Home

Home
Cititi-ne pe FacebookUrmati-ne pe TwitterFeed RSS gratuit

Spacer

Atelier LiterNet  Sageata  Dialoguri  Sageata  Interviuri

Mileniul III va fi matematic sau nu va fi deloc


Eugenia Voda, un interviu cu Solomon Marcus

22.07.2016
Editura Spandugino, noiembrie 2013
TextText mai micText mai mare
Versiune imprimabila Adauga cu AddThis
Articolul anterior din rubrică
Articolul urmator din rubrică

Eugenia Vodă: Pentru prima oară în Studioul Profesioniştilor am invitat un matematician, Solomon Marcus. Domnule profesor, ce putem face ca la auzul cuvântului matematică lumea să nu închidă televizorul? Există acest pericol?
Solomon Marcus: Da. Cred că se aplică recomandarea pe care mi-a făcut-o şi mie profesorul Miron Nicolescu în anul I de facultate. Să uitaţi tot ce aţi învăţat în şcoală la disciplina numită Matematică şi să luăm totul de la început.
 
E.V.: Frumos! Să luăm totul de la început. Să nu mai avem prejudecăţi în legătură cu matematica, să nu ni se mai pară aridă şi abstractă. Cum ne-aţi putea convinge să ne îndrăgostim de matematică, chiar dacă nu ne place?
S.M.: Exact aşa, să încercăm să aruncăm asupra ei o privire proaspătă, să încercăm să punem între paranteze toate prejudecăţile cu care ne-au obişnuit şcoala şi dicţionarele. Când auzim de matematică, ne gândim la numere, la cantitate, la precizie, la rigoare. Nu pretind că aceste lucruri nu sunt prezente în matematică, dar nu ele dau ceea ce este genuin şi caracteristic matematicii de astăzi.
 
E.V.: Nu de astăzi, a matematicii în general.
S.M.: În ultima sută de ani, matematica s-a schimbat atât de mult încât, dacă rămânem la imaginea ei de la 1850, riscăm să ne înşelăm foarte mult.
 
E.V.: Dacă ar fi să strângeţi într-o frază istoria matematicii pe milenii, ce aţi spune despre fiecare mileniu?
S.M.: Matematica dinainte de cea grecească, cea babiloniană, sau egipteană, a fost una empirică. Matematica bazată pe teoremă începe cu grecii Thales, Pitagora, Euclid. Ei au dominat primul mileniu. Mileniul al doilea a fost dominat de tot ce ne-a venit de la matematica arabă în Europa prin romani, prin alţii. Pe la mijlocul acestui mileniu se produce despărţirea limbajului matematic de cel cotidian. Acum ne aflăm în pragul unei matematici în care metabolismul ei cu restul lumii a devenit esenţial şi în care s-a demonstrat universalitatea ei, faptul că ea are relevanţă în orice activitate umană. Suntem în faţa pariului istoric de a onora această universalitate.
 
E.V.: Ziceţi că mileniul III va fi matematic sau nu va fi deloc?
S.M.: Eu tot sper că mileniul al III-lea va aduce recunoaşterea statutului artistic al matematicii şi că ea va fi recunoscută ca o podoabă a culturii, cum sunt muzica, pictura, poezia. Matematica va fi recunoscută ca o activitate profund umană, ceea ce nu s-a întâmplat în secolul al XX-lea, când unii filosofi, ca George Steiner, au considerat limbajul matematic drept antiuman.
 
E.V.: Un limbaj profund uman care nu o să fie niciodată o limbă moartă.
S.M.: Acest limbaj are în faţa sa un viitor nelimitat, dar şi el va trece prin metamorfoze care-l pot face de nerecunoscut faţă de cel de azi.
 
E.V.: În fond, ce e matematica, domnule profesor?
S.M.: Aşa cum nu ştim să răspundem la întrebările Ce e poezia?, Ce e viaţa? sau Ce e filosofia?, nu ştim să dăm o definiţie. S-au propus unele definiţii, dar niciuna nu este unanim acceptată. Se spune acum că este ştiinţa structurilor în forma lor cea mai abstractă sau că este o ştiinţă a formelor în toată varietatea şi dinamica lor. În orice caz, a rămâne la definiţia strict cantitativă a matematicii ar fi o mare eroare.
 
E.V.: Ce înţelegeţi prin definiţie strict cantitativă?
S.M.: Adică să înţelegem că înseamnă aproape exclusiv a lucra cu numere, cifre. E mult mai mult, şi aş spune chiar că e în primul rând altceva.
 
E.V.: M-aţi întrebat înainte de emisiune dacă vom discuta despre matematică sau despre dvs.? Aş vrea să discutăm despre matematică prin dvs. şi despre dvs. prin matematică.
S.M.: Pentru mine matematica a fost o descoperire relativ târzie.
 
E.V.: La ce vârstă?
S.M.: Cam la 19-20 ani. A existat un geniu indian, Ramanujan, un autodidact care făcea matematică fără să aibă vreo idee culturală despre această ştiinţă.
 
