Tombuctu

Domnul Osache nu e eroul tipic cu care ne-a obişnuit Paul Auster în romanele sale, în primul rând pentru că face parte din regnul canin. Dar nici un câine tipic nu e, căci personajul e înzestrat cu o inteligenţă şi o intuiţie ieşite din comun şi cu abilitatea de a înţelege limba bipezilor. Chiar dacă nu stăpâneşte şi pronunţia cuvintelor (biologia îi e potrivnică), stăpânul lui, vagabondul sclipitor şi scrântit Willy G. Christmas, îl consideră un partener de dialog pe măsură; de fapt, nu e nimeni pe lume care să-l înţeleagă mai bine pe inadaptatul Willy decât domnul Osache, cei doi fiind de nedespărţit în cutreierările lor. Dar pe domnul Osache îl aşteaptă încercări grele după moartea stăpânului său, iar devotamentul şi iubirea faţă de acesta îl fac să fie în permanenţă măcinat de întrebări metafizice: oare-şi va mai revedea vreodată stăpânul acolo, în Tombuctu?

"[Tombuctu] se ţine sus prin îndrăzneală şi prin limbajul sclipitor şi idiosincratic... Riscul pe care şi-l asumă şi energia obraznică de care dă dovadă ne indică un scriitor pe cale să facă un salt şi mai roditor în propriul său teritoriu necartografiat." (Chicago Tribune)


"Un roman despre o iubire bântuitoare, ale cărui teme se împletesc în buclă ca nişte bobine strălucitoare, îmbinându-se cu graţie sub proza curată a lui Auster, provocând fantasticul şi tragicul." (San Francisco Chronicle)


Pe la ora zece, se înhăitase cu o bandă format din şase băieţi de doisprezece ani. La început păruse a fi o împrejurare norocoasă şi timp de o oră sau două a fost tratat regeşte. Băieţii l-au hrănit cu covrigi, crenvurşti şi coajă de pizza, iar domnul Osache le-a răsplătit generozitatea făcând tot ce se pricepea pentru a-i amuza. Nu avusese prea mult de-a face cu copiii, dar de-a lungul anilor văzuse destule ca să ştie că sunt imprevizibili. Băieţii ăştia i s-au părut a fi din cale afară de zurbagii şi de violenţi. Făceau pe nebunii, se dădeau mari, îşi aruncau vorbe de ocară, iar după ce-a stat o vreme în preajma lor, a băgat de seamă că le plăcea la nebunie să tragă ghionturi şi să-şi dea pe furiş pumni în cap. S-au oprit într-un parc şi aproape o oră, băieţii au jucat fotbal, repezindu-se unul în celălalt cu o brutalitate care l-a determinat pe domnul Osache să se teamă că vreunul dintre ei o s-o păţească. Vacanţa de vară era pe sfârşite. În curând avea să înceapă şcoala, iar băieţii erau înfierbântaţi şi sastisiţi, puşi pe harţă. După terminarea partidei, au nimerit pe malul unui iaz şi au început să arunce cu pietre în apă. Asta a degenerate repede într-o întrecere - a cui piatră face mai multe salturi la suprafaţa apei - ceea ce a dus la câteva dispute vehemente. Domnul Osache, care nu putea să sufere nici un fel de ceartă, s-a decis să pună capăt animozităţii din ce în ce mai marcate, cufundându-se în apă şi aducând una dintre pietre. Niciodată nu-i plăcuse cine ştie ce să facă aport. Willy dispreţuise totdeauna acest sport, considerându-l mai prejos de inteligenţa domnului Osache, dar domnul Osache ştia cât de impresionaţi erau oamenii ori de câte ori câinii se întorceau în goană la stăpânii lor cu beţe sau mingi între dinţi, aşa că şi-a înfrânt repulsia şi s-a aruncat bâldâbâc în apă. Asta a produs mare agitaţie în iaz şi, chiar în timp ce se cufunda şi prindea cu îndemânare o piatră pe cale să cadă la fund, a auzit cum unul dintre băieţi îl înjură pentru tulburarea pe care o pricinuise. Le stricase joaca, striga băiatul, şi or să treacă cinci minute înainte ca apa să fie din nou destul de liniştită ca s-o ia de la capăt. Aşa o fi, şi-a spus domnul Osache în timp ce înota înapoi spre mal, dar dă-ţi seama cât o să fie de uimit când o să-i pun la picioare jucărica asta. Nu orice câine e în stare de o asemenea ispravă. În orice caz, când a ajuns în faţa băiatului furios şi a dat drumul pietrei, a fost salutat cu un picior în coaste.
- Câine tâmpit ce eşti, a spus băiatul. Ce te-a apucat de ne nasoleşti apa?

