E greu să găseşti explicaţii logice pentru astfel de meciuri. La fel de greu este şi să găseşti un moment mai umilitor în istoria naţionalei Angliei. La capătul jocului de la Nisa, antrenorul Roy Hodgson a stabilit că nu se mai poate aşa. După patru ani petrecuţi la cârma naţionalei, el va lăsa locul altcuiva, plecând în cea mai dezastruoasă manieră posibilă, după un eşec în faţa Islandei.
Nimic nu anunţa ceea ce avea să urmeze când Wayne Rooney deschidea scorul de la punctul cu var în primele faze ale meciului. Răspunsul Islandei a venit prompt, lucru care a cântărit de altfel decisiv. La doar două minute după ce s-a văzut condusă de o echipă - pe hârtie, cel puţin - vast superioară, ea a egalat situaţia după ce un aut a fost executat lung şi apărarea engleză a dormit în careu. Ragnar Sigurðsson a fost autorul şutului final. Nu mult timp mai apoi, Kolbeinn Sigþórsson a înscris din nou pentru Islanda, cu un mic ajutor din partea lui Joe Hart, iar microbiştii din lumea întreagă se scărpinau la ochi. Chiar conducea Islanda pe Anglia cu 2-1 la un Campionat European?
Au avut timp berechet să se scarpine la ochi şi să-şi dea seama că, într-adevăr, aşa stau lucrurile. Deşi a controlat meciul şi a urmărit egalarea pe durata a peste 70 de minute după ce s-a văzut condusă, Anglia nu a reuşit să oprească umilinţa. Schema tactică prin care Hodgson a utilizat trei atacanţi care să lăţească jocul şi să creeze spaţii nu a funcţionat aşa cum şi-a propus. Raheem Sterling şi Daniel Sturridge rar au fost eficienţi, iar Harry Kane a fost o dezamăgire totală şi e greu de crezut că a încheiat meciul pe teren - o întruchipare a întregii echipe a Angliei.
De partea cealaltă, Islanda a câştigat practicând un joc previzibil bazat pe o organizare defensivă bine pusă la punct, o capacitate de a alerga şi de a nu lăsa spaţii, dar şi urcări în atac în rarele momente când ocaziile se iveau. E greu de zis că victoria Islandei a fost meritată. Pe de-o parte, da, echipa a fost eficientă în momentele cheie, marcând de două ori. Pe de altă parte, jocul Angliei a fost de-a dreptul anemic, iar rezultatul poate fi mai degrabă văzut ca o înfrângere a ei.
Islanda a făcut ceea ce a trebuit. Anglia ştia ce va face adversara ei şi totuşi nu a reuşit să înscrie decât printr-un penalti. Îşi merită soarta. Marcus Rashford, tânărul de 18 ani trimis în luptă în minutul 87 al celor 90, a reuşit mai multe dribling-uri în scurta sa perioadă petrecută pe teren decât orice alt jucător englez. Statistica diagnostichează un eşec lamentabil al Angliei şi consemnează un succes istoric al Islandei. Franţa o aşteaptă în sferturile de finală. Capăt de drum, cu siguranţă. Nu? Nu?!
Dată fiind surpriza de care am avut parte în acest ultim meci, e uşor să trecem cu vederea alte lucruri remarcabile care s-au întâmplat în primul. Italia - Spania a fost capul de afiş al optimilor de finală. O reeditare a meciului pentru titlu din urmă cu patru ani, când Spania învingea Italia cu 4-0 pentru a ridica al doilea trofeu european consecutiv, a fost denumit de microbişti "prima finală" a acestei ediţii a Euro. S-a discutat mult pe marginea tacticilor celor două echipe. Spaniolii care pasează la nesfârşit, italienii pragmatici şi eficienţi.
Ei bine, pragmatismul şi eficienţa au câştigat, iar Europa va trebui să-şi aleagă o nouă regină. Spania a intrat foarte greu în meci şi, simţind asta, Italia a făcut o primă repriză remarcabilă. Tactica a fost destul de evidentă - pase repetate în propria jumătate şi acţiuni rapide pornite în atac odată ce spaţiile s-au creat -, dar spaniolii nu au găsit antidotul la timp. Primele semnale au fost prezente odată cu acţiunile incipiente ale meciului. Italienii atacau cu vână, în timp ce spaniolii nu au putut să conteze pe plan ofensiv în ciuda posesiei superioare. Éder a lovit puternic o lovitură liberă, David de Gea nu a reuşit decât să respingă mingea udă în faţa sa, iar Giorgio Chiellini a împins-o în plasă pentru o deschidere de scor meritată a Italiei.
Partea a doua a meciului i-a văzut pe spanioli încercând cu disperare să egaleze situaţia, iar Italia nu a mai contat prea tare pe plan ofensiv. Tactica se schimbase. Antonio Conte şi-a instructat jucătorii să păstreze rezultatul pe cât posibil intact, dar italienii nu l-au ascultat. Glonţul le-a trecut de câteva ori pe la ureche la ratările lui Álvaro Morata, Sergio Ramos şi Aritz Aduriz, dar italienii au supravieţuit. Ar fi putut să încheie socotelile mai repede cu ocazia unor contraatacuri, dar au dat lovitura decisivă abia în prelungiri. Graziano Pellè a introdus în plasă centrarea lui Matteo Darmian, iar Italia a câştigat din nou.
Această echipă a Italiei este de-a dreptul impresionantă. Considerată de experţi una sortită eşecului, cea mai slabă reprezentativă de ani buni încoace, ea reuşeşte să cimenteze o senzaţie pe care continuăm să o avem tot mai des. Vremea fotbalului construit şi câştigat cu atacul a apus. Este timpul apărării şi al contraatacului. Timpul organizării, jocului de echipă şi al ambiţiei. Islanda şi Italia ne-au dovedit asta. Totuşi, e posibil ca Germania să aibă altă părere şi îi aşteaptă pregătită pe italieni în sferturile de finală. Dacă vrea titlul, Italia va trebui să muncească al naibii de mult pentru el.
Rezultate 27 iunie:
Saint-Denis: Italia - Spania 2-0 (Chiellini 33', Pellè 90+1')
Nice: Anglia - Islanda 1-2 (Rooney 4' pen. / R. Sigurðsson 6', Sigþórsson 18')
Sursa foto: Facebook UEFA EURO
Dan Dracea este jurnalist sportiv. Îl puteţi urmări pe Facebook sau Twitter @DDracea.
Noul său proiect, Zecarul, poate fi citit pe site-ul său personal.