Libertate

Bucureşti. România. Secolul XXI. Ea, doctoriţă de succes, proprietară a unui cămin de lux pentru bătrîni cu mulţi bani. El, chirurg faimos, venit dintr-o familie de medici foarte influentă. Un copil reuşit. O casă splendidă. Un grup de prieteni vechi, bine aranjaţi în viaţă. O existenţă proiectată să funcţioneze perfect pînă la adînci bătrîneţi. Doar că, de nicăieri, apare un şoc. Şi totul se rupe - familie, prieteni, avere, poziţie socială, relaţii, siguranţă -, iar personajele se trezesc singure în faţă unei lumi cu care nu mai au nicio legătură, lumea reală - frică, neîncredere, vinovăţie, abuz, tăcere. Bucureşti. România. Secolul XXI.

"Aici avem toate datele pentru o carte de succes: acţiune palpitantă, suspans, personaje puternice care-şi prezintă hotărîte punctele de vedere, ironie şi un final neaşteptat. Dar este mai mult decît o naraţiune antrenantă. Există un plan de profunzime tulburător, o privire în abisul unei societăţi întocmite greşit, imprevizibilă, capabilă să distrugă vieţi cu un cinism absolut. Un strat social, destinat aparent succesului, relaxat şi superficial, trăieşte, fără s-o ştie sau ignorînd pericolul, pe muchia prăpastiei. Libertate este unul dintre cele mai bune, dar şi unul dintre cele mai neliniştitoare române despre dilemele şi riscurile existenţei noastre fragile." (Horia Gârbea)

"Am fost întotdeauna interesat de felul în care se comportă individul pus faţă în faţă cu ceilalţi, cei pe care îi cunoaşte sau cei pe care nu-i cunoaşte, dar este judecat de ei; cum se comportă individul acuzat de comunitatea să ori de societate, fie că se consideră sau nu vinovat; cum se comportă individul adus în situaţia de a se lupta cu forţe mult superioare lui nu pentru un tel impresionant, ci doar pentru propria lui supravieţuire şi pentru reîntoarcerea la normalitatea pierdută - reîntoarcerea la viaţă din interiorul iluziei." (Bogdan Teodorescu)


- Cum s-a întâmplat? Ca la proşti... Dimineaţa, la micul dejun, el să plece la firmă, ea să plece la firmă, copiii fojgăind pe acolo, bona şi ea să se bage în seamă... Îţi imaginezi scena, da? El îşi făcea nodul la cravată şi muşca dintr-un colţ de pâine, ea cu un ochi la cafeaua de pe aragaz şi cu un altul la ăia mici, ţipa şi un radio, curgea apa la chiuvetă că bona spăla nişte vase. Ei bine, pe fundalul ăsta şi cu toată lumea asta acolo, el îi spune că are pe una. Deci cum e asta? Cât de aiurea să fii? Femeia întâi a crezut că e o glumă. Dar s-a uitat la el şi a înţeles că dobitocul vorbeşte serios. Aşa că şi ea, altă lumină, a luat ibricul de pe foc şi l-a aruncat pe el. I-a ratat faţa de puţin, dar l-a opărit pe gât şi pe piept. Îţi dai seama că acum sunt la divorţ, cu toate alea. Copii, partaj, că e vorba de bani mulţi-mulţi, avocaţi, martori... Totul, foarte urât.
-  Nu mai vorbesc şi de gaşcă. Lumea s-a împărţit în două. Cine e cu ea şi cine e cu el. Şi alţii puţini, ca noi, care s-au dat deoparte. Fiindcă, dacă nu te dai deoparte, vine el şi o înjură pe ea. După aia, vine ea şi-l înjură pe el. Şi fiecare îţi cere să fii de partea lui. Noi am fost prieteni cu amândoi şi nu e treaba noastră să judecăm pe nimeni.