Domnul Osache a lăsat să-i scape un schelălăit de durere şi de surpriză şi imediat între băieţi s-a încins altă dispută. Unii condamnau şutul, alţii îl aplaudau şi foarte curând doi dintre băieţi se rostogoleau strâns încleştaţi pe jos, interpretând încă o dată străvechea scenă a luptei dintre forţă şi dreptate. Domnul Osache s-a retras câţiva metri, la o distanţă care-i asigura securitatea, şi-a scuturat blana de apă şi după aceea a rămas pe loc, aşteptând ca vreunul dintre băieţii mai cumsecade să-l cheme înapoi. În pofida dorinţei lui de a îngropa securea războiului, nici unul n-a catadicsit să-şi întoarcă măcar privirea spre el. Bătaia a continuat şi când a luat, în cele din urmă, sfârşit, unul dintre băieţi l-a observat, a luat o piatră şi a aruncat-o în direcţia lui. Au lipsit vreo trei sferturi de metru sau un metru ca să-l nimerească, dar domnul Osache văzuse între timp destule şi pricepuse mesajul. S-a întors cu spatele şi a luat-o la goană şi, cu toate că un băiat sau chiar doi au strigat după el să vină înapoi, nu s-a oprit din fugă până n-a ajuns la celălalt capăt al parcului.

Următoarea oră şi-a petrecut-o şezând amărât la adăpostul unui tufiş de păducel. Nu că şutul l-ar fi durut chiar atât de tare, dar moralul lui avusese de suferit şi era dezamăgit de sine însuşi pentru că interpretase complet greşit situaţia. Trebuia să înveţe să fie mai prudent, şi-a spus, mai puţin încrezător, să presupună cele mai rele lucruri despre oameni cât timp aceştia nu-şi demonstrează bunele intenţii. Era trist să înveţi o asemenea lecţie abia după atâţia ani de viaţă, şi-a dat seama, dar dacă ţinea să facă faţă greutăţilor care-l aşteptau, trebuia să aibă tăria de a se ţine de program. Ceea ce se cerea era să-şi stabilească nişte principii generale, nişte reguli stricte de comportare pe care să le respecte în momentele de criză. Pe baza experienţei recente, nu i-a fost greu să formuleze primul articol de pe listă. Gata cu puştimea. Gata cu cei sub şaisprezece ani, mai ales cu cei din stirpea băieţilor. Nu ştiau ce-i aia mila şi un biped din sufletul căruia elimini această calitate nu-i cu nimic mai bun decât un câine turbat.

Chiar când era pe punctul de a ieşi de sub tufiş şi de a porni mai departe, la mai puţin de jumătate de metru de nasul lui a zărit un baschet alb. Semăna atât de bine cu baschetul care ateri zase în pântecul lui, încât domnul Osache aproape că s-a înecat cu propria-i salivă. Se întorsese cumva nemernicul pentru a-şi duce la capăt treaba? Câinele s-a dat înapoi, înfundându-se în desişul de mărăcini şi de crengi joase şi agăţându-şi blana pe măsură ce se adâncea mai mult. Ce situaţie deznădăjduită, şi-a spus, dar exista oare vreo alternativă? Musai să rămână pitit, cu burta la pământ, cu o duzină de spini în spinare, în speranţa că huliganul o să se plictisească şi o să plece.