E.V.: În ce secol a existat?
S.M.: La începutul secolului al XX-lea. A reuşit să găsească pe cont propriu, fără o educaţie sistematică, o seamă de evaluări numerice, de fapte matematice, care abia în ultimele decenii au fost descoperite în caietele sale şi s-au dovedit de foarte mare utilitate în informatică şi în analiza numerică.
 
E.V.: Daţi-mi un exemplu, dacă există, de matematician celebru care s-a apucat târziu de matematică?
S.M.: Se pare că matematicianul german Karl Weierstrass a fost în această situaţie, a fost profesor de liceu, mi se pare că de gimnastică şi a devenit un matematician celebru.
 
E.V.: La ce vârstă?
S.M.: Cred că după 40 de ani. Probabil că el avea o seamă de curiozităţi şi de preocupări şi înainte, numai că nu le practica sistematic. Nu este o situaţie tipică. În general, se crede că matematica are nevoie de vârsta tânără. Dar nici nu se poate afirma cineva astăzi în matematică la o vârstă prea tânără, pentru că este mult de învăţat. E ceva care în mod special dezavantajează matematica, haina în care ea iese în lume, în manuale, în texte de specialitate. Se ascunde adevărata natură a matematicii. Haina în care iese ea în lume este deductivă, deodată vedem teoreme, demonstraţii, deducţii, silogisme.
 
E.V.: Şi ce aţi vrea să vedem?
S.M.: În partea ei de creaţie, matematica este o lume de ipoteze, de bănuieli, de intuiţii, de tatonări, de inspiraţie, de greşeli, de reveniri, de experimente.
 
E.V.: O descrieţi ca pe un fel de spaţiu al aventurii.
S.M.: E vorba de un alt mod de a o privi, deci e vorba de o matematică în care predomină idei, motivaţii, toate aceste aspecte culturale care în general sunt neglijate.
 
E.V.: Sunteţi un om care a folosit matematica, tocmai ca să pătrundă, pe alte căi decât cele obişnuite, în zonele culturii, în muzică, în teatru, în literatură.
S.M.: Matematica actuală este deficitară sub aspect cultural, în bună măsură pentru că nu acordă atenţie metabolismului ei cu restul lumii, cu celelalte discipline, cu viaţa.
 
E.V.: Să ne oprim la cuvântul viaţă. Sunteţi autorul a zeci de volume nu numai din bibliotecile româneşti ci şi din bibliotecile străine, aveţi multe volume traduse, sunteţi şi un profesor cu mulţi ani de experienţă. Câţi ani de experienţă didactică aveţi?
S.M.: Am predat la Universitate 42 de ani, până acum 10 ani. De atunci am rămas profesor consultant, conduc doctorate. Pe urmă am predat la o serie de universităţi din lume.
 
E.V.: Oricât ar părea de paradoxal, ştiu că v-aţi dorit în adolescenţă să deveniţi actor şi spuneaţi într-un interviu că profesorul care nu e şi actor e pierdut.
S.M.: Oricine practică o profesiune în faţa unui public trebuie să fie în mod inevitabil un actor.
 
E.V.: Un actor în ce sens? Dvs. în ce sens vă simţiţi actor?
S.M.: Dacă vin în faţa studenţilor şi prezint o teoremă pe care am predat-o şi la 20 de serii anterioare de studenţi, poate că teorema respectivă a devenit o rutină, sunt plictisit de ea, dar nu am voie să arăt acest lucru. Trebuie să mă apropii de acea teoremă cu prospeţimea dintâi, ca şi cum aş descoperi-o în acel moment, împreună cu studenţii mei. Matematica are şi o teatralitate genuină, în sensul că presupune o punere în scenă, intervin diferite părţi care intră în conflict, intră într-o dezbatere, şi trebuie să stăpâneşti toate aceste situaţii, să fii un regizor. Am găsit într-un dicţionar că theoros în greacă înseamnă spectator. Deci, într-un fel, teorema este un spectacol. Trebuie să fim în stare, dacă vrem să avem succes în faţa tinerilor, să-i facem să înţeleagă în ce constă spectacolul numit teoremă.
 
E.V.: Şi spectacolul numit matematică. Privindu-vă propriul personaj, vă daţi seama, sau nu, că experienţa dvs. didactică v-a indus o oarecare deformaţie profesională? Vă daţi seama că şi la masa aceasta rotundă în doi, dvs. vorbiţi ca la catedră, ca pentru un amfiteatru?
S.M.: La catedră vorbesc în conformitate cu natura mea, deci nu am impresia că la catedră mă prefac într-un sens care să altereze modul meu de a fi.
 
E.V.: Cum aveţi o asemenea putere de muncă? Să scrii atâtea zeci de volume înseamnă o imensă putere de muncă.
S.M.: Totul este o chestiune de organizare, pentru că n-aş spune că stau multe ore la masa de scris. Dar în domeniul acesta al ştiinţei, şi probabil că în orice domeniu al culturii, nu ai ore fixe de lucru, lucrezi şi când eşti pe stradă, şi când faci un duş.
 