Nu ştiam despre cine era vorba. Nu ascultasem de la început, iar Dan era prea absorbit, ca să-l întreb. Oricum, voiam să-i povestesc despre balansul pe care l-a făcut avionul la aterizare. Nu au trecut nici măcar trei ore de când, pentru câteva secunde, mi-am zis că s-a terminat.
-  Nu mi-a fost frică, dar m-am gândit că e păcat. L-am luat pe Alex în braţe, dar el era liniştit. Dormise tot drumul şi nu simţise nimic. Nu-l deranjase nici măcar exclamaţia colectivă a celor din jurul nostru. L-am trezit eu, l-am mângâiat pe păr, l-am pupat de mai multe ori. Nu cred că a înţeles mare lucru, dar oricum...
- Ce vorbeşte familia Craiu acolo, în şoaptă? Doamna doctor, domnul doctor...
- Îmi povestea Sonia despre drumul la Londra. N-am apucat să ne vedem.
- Afaceri sau plăcere?
- Afaceri... Vrem să aducem nişte aparatură pentru clinică. Şi fiindcă l-am luat şi pe Alex cu mine, am mai stat două zile să-i arăt oraşul.
- Şi Londra cum e, bine? Se descurcă, au de mâncare, au câte ceva prin magazine?
-  Sper că nu le-ai dat turbeculoză ălora de pe acolo...
- Ce să le dau?
-  Tuberculoză, gagico... Nu ştii că scriau ăia, pe la ei, că, dacă vin românii, îi umplu de tuberculoză, de SIDA, de lepră, de boli grave şi de aia e mai bine să ne retragă vizele.

Prietenii lui Dan au mereu această calitate a zgomotului. E atâta zarvă în jurul lor, încât uiţi de orice şi te simţi eliberat. Eşti înghiţit de o voioşie de împrumut, ceva ce n-are niciodată legătură cu tine, dar care te acoperă şi te rupe de orice supărare. Când am aflat că tata are cancer şi că nu mai aveam ce să-i facem, s-au strâns toţi, au venit la noi acasă şi au stat până dimineaţă. Şi la un moment dat m-am surprins zâmbind şi mi-am dat seama că au trecut orele repede. Tata urma să moară, dar eu şi Dan şi Alex şi ceilalţi din jur vom trăi mai departe şi probabil vom trăi aşa cum trebuie.
- Ce-i Sonia, te văd cam apăsată? Hai la o ţigară. A mea, că tu eşti doctor şi nu fumezi.
- Acum, fumez şi eu una.
- Probleme?

Afară se făcuse deja întuneric şi deşi, aparent, venise primăvară era frig, era nor, era umed. Peste lac bătea vântul şi mirosea a stătut şi a mâl. Nu mi-e bine, deşi ar trebui să-mi fie. Pe geam îl vedeam cu coada ochiului pe Dan care râdea în hohote şi gesticula larg, frenetic. Transpirase de atâta mişcare, petele i se lăţeau pe cămaşa albastru închis, şi broboane mărunte i se formaseră pe frunte. Spunea un banc sau comenta un banc sau povestea una dintre faimoasele istorii cu pacienţi sau cu doctori sau cu doctori şi pacienţi. Vorbea porcos ca toţi chirurgii şi după ce ieşea din operaţie avea nevoie de agitaţie. Când eram un pic mai tineri, avea nevoie şi de amor. Până la urmă tot un soi de agitaţie. Poate o idee mai direcţionată.
- Probleme?
-  Nu, Irina. Doar că m-a zgâlţâit rău avionul la aterizare, m-am speriat şi nu mi-a trecut încă.
- Atât?
- Atât... În rest, ce să mai fie?
- Ştii care e nenorocirea noastră? Avem prea multe de pierdut. Şi ne e frică. Când eram tânără-tânără, înainte de facultate, am lucrat vreo doi ani stewardesă. Mi-a pus tata o pilă şi am reuşit. Am avut toate experienţele din lume. Şi gol de aer şi trăsnet, şi depresurizare, şi furtună, şi vânt la aterizare. Tot. Nu mi-a păsat. Acum mi-e frică. Fiindcă mi se pare că mai am atât de multe de trăit, încât ar fi foarte-foarte urât să cad dracului de acolo de sus şi gata.

Am primit un telefon de la clinică ceea ce nu putea fi decât rău. Am ascultat vocea stridentă a uneia dintre asistente, am întrebat unde era Mirela, am aflat că lipsea, m-am enervat, mi-a trecut, i-am spus ce avea de făcut, pe cine să mai sune şi am intrat înapoi în restaurant să mă îmbrac şi să plec.
-  Sonia. Ia zi repede. Ştii cine e prim-ministru?
-  Normal că ştiu.
- Dan zicea că nu te interesează politica
-  Nu mă interesează, nu mă duc la vot, nu mă uit la televizor şi nu citesc ziarele, dar ştiu cine e prim-ministru. Am şi o scuză... Am fost colegă de facultate cu sora lui. L-am întâlnit de câteva ori în studenţie la nişte petreceri.

