Home

Home
Cititi-ne pe FacebookUrmati-ne pe TwitterFeed RSS gratuit

Spacer

Atelier LiterNet  Sageata  Dialoguri  Sageata  Interviuri

Articol publicat exclusiv pe LiterNet.ro

Omul care scrie este un om care mă cuprinde şi pe mine, dar nu îl conţin şi eu pe el


Adrian Naftan, un interviu cu Ana Barton

15.07.2016
TextText mai micText mai mare
Versiune imprimabila Adauga cu AddThis
Articolul anterior din rubrică
Articolul urmator din rubrică
Adrian Naftan: Propun să începem acest interviu cu un exerciţiu de imaginaţie sau de reamintire. Vă vedeţi undeva în perioada comunistă într-un anumit context, sub o anumită trăire? Care ar fi acestea?
Ana Barton: Eram în vara anului 1986, în luna august, la casa de la ţară a bunicilor mei. Este unul dintre momentele acelea asupra cărora eu nu am o explicaţie raţională. Mi-amintesc că am plecat cu bunicul meu să cumpărăm brânză, în jurul orei trei sau patru, după-amiaza. Stranie era lipsa liniştii unde, mai ales într-o zi caniculară, lumea, la orele acelea, nu munceşte (la ţară, munca se face dimineaţa şi seara), ci se odihneşte. Era o agitaţie teribilă în sat: urlau toate animalele, fiecare în felul lui. Eu nu înţelegeam de unde atâta larmă şi mi-am întrebat bunicul: «Dar ce se întâmplă? Ce-i cu zgomotul acesta?», pentru că, într-adevăr, zgomotul era asurzitor. Când am ajuns acasă, spre seară, această zarvă s-a potolit asemeni unei ploi care, brusc, se opreşte. Aveam falsa impresie - o ciudăţenie a simţurilor - că însăşi suprimarea zgomotului era un zgomot. Eram atât de impresionată de acele câteva ore în care a fost agitaţia aia, încât, atunci când s-a sfârşit, m-am speriat. M-am dus la culcare cu o stare de teamă, fără motiv. Dormeam în ceea ce noi numeam salon; casa bunicilor mei era una negustorească: încăperile aveau denumiri - prima, de după marchiză, se numea prăvălie, pentru că ei, înainte de comunism, aveau un magazin, iar în stânga era salonul, unde îşi primeau oaspeţii. Cum ziceam, dormeam în salon, pe o canapea extensibilă, cu fratele meu, care, la acea vreme, avea patru ani, iar eu doisprezece. Deasupra era o lustră imensă cu şapte braţe şi cu globuri mari, galbene, foarte frumoase. Fratele meu dormea în partea dreaptă a canapelei, eu, în stânga. Lângă el era un corp de mobilă pe care era un televizor. Pe atunci, existau ambalajele comerciale: când apărea un produs nou, pe ambalaj era o stea cu multe colţuri pe care scria "Nou".

În timp ce visam, am văzut o stea galbenă cu mai multe colţuri pe care scria "cutremur" şi m-am trezit din somn. În următoarea fracţiune de secundă, cutremurul începuse. Televizorul cu lămpi, mare şi greu, venea spre copilul de patru ani, peste el; am întins mâna şi am împins televizorul înapoi. Mi-am luat fratele de haine, pe sus - în momentul acela, lustra a început să se mişte, să se aprindă şi să se stingă fără ca cineva să atingă întrerupătorul -, şi l-am pus sub tocul uşii. Când aveam eu patru ani, fusese marele cutremur din '77 şi ţinusem minte, mai ales, spaima bunicilor. L-am presimţit pe acesta din '86. Încă de când cu agitaţia animalelor şi cu visul. Repet: nu am o explicaţie raţională pentru aşa ceva. Totuşi, în afară de cel din '77, le-am presimţit pe toate. La cutremure mă loveşte o luciditate de statuie; mă cuprinde o linişte, iar noi vorbim aici de o calamitate naturală! Dacă acum vine un cutremur, eu, ca prim lucru, mă voi asigura că tu eşti în siguranţă: nu te voi întreba nimic, voi face cu tine ce voi crede eu de cuviinţă pentru siguranţa ta, iar toate acestea cu un calm nepământean. Asta e partea misterioasă din om, care are relevanţa şi, uneori, deseori, prevalenţa ei în viaţa omului. Majoritatea oamenilor sunt obişnuiţi să-şi caute repere raţionale, iar această întâmplare pe care ţi-am povestit-o nu-i nicidecum un reper emoţional sau raţional: e complet cufundată în mister... Ceea ce este fascinant.