E.V.: Cele mai bune idei v-au venit sub duş?
S.M.: Trebuie să recunoaştem că idei foarte bune ne vin foarte rar, dar vin în special nu atunci când ne aflăm la masa de lucru. Vin în timp ce discutăm cu alţii, faptul de a avea în faţă un interlocutor este un stimulent extraordinar în a dezvolta imaginaţia şi spiritul creator, când mergem pe stradă, deci în toate aceste situaţii în care gândirea noastră e lăsată să vagabondeze în voie, aparent să o ia razna.
 
E.V.: Să bată câmpii cu graţie.
S.M.: Tocmai atunci ne trezim că ne vizitează. Subconştientul are un rol foarte important aici, e un lucru recunoscut de toţi marii savanţi şi de toţi marii artişti. Ne trezim uneori dimineaţa şi deodată ne dăm seama că ştim cum să abordăm o problemă pe care în ajun nu am ştiut să o abordăm. Deci, în timpul nopţii creierul nostru a lucrat în continuare în sensul în care începuse în ajun.
 
E.V.: Câte ore dormiţi ?
S.M.: Dorm în etape, să spunem că dorm 5 ore noaptea şi încă două sau trei în timpul zilei.
 
E.V.: Mi s-a părut interesantă biografia dvs. pe care, într-o oarecare măsură, am studiat-o înainte de emisiune. Mai ales faptul că dvs., un om care a scris atât de mult până la o vârstă respectabilă, nu aţi avut o casă. Haideţi să umanizăm personajul Solomon Marcus, să-l coborâm de la catedră şi să trecem pe scara din dos a matematicii.
S.M.: E vorba de perioada ulterioară plecării mele din oraşul natal. În perioada copilăriei, adolescenţei, eram în casa părinţilor mei.
 
E.V.: Unde era casa părinţilor?
S.M.: La Bacău.
 
E.V.: Câţi copii eraţi la părinţi?
S.M.: Eram iniţial 8, 2 au murit, au rămas 6, acum au rămas 4.
 
E.V.: Şi părinţii cu ce se ocupau?
S.M.: Tatăl meu era croitor, mama mea era casnică, avea o cultură destul de redusă, dar foarte multă sensibilitate. Cred că îi datorez mult, dragostea mea pentru poezie cred că îmi vine de la mama mea.
 
E.V.: Aţi pomenit cuvântul poezie şi înainte de emisiune v-am rugat să aduceţi poezia lui Nichita Stănescu dedicată dvs., din care vreau să vă rog să-mi decupaţi trei versuri care vi se pare că vi se potrivesc.
S.M.: Am să citez doar două versuri, "Matematica s-o fi scriind cu cifre/ Dar poezia nu se scrie cu cuvinte". Este evident trimitere la Necuvintele lui Nichita Stănescu, ideea care străbate întreaga sa creaţie. Această obsesie a capacităţii limitate a cuvintelor, faptul că poetul simte că are de spus mult mai mult decât poate limbajul să exprime. Acelaşi sentiment l-am avut şi în matematică, unde cele mai multe numere nu au nume.
 
E.V.: O întrebare care o să vi se pară crudă, poate. La ce e bună, practic, matematica?
S.M.: Matematica stă la baza tuturor ştiinţelor naturii şi la baza ştiinţelor informaţiei. Cele mai multe din beneficiile tehnologice pe care le avem au la temelie matematica. Dar ea nu trebuie redusă la această dimensiune practică.
 
E.V.: Trebuie văzută nepragmatic.
S.M.: Trebuie văzută în latura ei artistică.
 
E.V.: Aţi trăit vreo epocă, e o întrebare retorică, în care politica vedea matematica drept un instrument? Sau matematica a fost scutită de influenţa politicii?
S.M.: Sigur că noi ne-am obişnuit ca în tot timpul comunismului matematica să fie vârâtă în planuri cincinale, ceea ce e contrar naturii ei. Ea nu se lasă planificată în modul acesta. Poţi să-ţi faci un plan să studiezi o anumită problemă, dar nu poţi să planifici că în cinci ani vei rezolva o problemă de matematică. Lucrul acesta e împotriva naturii ei. Matematica are în primul rând o natură artistică.
 
E.V.: Asta e obsesia dvs.
S.M.: Nu-i obsesia mea, e o mărturie a tuturor marilor matematicieni.
 
E.V.: Toţi marii matematicieni au fost şi artişti?
S.M.: Sigur că da.
 
E.V.: Sunt şi matematicieni, cred, care ştiau să facă un spectacol din ştiinţa lor. Mă gândesc la Grigore Moisil.
S.M.: Grigore Moisil este unul dintre mentorii mei, este cel care mi-a dezvăluit capacitatea matematicii de a fi un mod de a vedea lumea. Matematica îţi deschide o poartă în orice alt domeniu, spre orice altă direcţie. Nu cred că există domeniu al ştiinţei sau al artei care să fi scăpat razei ei de acţiune. Pentru oricare domeniu al ştiinţei sau al artei există acumulată o experienţă de cel puţin câteva decenii de abordare matematică.
 
