Ducu, salvează-mă!

Când îmi spunea că o să moară tânără, mă gândeam că vorbeşte fără să se gândească. Şi totuşi...

În timpul sarcinilor, a avut nişte mastite de lactaţie. De fiecare dată când simţea ceva ciudat la sân, intra în panică. Îi era frică să nu facă cancer. Existau antecedente în familie, chiar bunica ei murise de cancer la sân, suferind enorm. De asta nu se liniştea decât cu greu, chiar şi după ce medicul îi spunea: "N-ai nimic, dar să fii atentă, vino la consult de câte ori simţi că ceva nu e în regulă".

O vreme n-am mai auzit de spaima asta. Între timp, copiii au crescut. Apoi...

Eram deja divorţaţi de vreo doi ani, când, brusc, a început să-mi ceară varză. Copiii rămăseseră la ea, iar eu îmi luasem sarcina să-i aprovizionez. Le cumpăram cam tot ce-mi luam şi mie, fără să-i mai întreb. Le duceam acasă cumpărăturile. La un moment dat, Silvia îmi spune: "Poţi să-mi aduci şi nişte varză?" M-am mirat, dar n-am comentat. "Ai adus doar una? Data viitoare să aduci mai multe, te rog". De atunci am tot cărat varză. Cu kilogramele. N-am mai apucat să o întreb ce face cu atâta varză, pentru că de cum i-am adus-o pe prima, Silvia, care până atunci nu dormise niciodată după-amiaza, n-a mai fost de găsit, când era acasă era întotdeauna închisă în dormitor, spunea că doarme. Mama ei mi-a spus mai târziu că nu dormea, stătea doar întinsă, dar îşi punea foi de varză pe sânul care supura, aşa că n-avea cum să primească musafiri. Tot atunci remarcasem că începuse să-şi cumpere o revistă cu de toate, inclusiv o pagină cu leacuri pe cât de simple pe atât de miraculoase, care vindecau orice boală, şi mai ales cancerul. Timp îndelungat n-am făcut legătura între varză, revistă şi boala ei. Se pare că tratamentul cu varză îi fusese recomandat de un aşa-zis medic naturist, pe care nu ştiu cum îl găsise. Oricum, când cancerul de care se temea Silvia a apărut cu adevărat, naturistul pe care l-a consultat a asigurat-o că n-are motiv de îngrijorare: "O mică zgaibă care supurează. O să-ţi treacă imediat dacă pui pe ea foi de varză crudă". Tot el i-a recomandat să citească şi revista, ca să se convingă că avea dreptate, şi să mai găsească şi alte idei de tratament acolo, dacă avea chef.

După unul sau doi ani de aşa-zis tratament cu varză, când rana devenise de acum purulentă, s-a dus la un medic oncolog. Probabil cel mai bun din ţară. Acesta i-a spus fără înconjur: "Crezi că ai nouă vieţi? De ce ai aşteptat atât?". A îngrijit-o excepţional, oferindu-i încă nouă luni de viaţă, deşi diagnosticul fusese aspru - stadiul patru, cu metastaze -, iar prognosticul de-a dreptul sumbru - speranţă de viaţă între treizeci şi patruzeci de zile. Sigur, conform uzanţelor de la noi, nu i-a spus nimic Silviei, ci doar mamei ei, care o însoţea. Mama ei l-a crezut probabil nebun pe medic - Silvia arăta perfect, părea în plină formă, mai puţin rana de la sân -, aşa că n-a vorbit despre asta cu Silvia, nici mai direct, nici mai voalat. Oricum, Silvia şi mama ei n-au părut niciodată să înţeleagă - sau să recunoască - cât de gravă era această insidioasă boală care, netratată, îi cuprinsese în doi ani întregul corp. Eu le însoţeam mereu la spital, dar mi se oferise doar ingratul rol de şofer şi de sprijinitor moral. Dacă am văzut că nu vor să vorbească despre asta, n-am vrut să forţez lucrurile, le-am lăsat pe ele să decidă dacă vor sau nu să-mi povestească ceva despre boală. Nu mi-au spus niciodată nimic, cred că nimic nu li se părea important, oricum orice veste rea trecea pe lângă ele fără să le atingă.

După mai multe internări şi o serie de tratamente care, după cum mi-am dat seama atunci, au avut mare efect, prelungindu-i spectaculos viaţa (deşi au şi chinuit-o puţin), medicii au trimis-o totuşi într-un târziu acasă pe Silvia. Se apropia sfârşitul, iar de aici încolo medicina nu mai putea decât să-i dea calmante care s-o ajute să moară demn, fără să sufere. Dar asta nu depindea numai de medici.

Spre surpriza noastră a tuturor, Silvia n-a mai vrut la părinţii ei, unde stătuse în ultimele două-trei luni, de când începuse să aibă nevoie de îngrijire permanentă. N-a vrut nici acasă la ea, unde copiii rămăseseră singuri. A vrut la mine. Mi-a explicat şi de ce a făcut alegerea asta: îi va fi mai uşor cu transportul, pentru că doar la mine este lift. Ajunsese în faza în care nu se mai deplasa decât fie cu scaunul cu rotile, fie purtată pe braţe. Sigur că i-am îndeplinit ultima dorinţă. A venit însoţită de mama ei, care nu se mai despărţea de ea, fiindcă trebuia îngrijită zi şi noapte.