A.N.: Între comportamentul social al oamenilor de pe timpul comunismului şi al celor de-acum, din timpuri postcomuniste, care este diferenţa? Cum erau oamenii de pe timpul comunismului în ce priveşte gândirea şi atitudinea lor, viziunea lor despre lume?
A.B.: Oamenii trăiau în frică, iar aceasta le modifica groaznic tuturor comportamentul: nu aveau încredere unii în alţii. Erau puşi la zid de societate şi dacă îşi permiteau să divorţeze - erau consideraţi exemple negative. Mulţi dintre ei trăiau în relaţii de coşmar, ca să nu se despartă şi să fie arătaţi cu degetul, aceasta venind şi pe fondul tradiţei româneşti şi creştine. Copiii crescuţi în astfel de familii disfuncţionale au ajuns adulţi disfuncţionali care, la rândul lor, au creat familii disfuncţionale într-o societate ce, în acest moment, are ca formă de libertate despărţirea. Aşa îşi manifestă oamenii, cel mai adesea, libertatea: prin despărţire sau prin violenţă, fie că aceste lucruri sunt exterioare şi au legătură cu o persoană sau cu societatea, fie că sunt interioare. Iar acum vorbesc despre tulburările sufleteşti: despărţirea în tine de tine însuţi şi violenţa ta faţă de tine însuţi.

Societatea era nu foarte diferită de ceea ce se observă astăzi. Comunismul este o etapă istorică a ţării ăsteia şi, de altfel, în istoria lumii. Eram, bineînţeles, izolaţi, fiind o ţară comunistă, de binefacerile tehnologiei din Occident. Eram rămaşi în urmă. Societatea în sine, dacă este apăsată de un regim totalitar, se abrutizează. Exista forma de rezistenţă prin cultură; intelectualii, prin această formă de rezistenţă, reuşeau, unii dintre ei, nu toţi, să nu înnebunească în faţa unor aberaţii şi unor violenţe ce depăşeau imaginaţia.

A.N.: Printre ei Constantin Noica, Steinhardt...
A.B.: Ei şi mulţi, mulţi alţii care şi-au pierdut anii şi chiar vieţile în puşcării. Acest regim, în care eu am trăit, copil fiind, a dat acestui popor cele mai grave boli: lipsa de încredere (fie în aproapele tău, fie în tine însuţi) şi răsturnarea sistemului de valori. Acestea sunt două molime cu care noi ne luptăm astăzi din cauza comunismului.

A.N.: Şi tot legat de comunism: cum înţelegeţi exprimarea societăţii de azi faţă de cea anterioară? În speţă, vorbim despre limbajul ei.
A.B.: Limbajul e haotic, pentru că simţirea este foarte atacată, iar vieţuirea devine astfel haotică. Haosul ăsta îl atacă pe om pe toate palierele vieţii. Din cauza acestei dezordini, vom întâlni oameni care vor veni cu limbaj motivaţional şi care te vor învăţa că ai în tine nişte butoane pe care trebuie să apeşi şi-o să-ţi fie bine. Apoi, e modelul corporatist, care o să te trimită la ceea ce, modern, se numeşte team building, când, de fapt, punţile dintre oameni se construiesc pe cale interioară, nicidecum exterioară. Adică pe angajaţii din acelaşi birou îi duci la munte şi la mare, îi pui să joace nişte jocuri şi construieşti echipa?