E.V.: Sunteţi invitatul meu şi nu aş vrea să vă necăjesc, am constatat însă că deseori mijloace sofisticate, matematice, puse în mişcare pentru a aborda un alt domeniu decât cel strict matematic, au ca rezultat o concluzie măruntă sau o concluzie minoră, la care se putea ajunge şi pe o cale intuitivă şi fără a pune în mişcare un asemenea arsenal.
S.M.: Ştiu că aceasta este mentalitatea multor umanişti. Am observat-o, în materie literară, la Alexandru George şi la Alexandru Paleologu, oameni pe care îi stimez deosebit ca personalităţi culturale, dar trebuie să vă spun că această impresie vine tocmai din ignoranţa în domeniul matematicii. Matematica nu are ca menire în primul rând să răspundă la întrebări deja formulate, ci să promoveze noi moduri de a întreba.
 
E.V.: Nu noi moduri de a afla răspunsuri?
S.M.: Nu noi moduri de a afla răspunsuri la întrebări vechi, ci moduri de a multiplica modalităţile de a pune întrebări.
 
E.V.: Deci vedeţi în matematică o cale interogativă.
S.M.: Matematica, prin natura ei, este interogativă şi nu imperativă, cum se prezintă ea în manualele şcolare. Arătaţi că!, Să se găsească!, modul acesta al comenzii militare cu care ne-au obişnuit manualele de matematică, cele universitare şi cele de şcoală, nu e natura matematicii. Într-o carte de matematică, la primele pagini ai impresia că se spun banalităţi. Că 2+3 este egal cu 3+2, de pildă. Matematica începe cu lucruri deosebit de simple, aparent banale şi deodată alunecă în lucruri ininteligibile pentru cel care nu are răbdare şi nu are interesul necesar. Matematica e o probă maratonică.
 
E.V.: O probă maratonică şi avem în studio un maratonist performant, un profesionist al maratonului numit matematică. Nu v-aţi plictisit, nu aţi obosit niciodată în maratonul ăsta, nu aţi vrut să evadaţi ? Aţi vrut mereu să evadaţi, d-asta v-aţi apucat să studiaţi teatrul, poezia, alte zone cu ajutorul interogaţiei numită matematică.
S.M.: Sunt două stări care mi-au fost întotdeauna străine: starea de plictiseală şi, ceea ce se spune mereu acum, nevoia de distracţie.
 
E.V.: Nu v-aţi plictisit mai mult cu dvs. sau nu v-aţi plictisit mai mult cu ceilalţi? Sunteţi un solitar care nu se plictiseşte sau sociabil care nu se plictiseşte?
S.M.: Am o nevoie organică de a alterna singurătatea cu întâlnirile cu alţii. Mi se pare că atâta vreme cât nu păstrăm acest echilibru, nu învăţăm să fim singuri şi nu învăţăm să fim împreună cu alţii, să alternăm aceste două registre, nu vom putea reuşi în nicio activitate serioasă.
 
E.V.: Şi celălalt lucru pe care ziceţi că niciodată nu l-aţi înţeles e nevoia de distracţie. Copii nu aveţi, nu?
S.M.: Nu în sensul propriu, dar bucuria mea vine din faptul că un număr mare de oameni mai tineri decât mine mărturisesc că au primit ceva de la mine. Ce înseamnă a te distra? Înseamnă ceea ce văd că spun astăzi tinerii, mereu sunt întrebaţi la televizor dacă se distrează.
 
E.V.: Şi nici când eraţi adolescent nu aţi simţit nevoia să pierdeţi vremea?
S.M.: Vara citeam foarte mult, evident îmi plăcea să mă plimb, să văd natura, mă fermeca natura, dar abia aşteptam să înceapă iar şcoala.
 
E.V.: În ce an v-aţi născut, domnule profesor?
S.M.: În 1925.
 
E.V.: Şi în timpul războiului aveaţi, deci?
S.M.: În 1940 aveam 15 ani, dar, după cum ştiţi, lucrurile s-au deteriorat în lume încă din a doua jumătate a anilor '30, a fost un proces de pauperizare care i-a atins şi pe părinţii mei. A trebuit să învăţ să-mi câştig existenţa încă din ultimele clase de liceu, să dau meditaţii.
 
E.V.: De matematică?
S.M.: În special de matematică, dar şi la alte discipline şi lucrul acesta a continuat până la începutul anilor '50. Şi ca student care locuia la cămin aveam nevoie să dau meditaţii, pentru că trebuia să-i şi ajut pe părinţii mei, care între timp deveniseră săraci.
 
E.V.: Există vreun cartier al Bucureştiului în care să nu fi dat meditaţii?
S.M.: Cel puţin al Bucureştiului din 1950 cred că nu, acum Bucureştiul s-a mărit.
 
E.V.: În anii '50 băteaţi tot Bucureştiul la meditaţii. Nu aţi avut atunci accese de mizantropie? Dacă un elev era tare de cap...
S.M.: Nu, în sinea mea eram convins că matematica nu se învaţă cu meditator, nu se poate învăţa decât printr-un efort personal. Mentalitatea celor mai mulţi părinţi era că meditatorul este necesar şi probabil că era într-o anumită măsură. Totuşi, în aceste condiţii eram fericit, mă refer la perioada anilor '40.
 
