Ce mi-a rămas, ce îmi revine, cu forţă, nu doar intact, ci îmbogăţit, tot mai puternic, din ultima lună şi ceva de intense frecventări artistice, este expunerea, lecţia (căci altfel nu-i pot spune) artistei Maria Eichhorn, de la galeria Barbara Weiss, din timpul ultimului Gallery Weekend de la Berlin, de la sfîrşitul lunii aprilie.
Înăuntru nu se întîmplă absolut nimic, totul se declanşează la cerere, dacă vrei şi mai ales dacă ai curajul, ca la bordel, "cubul alb" al galeriei este absolut gol, redus/potenţat la statutul de cadru mental, o lista de filme cu titul deja "incitant" - Filmlexikon sexueller Praktiken (Lexicon filmic de practici sexuale), lucrare continuă a artistei (1999/2005/2008/2014/2015) - este lipită aşteptînd, pasiv, pe perete, lîngă un raft-suport cu filmele, dar nu digitalizate şi derulate, imediat, facil, dintr-un computer, ci analogic, casete cu peliculă de 16 mm, o proiecţionistă tăcută şi supusă este gata să-ţi satisfacă poftele, adică să deruleze filmul pe care-l alegi, niciunul mai lung de aprox. 2\' 40", cu titluri seci, "tehnice", clinic sau chiar chirugical denotative.
În această sală de operaţie/proiecţie/şcoală se desfăşoară lupta cu pornografia generalizată, altfel spus cu regimul voyeurist, obscen, al imaginii. Bătălie supremă, extrem de dificilă, pe care numai arta poate şi trebuie s-o poarte, dar pe care puţini artişti au curajul şi armele s-o declanşeze. Maria Eichhorn o tot reia.
În primul rînd, vizitatorul trebuie să aleagă ce vrea să vadă, eu m-am dus, tocmai de aceea, de mai multe ori, lupta este deci transferată privitorului, îndemnat şi asistat de "expertiza" artei, acesta trebuie să lucreze singur cu sine, asupra lui însuşi, auto-obiectivîndu-şi terapeutic "supra-sinele" deja obiectiv produs, căci aproape tuturor le este jenă, ruşine să ceară chestii banal-explicite. Mai toată lumea cerea chestii mai "ocolite", şi fiecare aşteaptă ca altul să ceară, în speranţa că va avea mai multe curaj să comande chestiile "hard" afişate asemenea unui meniu.
Lupta cu regimul politic porno al imaginii este purtată, de exemplu, printr-o vădită clinicizare şi, dacă se poate, de-semantizare, "răcire" a imagini, curăţare a ei: cadre analitice, gros-planuri fixe, fără context şi fără ansamblu, mişcările reduse la mecanica lor, nu trece mult pînă privitorul, dresat porno, se plictiseşte, căci nu e nimic de văzut, cum ar fi spus Daniel Arasse, o pură mecanică, imagine curată.
Cadrul strîns, aplicat, al imaginilor abstractizează imaginea, dar tocmai de aceea o umanizează, devenind o artă pedagogică a imaginii, dar marea întrebare a actualităţii persistă: cum putem evita pornografia generalizată, inclusă, generativă a imaginilor, devenite publicitare în sine? (Analizele lui Baudrillard în această privinţă - cel puţin, de exemplu, ca să ne referim la nivelul cel mai exoteric - au devenit - sau ar fi trebuit să devină - "bun public", resursă publică, nu de-asta există învăţămînt public, nu de-asta se străduiesc unii editori şi unii tr-aductori să le vulgarizeze, să le facă comune, adică să le tragă mai la îndemînă, să le facă accesibile, să le forţeze chiar accesul, utilizarea? Glumesc, desigur, din păcate!) Cum să nu exciţi pofta de posesie şi dominaţie (de dominaţie delegată, "în efigie": dominaţie achizitivă) exhibînd practici sexuale?
De exemplu, "de-teleologizînd", ca să mă exprim ironic, imaginea pornografică, adică lăsînd-o mecanică infinită pură, "fără finalizare": imagini fără orgasmul derivat al fantasmei de a poseda ceea ce vezi, şi nu doar, dualist, obiectul reprezentat de/în imagine, ci prin/ca imaginea însăşi, imaginea/posesie, a te alimenta cu iluzia că poţi domina, poseda achiţionînd, cînd de fapt tu eşti cel posedat, obiectivat-obiectualizat politico-sexual.
Maria Eichhorn de-libidinalizează imaginea, în acelaşi timp o abstractizează, răcind-o, şi o calmează, o de-demonizează, normalizînd priveliştile sexului, făcîndu-le, altfel spus, să nu mai fie monopolizate de comerţ. Este vorba de o paradoxală re-umanizare prin clinicizare a privirii, deci a corpului cu simbolul său metonimic suprem, sexul, din care a fost făcut să derive industria producţiei de plusvaloare semiotic-financiară a întregului capitalism libidinal. Nu întîmplător este vorba de un război, pe care artista îl poartă pe bătălii, în etape, în timp, arătîndu-ne, indirect, că lupta trebuie dusă tot timpul, reluată în permanenţă.
În plus, arta îşi re-subordonează aici spaţiul de manifestare însuşi, altfel spus galeria ca spaţiu implicit comercial. Lecţie completă a artei. Altfel nici nu se poate. Cine nu încearcă totul, vizînd tocmai contextele şi structurile implicite, imateriale, ale obiectelor şi imaginilor, adică ceea ce nu se vede tocmai pentru că ne face să vedem în anumite feluri şi nu în altele şi să generăm anumite semnificaţii şi nu altele, altfel spus dispozitivele totale, transversale care ajung să funcţioneze ca transcendentaluri sociale factice, nu încearcă nimic.
