Van Gogh, dialectica revoluţiei (propagarea punctului de ruptură)

Înainte de a pleca din stagiul de la Arles 2016 (adică din rezidenţa de la Collège International des Traducteurs Littéraires), încă o vizită la Fondation Van Gogh, în special pentru a face fotografii. Expoziţia "Van Gogh en Provence: la tradition modernisée" (curator - sau comisar, cum spun francezii -, Sjraar van Heugten) este superior, căci foarte precis, pedagogică. Şi pune, de fapt, o problemă care o depăşeşte şi de care, înţelept, se lasă depăşită, nepropunîndu-şi să o epuizeze şi doar semnalînd-o prin cîteva puncte tari şi ferm, clar puse în pagină. Este o problemă care mi-a adus aminte de o mai veche încercare a mea de "formalizare" înalt pedagogică, formativă, a traiectoriei lui Van Gogh sau a ceea ce am putea numi "formula" sau "operaţia", "operarea Van Gogh", încercare nedusă încă pînă la capăt, ne-"lucrată", rămasă încă în stadiul de schiţă.

Problema despre care vorbesc aici este aceea a persistenţei, de fapt a transmutării (este vorba, din nou, de ceea ce numesc o linie de producţie, adică de dezvoltare prin deplasare, prin trans-mutare), la Van Gogh (mai precis: de către Van Gogh) a "Nordului" în "Sud", altfel spus a (ne)rezolvării contradicţiei (o contradicţie nu se rezolvă, ci se dezvoltă, este dusă la limită, transpusă) dintre Nordul realist, social, întunecat, mohorît, pămîntiu (simbolizat de cartofii) al începuturilor şi Sudul colorat, exploziv, din care oamenii mai degrabă sînt retraşi sau devin simplă caligrafie ("scriitură" umană), dar în care truda lor (îndoirea, curbarea pentru munca în special a pămîntului) devine matrice cosmică: vîrtejul, "virgula" sau "elicea" pensulaţiei şi a corbilor negri, care, tocmai, se extrag, se materializează separat marcînd tocmai momentul "sublimării", al autonomizării structurii dinamice formative (o definiţie a "nebuniei"), devenirea-motiv a structurii (sau, parafrazîndu-l pe Bourdieu, obiectivarea structurii obiectivante).

Altfel spus, realism continuat şi extins, nu contrazis, lecţie a artei: îndoirea trudei devine arc de forţă. Opera(rea) lui Van Gogh ar putea fi privită ca o dialectică a revoluţiei: cum devine curbarea, ruptura, supunerea, aservirea forţă, explozie. Cum trebuie operată această transmutaţie (prin "abstractizare" cosmică). Mai exact, "operarea Van Gogh" ar putea fi privită ca o teorie non-discursivă, ci plastică, a revoluţiei. (De ce ar avea discursivitatea un privilegiu? Doar pentru că nu ne putem lipsi de ea? Nu priveşte oare decolonizarea şi raporturile transcendentale, întotdeauna ierarhice, dntre "facultăţi"?)

Sudul "modernizant" al lui Van Gogh nu este o uitare sau o "depăşire" a tradiţiei trudei htoniene nordice, ci o generalizare a ei (lui). Pămîntul devine Soarele însuşi graţie trudei "negre" iniţiale, umile, neîntrerupte.

Revoluţia (termen cosmo-politic), sau propagarea punctului de ruptură.

Va trebui să revin şi să elaborez cît mai complet-radical toate acestea. Deocamdată atît, să nu uit.