E.V.: Dar când aţi realizat că e, eufemistic spus, teribil de incomod să te fi născut într-o familie de evrei din Bacău?
S.M.: Trebuie să spun că diploma mea de bacalaureat rezumă, dacă vreţi, toată drama existenţei mele din acea perioadă. Pe de o parte se citeşte acolo că am fost clasificat întâiul între 160 de candidaţi, deci un motiv de triumf, la bacalaureatul din octombrie '44, dar pe de altă parte fotografia de pe acea diplomă de bacalaureat mă arată cu o banderolă galbenă la braţ, semnul distinctiv a unor cetăţeni de categoria a II-a. Iată deci, în rezumat, care era existenţa în aceea perioadă, de fapt era evident că problema numărul unu era aceea a supravieţuirii, în special până la începutul anului 1943, când soarta războiului nu era încă decisă. Lucrul acesta mi-a folosit într-un fel mai târziu, pentru că mi-a dat sentimentul gravităţii existenţei umane şi faptul că, dacă reuşim să supravieţuim, nu mai avem dreptul să ne batem joc de viaţă. Trebuie să preţuim fiecare clipă şi să scoatem din viaţă cât mai mult posibil. Nu trebuie să pierdem timpul. Când văd o coadă de oameni care aşteaptă o oră şi nimeni dintre ei nu citeşte ceva în timpul ăsta, rămân uimit, nu pot înţelege cum de nu-şi dau seama cât de mult pierd.
 
E.V.: Aţi stat vreodată la vreo coadă?
S.M.: Am stat de multe ori, am stat cam zilnic. Asta era viaţa în aceea perioadă.
 
E.V.: În care perioadă?
S.M.: În anii '40, atât în perioada războiului, cât şi în anii '45-'50.
 
E.V.: Dar în anii '80?
S.M.: Atunci a fost o mare criză alimentară. Stăteam regulat la coadă şi m-am aflat în situaţia pe care nu o mai credeam posibilă, de a da din nou meditaţii, dar acum nu pentru bani; dădeam meditaţii plătite în alimente. Nu se găseau produse alimentare, timp de 4-5 ani.
 
E.V.: Şi ce primeaţi?
S.M.: Erau elevi sau studenţi de la ţară care puteau să te plătească cu ouă, brânză, produse care se procurau foarte greu atunci.
 
E.V.: Să revenim la perioada în care eraţi cetăţean de categoria a II-a.
S.M.: Mult mai târziu, când l-am citit pe Prigogine cu ale sale structuri disipative, am înţeles că, de fapt, cu noi se întâmplă exact la fel. Aceste structuri dobândesc o stare superioară, o ipostază superioară, în măsura în care întâlnesc o rezistenţă, o forţă adversă. Mi-am dat seama că viaţa noastră este în bună măsură o structură disipativă. Sunt şi vorbele populare, "greutăţile ne călesc", "oamenii se călesc în lupta cu greutăţile", deci faptul de a întâlni forţe adverse într-un fel ne antrenează. Sigur că, dacă forţele sunt prea adverse, pot să ne distrugă. Dacă însă avem şansa ca la aceste adversităţi să putem face faţă printr-un efort mărit, atunci acest exerciţiu constituie un antrenament care dă rezultate bune, pentru că învăţăm să supravieţuim în condiţii grele, în condiţii adverse.
Pe urmă nu mai era problema supravieţuirii, dar era problema vieţuirii. Aveam unde să dorm, dar nu aveam condiţii de lucru acasă, împărţeam bucătăria şi baia cu altă familie.
Până la vârsta de 46 de ani, am lucrat, am citit, am scris, am studiat mai cu seamă în biblioteci publice, vara în grădini publice, în parcuri pregăteam examenele pentru sesiunea de vară.
 
E.V.: Care era parcul dvs. favorit?
S.M.: Când locuiam la căminul de studenţi Matei Voievod, ştiu că era un cimitir în apropiere şi, nu numai eu, foarte mulţi colegi, învăţam acolo.
 
E.V.: E comic sau e tragic, la ce categorie v-aţi încadra?
S.M.: Le privesc cu relaxare, dar ele de fapt sunt un exerciţiu de a-ţi încorda atenţia, de a-ţi mări ambiţia. Totuşi, dacă iau totul în ansamblu, pot să spun că viaţa mea a fost mai degrabă sub semnul norocului, al şansei, decât al dificultăţilor. A fost un mare noroc că am descoperit poezia în timpul războiului, i-am descoperit pe Rilke, pe Baudelaire, pe Serghei Esenin. Lucrurile acestea mi-au dat o bucurie interioară care compensa toate nenorocirile vieţii externe. Pe urmă am avut această mare şansă de a nimeri la matematică, pentru că în momentul în care m-am îndreptat spre Facultatea de Matematică nu prea ştiam ce e matematica. Am luat-o ca pe o încercare.
 
E.V.: Şi tatăl dvs., un croitor care bănuiesc că nu mai făcea faţă să întreţină atâţia copii, nu?
S.M.: Era bătrân deja, atunci când eu eram student.
 
