- În toiul acestui terorizant "omogenism" care nu poate să nu împingă la teroare suicidară, adică la încercări de sustragere de sine din amalgam fie şi prin "destrupare", ar trebui însă să medităm la o echivalenţă problematică enormă, singura pozitivă şi propulsivă, non-depresivă şi non-regresivă, care stabileşte o adevărată supra-cauză comună a timpului nostru: cauza europeană este totuna, aceeaşi cu cauza democratică. Iar în răspăr faţă de soluţionismul criminal actual, care vrea să distingă şi să reducă, crezînd că poate să simplifice realitatea, atît Europa, cît şi democraţia trebuie complicate, rafinate, echilibrate. Fin, nu barbar. Căci barbaria, intelectuală în primul rînd, dat fiind că dominată de demonul simplificării, este, azi, a politicienilor, în primul rînd. S-o numim, pentru simplificare, simplificaţionism.
Nu întîmplător, din tot haosul momentan al isteriei istorice britanice şi europene, am ales, aleg, ca principal şi mai ales important pentru viitorul imediat, acest accent:
UE (Europa) = democraţie.
Pe care deocamdată îl pun, desigur - pentru că este pus, pentru că se pune, - sub semnul întrebării:
UE (Europa) = democraţie?
Şi care, dacă nu vrem să atingem dimensiunile unei conflagraţii generalizate, trebuie scris cu semnul voinţei, singurul care îl poate scoate de sub semnul dubiului politicianist-tabloid-popular/populist:
UE (Europa) = democraţie!
Nu întîmplător, primele reacţii ale preşedintelui şi ale prim-ministrului francez, dnii Hollande şi, respectiv, Valls, au recunoscut tocmai deficitul de democraţie al construcţiei europene care, speculat, aşa cum a fost în cazul Brexit-ului, de politicienii şi de presă, ne poate întoarce chiar înainte de formarea statelor naţionale (vezi numai aparent suprarealistele cereri de secesiune anti-britanică şi pro-europeană ale Scoţiei, celor două Irlande şi... Londrei: ne întoarcem oare la supremaţia antic-mediavală-renascentistă - pre-modernă - a oraşelor-cetăţi şi a oraşelor-republică, în condiţiile în care, într-adevăr, "oraşele globale" sînt oricum cele care concentrează şi domină în momentul de faţă? De ce nu?)
Singura şansă a Europei este, într-adevăr, cum a spus preşedintele Hollande, ca aceasta să fie, "înţeleasă şi controlată de cetăţenii ei". Uniunea Europeană trebuie re-construită, Brexit-ul este un moment al adevărului, al de-construcţiei europene, a spus, de asemenea, Manuel Valls. Politicienii par a şti despre ce este vorba, dar oare ce i-a împiedicat să facă asta - să democratizeze Uniunea Europeană - pînă acum, cu sau fără Brexit, aşa, de dragul democraţiei care i-a adus, tocmai, la putere?
Părerea mea este că nu se va întîmpla nimic bun, constructiv, că nu există un context propice pentru voluntarisme pozitive, creatoare, ci doar pentru unele negative, reactive, distrugătoare, că politicienii vorbesc, în continuare, numai de frică (în mai puţin de un an, în Franţa vor avea loc alegeri prezidenţiale, iar Marine Le Pen, candidata extremei drepte, e puţin spus că se află acum pe val; în noiembrie 2017 vor avea, de asemenea, loc alegeri parlamentare în Germania...), şi că istoria, multă vreme ţinută în frîu, îşi va urma cursul. Şi nu doar într-o singură direcţie, din fericire.
Deconstrucţia se face oricum, e în curs, solidară construcţiei. Dar dacă nu eşti conştient de asta şi încerci s-o acoperi sub straturi subţiri de var, tensiunile disruptive se acumulează şi ating proporţii impersonal-geologice, se naturalizează, devenind catastrofale, imparabile. Pacea e pentru construcţii responsabile, care adică trebuie să ia în calcul, pentru a le echilibra, liniile de deconstrucţie (fisurile-fronturi). Războiul este revanşa, declararea deconstrucţiei ignorate, lăsate singure, neasistate. Or, acum numai pace nu e. Trăim vremuri "hibride". Păi dacă respingem, tocmai, hibridările pozitive, umaniste? "Hibridul", hibridarea iată, se întorc, căci nu pot fi eliminate.
Cine nu a citit Derrida şi-n dungă e timpul s-o facă.