În apartamentul în care am trăit cu ea atâţia ani a intrat însă doar o umbră a ceea ce fusese Silvia până nu demult. Numai piele şi os, a fost depusă în pat, de unde doar rar se ridica, sprijinită, ca să se ducă până pe fotoliu, unde se aşeza pentru cel mult zece minute la televizor - o interesau ştirile de la Euronews, nu ştiu de ce -, după care cerea să fie adusă înapoi în pat.

Încet-încet a apărut şi durerea care întârziase până atunci. Când o simţea că vine, Silvia începea să se zbată, încerca să se ridice în capul oaselor, ca şi cum n-ar mai fi suportat să stea întinsă pe spate, pe urmă se întindea la loc, şi tot aşa, ca o păpuşă mecanică. Când o întrebam ce simte, îmi spunea că-i ard tălpile. La început nu ţipa, făcea doar un fel de "uş-uş-UŞ-UUŞŞ" în creştere, ca şi cum ar fi simţit o usturime puternică. Atât. Adevărul e că nici nu prea mai avea glas. Când era mai bine, ne chema să venim lângă ea, pe mine, pe mama ei, pe copii, pe sora sa. La un moment dat a început să nu ne mai recunoască. Continua să ne cheme şi atunci când eram deja lângă ea.

O dată, pe când îi citeam dintr-o carte, ţinându-i mâna în mâna mea, a strigat pe neaşteptate:
- Ajutor! Ducu, salvează-mă!

Cât fusesem cu ea, făcusem tot ce putusem ca s-o consulte cei mai buni medici, ştiam că un eventual cancer trebuie diagnosticat şi tratat imediat, nu poate fi amânat nici o zi, ca să nu se răspândească în întregul corp. Rămasă singură, a aşteptat doi ani până să se ducă la medic, lăsându-se în acest timp pe mâna unui naturist şi a unei reviste cu leacuri băbeşti. Neputinţa m-a făcut să-mi dea lacrimile. Dar ceva tot puteam face. Străfulgerat de o bănuială, m-am dus ţintă la mama ei:
- Nu vă supăraţi, îmi puteţi spune şi mie ce calmate îi daţi?
- Păi Algocalmin, ca şi până acum, câte unul la douăsprezece ore.

Răspunsul ei m-a descumpănit. Cu ceva vreme în urmă, Silvia îmi arătase nişte calmante destul de puternice pe care le primise de la spital, şi pe care-mi spunea mândră că nu le ia, le păstrează pentru când va fi nevoie, dacă o s-o doară vreodată mai tare. Apoi, îmi amintesc că din întâmplare l-am auzit pe medicul ei spunându-i că atunci când durerile vor creşte în intensitate, îi va prescrie calmante încă mai puternice, opiacee, care îi vor lua durerea cu mâna.
- Algocalmin? Nu e prea puţin? Nu e treaba mea, dar ştiu că medicii i-au recomandat calmante puternice, ca să nu sufere.
- Medicii sunt nişte proşti, am aruncat reţeta pe care mi-au dat-o, alea sunt medicamente pentru canceroşi, fata mea n-are cancer, se va vindeca.

M-am speriat. I-am telefonat imediat lui Tata:
- Poţi să-mi scrii, te rog, o reţetă pentru nişte calmante? Silvia are nevoie de câteva pastile pentru noaptea asta. Pare să aibă nişte dureri atroce, şi nu pot să stau cu mâinile încrucişate, privind-o cum suferă. Mâine o să-i dau un telefon medicului ei, am impresia că el şi cu mama ei nu se mai înţeleg, dar acum, în miezul nopţii, n-am cum să rezolv problema asta.
- Îţi dau o reţetă, dar ce-ţi prescriu eu n-o va ajuta prea mult. Îi trebuie calmante care nu se găsesc la farmaciile obişnuite.

Am trecut pe la Tata, apoi pe la o farmacie deschisă noaptea, de unde am luat câteva tablete. Când am ajuns acasă, m-am speriat de ţipetele de durere care umpleau apartamentul. M-am repezit să-i dau o tabletă. Mama ei mi-a smuls atunci toate calmantele din mână, şi s-a dus cu ele direct la baie. Le-a aruncat în WC, după care a tras apa demn, fericită că m-a împiedicat să-i otrăvesc fata.

În zilele următoare, Silvia a ajuns să urle aproape constant de durere, iar eu nu ştiam ce să mai fac. În tot acest timp, mama ei bodogănea fără întrerupere: "Ai venit cu burta la gură să ne spui că vrei să te măriţi cu ăsta", "Aşa-ţi trebuie dacă l-ai vrut pe el", "Ţipă acum, dacă n-ai ţipat când trebuia".

Din când în când, în rarele ei momente de semi-luciditate, Silvia spunea: "Îmi trăieşti viaţa, mamă!", "Scârbă... mi-e scârbă!", "Am vrut să mă sinucid!".

Peste câteva nopţi, s-a liniştit. Apartamentul se cufundase într-o tăcere adâncă. M-am apropiat de Silvia, şi am privit-o. Avea o faţă calmă, aproape zâmbitoare, ca de bebeluş. Respira rar, tot mai rar.

(Bucureşti, 2009-2016)