E.V.: Sunteţi un copil făcut la bătrâneţe?
S.M.: După vârsta de 40 ani, sunt ultimul copil din cei 8.
 
E.V.: V-a făcut tata vreodată un costum?
S.M.: Adevărul e că eu, de obicei, purtam pe vremea aceea hainele rămase prea mici de la fraţii mei mai mari, dar era un artist în materie de croială. Totuşi, în acea perioadă atât de grea, am încercat unele din cele mai mari bucurii ale vieţii mele, pentru că la vârsta adolescenţei am descoperit poezia. A fost obsesia care mi-a rămas toată viaţa, că noi simţim, gândim, înţelegem mult mai mult decât putem exprima.
 
E.V.: Prin ce poet aţi descoperit poezia atunci?
S.M.: Evident că, în primul rând, prin Eminescu, dar imediat l-am descoperit atunci şi pe Arghezi, şi pe Ion Barbu, pe Lucian Blaga.
 
E.V.: Pe Ion Barbu, care mai târziu, ca Dan Barbilian, avea să vă fie profesor.
S.M.: Mi-a devenit profesor.
 
E.V.: Cum era Ion Barbu?
S.M.: Era ca un copil, în sensul că nu putea să iasă din universul său de creaţie. El era poet în fiecare cuvânt pe care-l pronunţa; dar, din cauza împrejurărilor, el se supăra dacă îi aduceam aminte de activitatea lui de poet. Spunea mereu că el nu e poet, ci matematician, dar nouă ne venea să zâmbim pentru că el, în toată prezenţa sa, prin modul în care se comporta, era poet.
 
E.V.: Ce vă preda?
S.M.: Algebră, algebră abstractă sau algebră axiomatică.
 
E.V.: Şi cum, în ce sens putea fi poet când preda algebra axiomatică?
S.M.: Era complet lipsit de spontaneitate.
 
E.V.: Ca şi dvs.?
S.M.: Recunosc că nici eu nu mă laud cu prea multă spontaneitate, dar de aceea se pregătea foarte serios pentru curs. De îndată ce începea să-şi ţină cursul, era vizitat de idei noi, care-l obligau să se abată de la linia preconizată şi din acel moment începea să se încurce. Era supărat de această situaţie. De fapt, pentru noi era un câştig extraordinar. El a fost primul care ne-a introdus în laboratorul de lucru al matematicianului. Îl vedeam în situaţia de matematician care încearcă ceva, dar nu merge la sigur. În general, profesorul de matematică merge la sigur, vine cu lucruri scoase ca din cutie, cum spuneam, haina în care matematica iese în lume. În momentul în care se încurca, Ion Barbu era obligat să intre în zona aceasta a căutării, a greşelii. Când cauţi, în mod inevitabil mai şi greşeşti şi am înţeles care este puterea creatoare a greşelii. Vorbim mereu de greşeală ca de ceva negativ, sigur că în multe aspecte ea este ceva negativ, dar de fapt greşeala este esenţială în orice proces de creaţie. Dacă nu ar fi libertatea de a greşi, noi nu am mai putea crea nimic. Trebuie să ai dreptul la eşec.
 
E.V.: Aţi rămas cu vreo replică, vreun gest?
S.M.: O expresie care mi se pare monumentală: "maximum de gând în minimum de cuprindere" era modul în care el descria opera lui Gauss, un mare matematician.
 
E.V.: Dar se potriveşte şi poeziei lui.
S.M.: Acest slogan este de fapt exact ceea ce face numitorul comun al poeziei şi matematicii. Este, dacă vreţi, una din explicaţiile mele pentru ceea ce au comun poezia şi matematica, evident sunt şi multe alte lucruri.
 
E.V.: Obsesia dvs. fundamentală, care v-a şi condus la poetica matematică. Aici aş putea cita ce spunea Nicolae Manolescu la apariţia volumului dvs.: "Prin cuprindere şi sistem, e cea dintâi încercare de a studia cu mijloace matematice limbajul poeziei".
De la Ion Barbu mi-aţi spus cu ce aţi rămas, dar de la Grigore Moisil, dacă ar fi să alegeţi o replică, un gest?
S.M.: Expresia: "şi aşa mai încolo". În matematică intervin mereu situaţii în care enumeri nişte entităţi, pui virgulă şi pe urmă puncte, puncte, iar el citea aceste puncte "şi aşa mai încolo" sau "şi aşa mai departe". Lucrurile aveau o rezonanţă deosebită, datorită modului cântat al discursului său.
 
E.V.: Acum, când aţi zis cântat, mă gândeam că poate Grigore Moisil poate fi considerat un Călinescu al matematicii.
S.M.: E bună comparaţia, aveau multe lucruri comune. De altfel, şi Noica l-a comparat pe Moisil cu Călinescu, cu Haşdeu, cu Iorga. Mi se pare că e o plasare corectă a lui Moisil.
 
E.V.: Dacă v-aş întreba în jurul cărei idei s-a structurat viaţa dvs. în anii adolescenţei, cum aţi decupa ideea?
S.M.: Cred că au fost două idei, două obsesii. Pe de o parte, cea de a deveni capabil să micşorez decalajul dintre ceea simt şi ceea ce pot să spun şi, pe de altă parte, oroarea de periferie. Periferia nu o înţeleg geografic, ci în sens cultural, în sens omenesc.
 
