică ideologia întrupată (fie ea neoliberală sau anticapitalistă). Este vorba de o artă analitică, aproape tehnică, dar tehnică intelectuală specifică, un fel de contra-presă, dar de analiză şi de investigaţie, nu de editorial.  
 
Or, tocmai aceasta ar fi utopia imediată pe care m-a făcut s-o visez Salonul de la Montrouge: artistul ca lucrător social profesionist specific şi aplicat. Ce mai este opera de artă? Un dispozitiv de traducere, de transpunere, de decodare transmedială, dar nu a unei idei prin realităţi, cum face propaganda, ci a unor realităţi prin alte realităţi. Realitatea nu poate deveni lizibilă decît în mod imanent şi contingent, prin ea însăşi, constituindu-se ca linie expresiv-impresivă, de sensibilitate.
 
Mult desen, deci. Şi mult video. Dar nu singure sau în sine, ci integrate, funcţionalizate. Alături de textile sau ceramică (reveniri, reactualizări): niciun mediu nu este superfluu, este nevoie de toate pentru analiza şi decodarea realităţilor sociale, contribuţia artistului, dacă pot să mă exprim, din nou, atît de barbar, constînd în utilizarea lor eficientă ca dispozitive de transcodare: în buna lor dispunere. Care derivă din bună dispoziţia artiştilor. Şi, ca subiect predilect, oraşul, dispariţia lui prin distrugerea reperelor şi a memoriei, ceea ce nu mai presupune însă ruinofilia, ci spectralitatea. Exact, funcţional, inventiv, ne-patetic. Arta nu trebuie distrusă sau "depăşită", ci folosită ca o contra-expertiză. Ceea ce nu înseamnă nici o (re)cădere în artizant.  
 
Putem începe să (re)înţelegem de ce este nevoie public, social (adică intim) de artă, şi cum poate fi satisfăcută în acelaşi timp strict, integrat şi exploziv de divers această nevoie.
 
Trebuie să visăm nu frumos, ci precis. Iar eu visez o artă precisă, implacabilă, de care să nu ne mai putem lipsi în intelecţia noastră cotidiană.