Euro 2016 (Ziua 1) - Puntea aceea fragilă

Nu, nu am să ridic ode echipei României după un 1-2. Înfrângerea e înfrângere, şansele de calificare există, dar depind enorm de felul în care ai noştri vor reuşi să revină psihic (şi fizic!) după golul primit fix atunci când Franţa părea incapabilă de mai mult. E foarte posibil ca, atunci când vom trage linie, să constatăm că mai bine pierdeam cu 3-0 meciul de deschidere, după un joc slab, decât să fim atât de aproape de un egal meritat.

E bine să spunem, totuşi, că cea mai slabă valoric variantă de echipa naţională din ultimii 35 de ani (să nu uităm la ce echipe de club joacă oamenii ăştia şi cam câţi dintre ei sunt titulari) a făcut aseară cel mai bun meci al ei într-un moment de maximă expunere mediatică, dar şi presiune psihologică. Net inferioară valoric Franţei, România a avut marile ocazii la fiecare debut de repriză, a revenit de la 0-1, a închis OK-ish jocul când a simţit că nu mai poate forţa în atac (da, diferenţa valorică înseamnă nu doar deficit de tehnică, dar şi deficit de potenţial fizic) şi nu a dat deloc senzaţia că se mulţumeşte cu ce pică de la masă somptuosului adversar. Până şi în cele 4 minute de după 1-2, am dus mingea în careu şi am avut lovitură liberă bătută de Raţ cel cu tâmplă şiroindă.

Nu ştiu câţi dintre noi putem trece uşor peste momentul când realizezi că a da totul din tine nu e suficient pentru a obţine ceva. Căci fix în momentul asta se află acum oamenii lui Iordănescu. Apropo de Iordănescu, chapeau pentru tactica de aseară. Nu doar diferită de ce a arătat echipa asta în preliminarii sau chiar "amicale" (deşi meciul cu Spania ne-ar fi putut da oarecare indicii), dar şi foarte diferită de ce juca, ca abordare tactică, marea echipa a lui Hagi în epoca de glorie. Aseară, pe Stade de France, "galbenii" au început semnificativ mai ofensiv decât o făcuseră glorioşii lor compatrioţi acum 22 ani, la Los Angeles, în meciul cu Columbia. Şi oricât de favorită părea, după jocul prestat în preliminarii, Columbia de atunci, nu se poate compara cu statutul de acum al Franţei, ţară-gazdă jucând pe stadionul pe care s-a încoronat campioană mondială, în partida de deschidere a turneului pe care pare condamnată să-l câştige.

Atunci, Răducioiu a deschis scorul în minutul 15, acum, Stancu a ratat în minutul 2. Atunci, a fost 3-1, acum, 1-2. Meciurile următoare din grupa franceză ne vor arată dacă latul prea moale al atacantului lui Gençlerbirliği (da, acolo joacă mijlocaşul nostru ofensiv!) a fost o ratare ca atâtea altele sau un nod din care destinul poate pleca pe felurite traiectorii, ca în romanele lui Cărtărescu sau filmele lui Kieslowski.

Şi totuşi, ceva semnificativ s-a câştigat în înfrângerea de la Paris. Din octombrie 2003, de la coşmarul finalului de meci de la Copenhaga, cu acea egalare din minutele de prelungire care ne-a oprit drumul spre barajul pentru Europeanul din Portugalia, echipa naţională nu a mai reuşit să provoace atâta emoţie pozitivă în rândul suporterilor. Au mai fost partide a căror apropiere a stârnit imaginaţia oamenilor, a fost şi turneul final din 2008, dar, de fiecare dată, jocul echipei stingea pasiunea şi transforma dorinţele în plictisturi.

Aseară, puntea dintre gazon şi tribune s-a refăcut. Legătură aceea, deopotrivă fragilă şi brutală, aşa cum doar marile iubiri pot fi, a făcut cândva ca 30.000 de oameni să aplaude în picioare, plângând în ploaie, un egal cât o eliminare. Se întâmplă în noiembrie 2001, în Ghencea, după 1-1 cu Slovenia şi ratarea calificării la Mondialului asiatic. Şi atunci, ca şi acum, scorul final trece în plan secund. Ce contează cu adevărat e felul onest, dramatic şi total în care s-a purtat lupta. Şi senzaţia excepţională pe care un stadion, o sală de teatru, o arenă de concert o oferă, uneori, celor care îi trec pragul. Nu neapărat pentru a câştiga împreună, ci pentru a fi împreună.

Saint-Denis: Franţa - România 2-1 (Giroud 57', Payet 89' / Stancu 65' pen.)