E.V.: Din perspectiva experienţei uriaşe pe care aţi dobândit-o, care este condiţia primordială a profesionalismului în matematică?
S.M.: Dacă e să mă gândesc la diferite feţe ale matematicii, gândirea analogică, deci capacitatea de a face analogii, este printre cele mai importante calităţi ale unui matematician.
 
E.V.: Vă privesc şi aveţi un aer atât de atemporal. Adică, la rigoare, aţi putea fi plasat, nu neapărat în secolul nostru. Dvs. ce secol aţi alege?
S.M.: Cred că cea mai frumoasă perioadă e exact cea actuală, dar dacă totuşi propuneţi să aleg din trecut o perioadă...
 
E.V.: Puteţi alege şi din viitor.
S.M.: Din viitor mi-e greu să aleg, pentru că nu ştiu. Nu mă număr printre cei care pot face predicţii. Cred că Renaşterea, secolul al XV-lea italian şi cel german. Este perioada în care mulţi dintre cei mai mari artişti au fost matematicieni, mă refer la Leonardo Da Vinci, la Piero della Francesca, la Alberti, la Brunelleschi, în Germania este perioada lui Albrecht Dürer. Aceşti mari artişti au fost toţi şi mari geometri. E perioada în care capătă avânt teoria perspectivei, este perioada unei căsnicii fericite între artă şi matematică.
 
E.V.: Epoca noastră e una a maximei specializări, o epocă în care profesioniştii ştiu din ce în ce mai mult despre zone din ce în ce mai înguste. Cum priviţi ambiţia dvs. de spirit enciclopedic?
S.M.: Cele mai interesante probleme şi cele mai interesante rezultate s-au obţinut la interferenţa unor domenii diferite. Marele proiect al genomului uman, de care s-a vorbit atât, este rezultatul unei activităţi la interferenţa biologiei, matematicii, informaticii, lingvisticii.
 
E.V.: Există un premiu Nobel pentru interdisciplinaritate, domnule profesor?
S.M.: Nu există, premiile Nobel rămân cantonate în etapa disciplinară.
 
E.V.: Din care dvs. aţi ieşit de mult.
S.M.: N-am ieşit, ci nu am rămas numai la ea. I-am adăugat acest al doilea pas, să ştii să intri în domeniul tău, dar să ştii în acelaşi timp şi să măreşti relaţia lui cu celelalte domenii.
 
E.V.: Obsesia dvs. fundamentală a fost plasarea între graniţa matematicii şi graniţa artelor. Cum aţi ajuns la lingvistica matematică?
S.M.: Am ajuns din convingerea că limbajul şi matematica au un puternic numitor comun. Limbajul are în mare măsură o structură matematică, iar matematica are în mare măsură o structură de limbaj.
 
E.V.: Ştiţi în ce zonă nu cred că poate intra matematica? În zona afectivităţii.
S.M.: Nu, matematica abundă în afectivitate.
 
E.V.: E atât de rece. Cum abundă în afectivitate?
S.M.: Moisil a spus că o teoremă este un sentiment. André Gide a spus că un roman este o teoremă. Matematica nu e cantonată exclusiv în zona raţionalului, a logicului. Ea abundă în afectivitate. Cunosc şi teze de doctorat pe această temă în Franţa. Suntem toţi victimele educaţiei matematice din şcoală.

E.V.: Şi a prejudecăţilor noastre legate de matematică.
S.M.: Cele mai multe rezultate mari în matematică sunt găsite mult înainte de a fi demonstrate. Sunt găsite, adică bănuite prin mijloace intuitive, afective, deci nu deductive. Şi poate să treacă mult de la momentul găsirii lor până la demonstraţie. De la momentul în care Gauss a găsit ceea ce se cheamă marea teoremă a numerelor prime, până la confirmarea ei prin deducţie, la sfârşitul secolului al XIX-lea, a trecut multă vreme.
 
E.V.: Deci spuneţi că matematica a pătruns până şi în zona afectivităţii?
S.M.: Matematica se aplică foarte mult în psihologie. Dar în acest moment am în vedere faptul că ea, în natura ei intimă, are o componentă afectivă.
 
E.V.: Componenta afectivă a matematicii. Sună seducător. Dacă un singur copil care întâmplător v-ar privi acum şi-ar schimba părerea despre matematică şi nu i-ar mai fi frică de matematică, aţi putea considera interviul dvs. o victorie. Ce i-aţi spune unui copil care are oroare de matematică? Cum l-aţi convinge să nu-i mai fie frică?
S.M.: I-aş spune să aibă încredere în nedumeririle lui şi să pună întrebări învăţătorului, profesorului, ori de câte ori nu înţelege un lucru. La rădăcină, boala învăţământului matematic şi în general a învăţământului, vine din faptul că elevii noştri au pierdut facultatea de a întreba.
Atitudinea interogativă faţă de matematică a fost înlocuită cu atitudinea imperativă şi atâta vreme cât matematica este un imperativ, o obligaţie, nu are cum să aibă succes. În această neglijare a componentei ludice, a importanţei jocului în matematică stă în bună măsură explicaţia eşecului învăţământului matematic.
 