La clinică, o fată agitată, Marilena, parcă, sau Mariana, mi-a ieşit în cale şi a început să vorbească tare şi precipitat. Îi mirosea gura a ceapă şi era pătată pe bluză cu nişte sos maroniu. După ea a apărut o altă asistentă, Dorina, mult mai calmă, care nu mi-a spus nimic nou. Am întrebat de Mirela care tot nu venise. Pe canapelele din holul mare, trei paciente, care păreau foarte interesate de ce se întâmplase, au tăcut când am trecut prin dreptul lor şi s-au apucat să se uite la filmul de la televizor. Sora Clara, îmbrăcată în roba ei alburie m-a prins de braţ, mi-a zâmbit trist ca întotdeauna şi mi-a şoptit aceleaşi informaţii ca primele două.
-  Săraca doamnă Minulescu. A vrut să îşi ia viaţa. Nu a reuşit şi acum e foarte zbuciumată.

Bătrâna plângea în hohote şi ţipa de furie, de ruşine, de supărare. Se tăiase anapoda pe mână, se umpluse de sânge, dar slavă domnului nu-şi pusese viaţa în pericol. Era bandajată, perfuzată şi pusă în poziţie Trendelenburg. I-am cerut asistentei să o aşeze înapoi la orizontală. I-am luat tensiunea şi era stabilă. Bătăi regulate şi profunde. Şi-a întors faţa spre mine, a vrut să-mi spună ceva, dar s-a înecat cu salivă şi a început să tuşească. I-am vorbit încet despre cât de important este să se odihnească, am mângâiat-o, i-am relatat convorbirea pe care, de fapt, n-am avut-o cu băieţii ei - nu-mi răspunsese niciunul la telefon - am minţit că se supăraseră foarte tare şi că acum se vor bucura când o să afle că totul este bine şi că nu a păţit nimic grav, apoi sora Clara a luat-o de mâna nepansată şi a început să-i murmure monoton şi liniştitor ceva despre Dumnezeu, oameni şi viaţă.
-  Salut... E totul bine acum. S-a împuns cu o furculiţă în mâna stângă, şi-a ciupit o arteră şi a sângerat ceva. La un moment dat a şi căzut lângă chiuvetă şi s-a lovit la un cot.
- Ce căuta la chiuvetă?
- În cameră avem monitorizare. Am fi văzut-o. S-a dus la baie. Dar a stat prea mult acolo şi aşa s-au prins fetele de la gardă. Însă vreau să-ţi comunic aproape oficial că Mirela nu a fost aici şi nu este nici acum. Nu ştiu ce să fac. În mod normal ar trebui să o dau afară mâine dimineaţă.
- De ce nu mi-ai spus? O sunam eu...
- Dan, nu asta e tema. Cine o sună... Tema e că ea nu are voie să plece de aici niciodată. Iar dacă are probleme, mă anunţă. Nu poate să lipsească din clinică atunci când eu nu sunt în ţară. Şi nu poate să lipsească din clinică în general.

Era vorba de soră-sa şi tăcea din gură. Fiindcă nu avea ce să zică. Iar eu vorbeam de pomană fiindcă ştiam că nu o pot da afară. Şi ar fi trebuit să ne certăm, ca în aproape toată viaţa noastră de cuplu, din cauza familiei lui şi din cauza incapacităţii mele de a-i înţelege şi de a-i aprecia. Dar nu aveam energie pentru asta. El e un doctor excelent, soră-sa e o loază. Profitoare şi invidioasă. Tot neamul lui sucit se uită la ea ca la un soare şi la el ca la omul a cărui menire e să o facă să lumineze. Doar că fata a ajuns la 45 de ani, nemăritată, grasă şi fudulă şi ne încurcă pe toţi. În zece secunde mi-au trecut prin cap toate ciocnirile mele cu ea şi cu maică-sa, boieroaica, şi am simţit cum acea furie violentă pe care mi-o ponderez şi pe care încerc să o ascund sub explicaţii logice îmi întunecă din nou mintea. Dar m-am calmat. Am vorbit de Alex, de Londra, i-am spus să nu-l lase la calculator la noapte, fiindcă eu rămân la clinică şi apoi mi-am amintit de petrecere.
- Care a fost povestea cu prim-ministrul?
- Prim-ministrul?
-  La petrecere, m-a întrebat unul dintre voi dacă ştiu cine e.
- Da... Corect. O prostie. Mi-a povestit Nicu despre o cunoştinţă a lor, ceva mare printr-o bancă sau ceva de tipul ăsta care, la o petrecere, spunea că nu ştie cine e premierul şi că de fapt, în actuala epocă este tot mai puţin important cine sunt politicienii, fiindcă nu ei conduc.
- Şi care era legătura cu mine?
-  ¥Le-am zis că şi tu ai cam aceeaşi părere.
- Da. Mai mult sau mai puţin. Dar în principiu nu cred că e important cine e prim-ministru. Mai ales pentru oameni care se pot descurca singuri. Nu cred că politica are vreo legătură cu mine sau îmi poate influenţa în vreun fel viaţa. Tu sau Alex puteţi să-mi influenţaţi viaţa. Chiar şi soră-ta sau maică-ta pot. Dar nu un politician. Şi nimeni altcineva din lumea lor.