A.N.: Faţă de perioada comunistă, cum e astăzi lupta pentru supravieţuire? Cum e să fii într-o continuă luptă cu semenii tăi?
A.B.: Dintr-un anume punct de vedere, azi e mai rău. Lupta pentru supravieţuire e mai acerbă. Dacă îi vei întreba pe oamenii care au astăzi (peste) şaizeci de ani, ei îţi vor răspunde: «Pe vremea aia, toţi aveam casă şi serviciu». Acesta este un lucru foarte important. Oamenii au fost obligaţi să înveţe să trăiască în chirii sau să-şi facă credite la bănci ca să-şi poată cumpăra o casă a lor care este, în fapt, a băncii până la terminarea creditelor. O întreagă generaţie a fost obligată să înceapă să trăiască în acest fel în raport cu experienţa părinţilor care aveau o casă şi un loc de muncă asigurate. Dacă nu aveai un loc de muncă, te aruncau în puşcărie pentru vagabondaj, pentru că erau locuri de muncă pentru toţi oamenii.

Să nu mă crezi vreo nostalgică. Nu am iubit comunismul. Dimpotrivă. M-ai întrebat despre diferenţe, în sensul acesta ţi-am răspuns. Faptul că nu mai sunt astăzi lucruri asigurate a modificat enorm societatea românească. Am înţeles destul de repede în copilăria mea, chiar înainte de a mă duce la şcoală, că este un sistem oprimant comunismul. Bunicii mei ascultau Europa Liberă şi Vocea Americii, seara, după ce toate uşile casei erau încuiate. Nu aveam voie să spun nimănui că ascultă aceste posturi de radio. Bunica mea îmi spusese: «Dacă spui ceva cuiva, ne bagă în puşcărie». Era extrem de clar: nu există libertate într-un sistem totalitar. Acum, lupta pentru supravieţuire este îngrozitoare, parcă e o luptă între fiarele pădurii. În vremea comunismului, nu existau decât foarte puţini oameni care să trăiască pe străzi, dar ceilalţi oameni, cu locuinţa şi locul de muncă asigurate, să nu-ţi imaginezi c-o duceau mult mai bine. Unii dintre ei erau la limită, însă pe-atunci cei mai mulţi oameni doreau să aibă unde sta, ce mânca, ce îmbrăca şi încălţa. Prea puţini aveau alte aspiraţii, am vorbit mai sus despre abrutizare. Astăzi, lupta pentru supravieţuire este atât de acerbă, încât cei care trăiesc pe sârma supravieţuirii arareori îşi mai pot reveni. Azi, sunt oameni care au făcut şcoli înalte, sunt foarte buni profesionişti, dar nu-şi pot găsi de lucru ori salariul e prea mic pentru a-şi putea permite o chirie. Sau cine ştie ce context nefavorabil şi personal, şi profesional îi poate pierde.

În vremea comunismului, toţi oamenii erau nefericiţi. Supravieţuirea era asigurată oricărui om, dar venea la pachet cu nefericirea.  Într-o societate normală, omul trebuie să aibă mijloacele şi libertatea pentru a ajunge cât mai aproape de ceea ce îşi doreşte. Pe-atunci nu existau acestea, majoritatea oamenilor supravieţuiau. Problemea apărea când intrai în conflict cu sistemul; riscurile erau enorme, până la pierderea vieţii. Şi intelectualii trăiau o formă de supravieţuire, aceea prin cultură, în măsura în care aveau acces la ea, că nu era de la sine înţeles acest acces.

A.N.: Care este cel mai vizibil defect al societăţii actuale?
A.B.: Nepăsarea, indiferenţa faţă de semeni.
 