E.V.: Aşa că ce i-aţi spune copilului care vă priveşte?
S.M.: Să plece de la ideea că matematica poate fi înţeleasă.
 
E.V.: Cum? Dacă el nu înţelege nimic.
S.M.: Nu înţelege nimic pentru că atunci când a făcut primii paşi în matematică şi nu a înţeles anumite lucruri nu a ridicat mâna să întrebe.
 
E.V.: Şi îl sfătuiţi pe copil să se întoarcă la manualul de clasa I?
S.M.: Reluarea unor manuale din clasele anterioare e benefică. Eu personal am practicat-o ca elev, am simţit mereu nevoia să mă întorc. Chiar lucrurile anterioare pe care am crezut că le înţeleg, le-am înţeles mult mai bine când m-am întors la ele.
 
E.V.: Ce faceţi în viaţă când constataţi, bănuiesc că vi se întâmplă, că 1+1 nu fac 2? Cum reacţionaţi la lipsa de logică a vieţii?
S.M.: Asta se întâmplă mereu, aş spune că în general logica vieţii nu este logica matematică.
 
E.V.: Logica matematicii este şi a vieţii?
S.M.: Viaţa curentă este în primul rând o activitate empirică, spontană, în timp ce matematica este o activitate elaborată, care angajează tot spectrul abordărilor intelectuale: logic, intuitiv, teoretic, empiric, dar se validează logic.
 
E.V.: În fine, domnule profesor, am aflat ce e viaţa. Viaţa, aţi spus, este o activitate empirică. Între viaţă şi matematică, dvs. credeţi că e mult mai interesantă matematica?
S.M.: Nu sunt în competiţie. Matematica e o lume în stare să recupereze, prin propriile ei mijloace, o mare parte din varietatea vieţii.
 
E.V.: Temperamental vorbind, Solomon Marcus, cu calmul său imperturbabil, cum reacţionează când viaţa îl agresează?
S.M.: Caut să mă apăr, caut să-mi economisesc forţele şi să am în vedere că energia trebuie să fie rezervată pentru întreprinderi importante, că nu avem dreptul să ne consumăm nervii, să ne stricăm sănătatea pentru lucruri care rămân cu totul episodice şi care în perspectiva noastră îndepărtată nu vor avea mare importanţă. Cred că mereu trebuie să avem în vedere ce lucruri mai importante vrem să facem în viaţă şi, în raport cu acest criteriu, tot ceea ce constituie un fapt neînsemnat să fie menţinut la o anumită distanţă, să ne protejăm faţă de el.
 
E.V.: Sunteţi un înţelept, domnule Marcus.
S.M.: Poate că lecţia asta am învăţat-o prea târziu, pentru că în prima parte a vieţii nu am urmat întotdeauna acest imperativ, această înţelepciune.
 
E.V.: Simplificând ecuaţia vieţii dvs., o să vă rog să-mi decupaţi umilinţa maximă la care s-a simţit supus vreodată un matematician strălucit şi bucuria maximă.
S.M.: Umilinţa maximă este aceea pe care am resimţit-o în momentul în care s-a desfiinţat Institutul de Matematică al Academiei.
 
E.V.: În ce an?
S.M.: În 1975, când numeroşi matematicieni de mare valoare au fost împrăştiaţi în tot felul de instituţii, nu-şi mai puteau face meseria, nu-şi mai puteau exercita profesia de matematician. S-au trezit pur şi simplu excluşi din profesia lor. Acesta e exemplul de umilinţă. În ceea ce priveşte succesul, una dintre cele mai mari bucurii ale mele e faptul că văd atâţia foşti studenţi ai mei care rămân cu mine în comunicare, care poartă măcar într-o măsură cât de modestă marca...
 
E.V.: Marca Marcus.
S.M.: Marca Marcus, dar, să ne înţelegem, nu pretind că ei au fost formaţi exclusiv de mine, pentru că în momentul de faţă greu se mai poate vorbi de un singur mentor al cuiva. Fiecare poate indica mai multe personalităţi care l-au influenţat, care l-au marcat şi faptul că vezi această urmă lăsată este chiar o bucurie mai mare decât efectul pe care îl au propriile mele lucrări, prin continuarea lor de către alţi autori. Aş spune că asta vine pe locul al doilea şi pe locul întâi vine partea umană, faptul că vezi că ştafeta pe care ai preluat-o cândva de la Pompeiu, de la Stoilow, de la Miron Nicolescu, de la Moisil ai putut-o transmite mai departe.

(Interviu preluat din volumul: Solomon Marcus, Răni deschise 4 - Dezmeticindu-ne, Editura Spandugino, 2013. Interviul a fost difuzat în cadrul emisiunii Profesioniştii, TVR 1, 2000)


Citiţi un fragment din această carte.
Articolul anterior din rubrică
Toate articolele din rubrică
Articolul urmator din rubrică




0 comentarii

Spacer Spacer