Am mai făcut o plimbare pe coridoarele acum pustii, din camere se auzeau sunetele mici ale nopţii, foşnetele aşternuturilor, scârţâitul subţire al patului sub răsucirea unui corp adormit, o tuse provocată de aerul prea uscat, un oftat. La mama în cameră era aprinsă lampa de veghe. Ea dormea pe spate, cu părul răsfirat pe pernă şi cu mâinile aşezate deasupra păturii. Aproape nu se mişca în timpul somnului, asistentele îmi spuneau că o găseau în fiecare dimineaţă în aceeaşi poziţie şi, de multe ori, pătura nu avea nicio cută. Avea flori proaspete într-o glastră din sticlă de Murano, avea tablouri pe pereţi şi poze cu toţi membrii familiei, şi cei vii şi cei morţi, avea un mic turn muzical la care i se puneau câteva ore pe zi simfonii şi concerte de pian sau de vioară, avea un raft cu albume de pictură pe care uneori le mai răsfoia, avea o fructieră plină mereu cu mandarine şi o cutie, tot din sticlă de Murano, umplută cu biscuiţi şi cu bomboane, avea un balcon cu şezlong şi cu cea mai frumoasă vedere din clinică, dar probabil că niciodată de acum înainte nu ar putea să mă mai recunoască pe mine, pe soră-mea sau pe oricine altcineva cunoscuse până acum trei ani. Toate femeile sunt Georgeta, aşa o chema pe o mătuşă care a crescut-o, şi toţi bărbaţii sunt Sandu, pe care nu ştim exact de unde să-l luăm. Se pare că în timpul războiului, când s-au refugiat din calea ruşilor undeva în Oltenia, a existat un băiat din sat de acolo care a avut grijă de ea.
- Am stat mai mult la mama, de asta am întârziat. Dormeai?

Vorbesc enorm la telefon. Este viciul real al vieţii mele, este plăcerea cotidiană şi singurul lucru la care nu pot şi nu voi renunţa. Am avut cele mai cumplite certuri ale adolescenţei cu părinţii nu pentru băieţi sau pentru vreo ţigară fumată ilegal, ci pentru costul facturii de telefon. Primii bani câştigaţi în liceu, în vacanţa de vară, i-am pus într-un plic şi i-am dat victorioasă şi sfidătoare lui taică-meu pentru achitarea unei părţi dintr-o factură lunară. Înainte de a ne muta împreună, vorbeam noapte de noapte cu Dan, adormeam cu telefonul la ureche auzindu-l, iar primul lucru pe care-l făceam după ce mă trezeam înainte chiar de drumurile fiziologice era să-l sun. Mie vocea mi se pare mai interesantă decât figura. Discuţia mai emoţionantă decât prezenţa. Cât mama era încă sănătoasă, vocea ei de la telefon avea aceleaşi vibraţii şi aceleaşi nuanţe şi aceeaşi vârstă ca în primii mei ani de studenţie, când plecată fiind de acasă, vorbeam cu ea de multe ori pe zi. Ridurile, oboseala, paloarea, tremura- tul mâinilor, rictusurile, nu se simt la telefon. Până şi tăcerea este diferită. Imaginea tăcerii este mult mai agresivă decât sunetul ei.