A.N.: Cum aţi îndrepta acest defect?
A.B.: Prin exerciţiu, căci prin conştientizare nu este îndeajuns. Se întâmplă ca oamenii să se îmbuneze pentru un timp scurt când trec printr-o bucurie mare sau printr-o nenorocire. Când trec prin bucurie, e firesc să nu se înrăiască. Dar când trec printr-o nenorocire, reacţia este de două feluri: să conştientizeze cât de puţin control avem asupra lucrurilor şi a vieţilor noastre - şi să se îmbuneze - sau să se înrăiască. E nevoie de exerciţiu pentru a-ţi păsa.

A.N.: Ce v-a îndemnat spre studiul şi obţinerea unui master despre Cultura şi Civilizaţia Ebraică şi nu a altei culturi şi civilizaţii?
A.B.: Rămăşiţele de antisemitism pe care le-am observat, atunci când eram în mediul teologic, în societatea românească la începutul anilor 2000. Citeam literatură evreiască şi am vrut să învăţ mai mult. Voiam să ştiu ce este cu această cultură şi civilizaţie care, iată, că le stă în coastă oamenilor şi în anul 2000. Şi acum vei auzi oameni care vor spune: «Ăsta-i evreu şi d-aia îi merg bine afacerile.», sau când vei întreba pe cineva care să-ţi spună cum ai putea să reacţionezi faţă de o situaţie, şi el îţi va răspunde: «Da' fii şi tu puţin evreu!» (înseamnă să calci pe cineva pentru a îţi vedea interesele). Sunt multe astfel de reminiscenţe otrăvitoare pentru societate şi astăzi. Există, însă, şi antisemiţi care se drapează foarte bine; nu e aşa uşor să-i recunoşti. Sunt alţii care nu fac decât să colporteze nişte expresii antisemite pe care şi le-au însuşit, fără să cunoască defel cultura şi civillizaţia iudaică. Dar şi ei sunt antisemiţi.

A.N.: Vreun obicei sau vreo tradiţie evreiască de care vă simţiţi apropiată?
A.B.: Sărbătoarea Luminilor, Hanukkah, şi Yom Kippur, Ziua Ispăşirii. Îmi place ce înseamnă familia pentru evrei, nu declarativ, practic. Cu toate momentele îngrozitoare, de-a lungul istoriei, poporul evreu a crezut în sine şi pentru că, pentru evrei, familia chiar este sacră. Evreii reprezintă un extraordinar exemplu de conştiinţă de neam.

A.N.: În societatea lor mai există acum această conştiinţă de neam?
A.B.: Eu cred că da. Evreii, oriunde s-ar găsi în lume, se consideră fraţi de sânge, căci fac parte din acelaşi popor - marea familie iudaică. Este şi aici o latură a conştiinţei de neam. Compară-i, dacă vrei cu noi, românii: oriunde ne-am găsi noi în lume, ne vedem întotdeauna fraţi? Nu. Asta e tot.

A.N.: Cât de des vă simţiţi posedată de actul de a scrie?
A.B.: Când scriu literatură, sunt scrisă. Asta este extrem de clar. Mi-a plăcut tare mult cuvântul pe care l-ai ales, "posedată". Am şi simţit răsuflarea daimonului. Când scriu texte de opinie, scriu eu, nu mai sunt scrisă. Ştiu foarte bine care va fi să fie textul de literatură şi care cel de opinie, pentru că există o uvertură de stare. Poate fi o mică interferenţă între ele câteodată, chiar dacă acestea sunt scrise pe fondul unor stări sufleteşti diferite: se prea poate ca în textele de opinie să existe câteva fraze literare, iar în textele literare se întâmplă să-mi ceară contextul sau personajul fraze care nu-mi surâd în forma lor iniţială, pe care o consider ca fiind brută, şi simt că au intrat într-o zonă care nu se întâlneşte cu literatura. Atunci sunt nevoită să mai lucrez la ele.

Am publicat în cărţile mele de proză scurtă, în fiecare dintre ele (Mamifer şi Prospect de femeie), cel puţin un text neliterar. Unul dintre ele începe astfel: «Aceasta nu este literatură». Eu am vrut să fie acele texte acolo, fiindcă am crezut că le-ar fi folositor oamenilor să le citească. Am ales să le public, să îmbin aceste două stiluri de scriere, cel literar şi cel nonliterar, fiindcă nu ştiu cât voi mai trăi şi am vrut să rămână undeva. Scrierile mele de nonficţiune nu sunt unele de context, ci privesc problematici omeneşti valabile şi acum cinci mii de ani şi peste cinci mii; de-aia au ajuns în cărţi.

A.N.: Care sunt viitoarele dumneavoastră proiecte editoriale? Aţi publicat recent, la editura Herg Benet, cartea Jurământ de rătăcire, lansată atât la librăria Humanitas Cişmigiu (pe data de 23 aprilie 2016), cât şi la ediţia Bookfest din 2016.
A.B.: Am două proiecte editoriale, de fapt. Despre unul dintre ele voi vorbi, iar despre celălalt, nu. O să fie o surpriză. Volumul la care lucrez acum, numit Doamne şi domniţe, este un album semnat de Costică Acsinte şi va fi publicat la editura Ateliere Albe. Îl consider pe Costică Acsinte un fotograf reprezentativ pentru România interbelică şi postbelică. În el, textele mele, care vor însoţi fotografiile, vor fi scrise de mână de prietena mea, Anca Ciuciulin, o artistă-arhitect. Proiectele în strânsă legătură cu Costică Acsinte sunt o formă de recuperare societală, de recuperare a memoriei prin imagine a unei Românii pe care eu nu am cunoscut-o decât prin poveştile bunicilor mei.

A.N.: Cât de intens simţiţi scrierea?
A.B.: Uneori, am sentimentul că am fost acolo, în momentul creaţiei, cu mai mult decât sunt eu conştientă. Că omul care a scris, deşi sunt eu, este un om mai întreg decât mine, iar acela este omul care scrie. Omul care scrie este un om care mă cuprinde şi pe mine, dar nu îl conţin şi eu pe el. Ştii, uneori, după ce scriu, zac. Fizic, simt că mă golesc, că vreau să mă aşez pe jos, cât mai aproape de pământ, pentru a mă resimţi iarăşi pe mine, a mă regăsi, a mă recunoaşte. Atât poate să fie de tulburător sentimentul pe care îl are acest om (şi vorbesc de cel care nu scrie), atât de tare se poate consuma, se poate goli. Alteori, am sentimentul că se manifestă sub formă de energie proprie omului care scrie şi pe care şi-o ştie. Din când în când, îmi mai dă şi mie din ea.
 
Orice formă de creaţie este un extraordinar mister, iar de asta ne este frică cel mai mult. Cu lumea ne-am mai obişnuit noi cât de cât, am mai înghiţi-o noi... Ei, dar misterul ne termină. Tocmai că ceea ce este esenţial în om mister este. Ăsta-i paradoxul.

A.N.: Atunci când este mister, când te întâlneşti cu necunoscutul, explicaţiile nu sunt la îndemână. Nu te simţi vreodată pregătit pentru necunoscut.
A.B.: Dar cu necunoscutul te întâlneşti în fiecare clipă, pentru că necunoscutul eşti tu. Trăim cu necunoscutul, numai că vrem să ştim mereu lucruri despre noi şi îngropăm ceea ce nu ştim. Ceea ce nu ştim despre noi ne provoacă spaimă, nelinişte, când, de fapt, numărul de aur al omului este chiar în necunoscutul din el.
Articolul anterior din rubrică
Toate articolele din rubrică
Articolul urmator din rubrică




0 comentarii

Spacer Spacer