Dar domnului Osache nu-i fusese dat în ziua aceea să aibă parte de un asemenea noroc. Ticălosul nu s-a dat dus, şi în loc să plece să-şi facă mendrele în altă parte a parcului, s-a aşezat pe vine lângă tufiş şi a dat la o parte crengile ca să vadă mai bine. Domnul Osache a mârâit, gata să se năpustească asupra agresorului dacă ar fi fost nevoit s-o facă.
- Nu te teme, a spus băiatul. N-o să-ţi fac nici un rău.

Pe dracu' n-o să-mi faci, s-a gândit domnul Osache, şi pentru că era în continuare prea speriat ca să lase garda jos, nu şi-a dat seama că vocea blândă care venea de sus, dintre crengi, nu era un truc, ci vocea unui cu totul alt băiat.
- Am văzut ce ţi-au făcut, a spus băiatul cel nou. Băieţii ăia sunt nişte scârbe. Îi ştiu de la şcoală. Ralph Hernandez şi Pete Bondy. Dacă te înhăitezi cu asemenea târâturi, nu se poate să nu păţeşti ceva.

Între timp, vorbitorul îşi băgase capul în desiş îndeajuns de mult pentru ca domnul Osache să-I distingă clar trăsăturile, şi în cele din urmă a înţeles că nu pe torţionar îl are în faţa ochilor. Chipul aparţinea unui băieţel chinez de vreo unsprezece-doisprezece ani şi în acea primă clipă de neuitat, domnul Osache a simţit că este una dintre cele mai simpatice feţe pe care avusese vreodată plăcerea de a le vedea. La naiba cu principiile şi cu regulile de comportare. Puştiul n-avea intenţii rele şi dacă domnul Osache se înşela în privinţa asta, nu-i mai rămânea decât să restituie insigna de câine şi să-şi trăiască restul vieţii ca un arici.
- Mă numesc Henry, a spus băiatul. Henry Chow. Pe tine cum te cheamă?

A, şi-a spus domnul Osache. Isteţ băiat. Dar cum crede că i-aş putea răspunde la întrebare?

Şi totuşi, dat fiind că de rezultatul acestei convorbiri depindeau atât de multe, domnul Osache s-a hotărât să facă maximum de efort, îngropat între crenguţe şi frunze, şi-a înălţat capul şi a emis o serie de cinci lătrături scurte: ham, ham, ham, ham, ham. Era un anapest perfect, fiecare silabă a numelui lui beneficiind de accentul, ponderea şi durata corespunzătoare. Timp de câteva clipite, a fost ca şi cum cuvintele dom-nul O-sa-che ar fi fost reduse la esenţa lor sonoră, la puritatea unei fraze muzicale.
- Bravo, a spus tânărul Henry, întinzându-I mâna dreaptă ca pentru o împăcare. Prinzi repede, nu-i aşa?

Domnul Osache a mai lătrat o dată pentru a-şi exprima acordul şi după aceea a început să lingă palma mâinii care i se ivise în faţă. Încetul cu încetul, Henry l-a ademenit să-şi părăsească ascunzătoarea sigură, iar după ce domnul Osache a ieşit cu totul, băiatul s-a aşezat pe pământ lângă el şi, între numeroasele mângâieri pe cap şi sărutări pe faţă, i-a pigulit grijuliu frunzele şi rămurelele care se prinseră în blana lui.

A fost începutul unei prietenii exemplare între câine şi băiat. În privinţa vârstei, nu-i despărţeau decât trei ani şi jumătate, dar băiatul era tânăr, iar câinele bătrân şi, din cauza discrepanţei, fiecare a ajuns să-i dăruiască celuilalt ceva ce nu mai avusese înainte. Henry i-a demonstrat domnului Osache că dragostea nu este o substanţă cuantificabilă. Totdeauna mai există ceva din ea pe undeva şi chiar după ce-ai pierdut o dragoste nu-i deloc imposibil să găseşti alta. Pentru Henry, copil unic al unor părinţi care munceau multe ore pe zi şi care refuzaseră categoric să primească un animăluţ în apartamentul lor, domnul Osache era răspunsul la rugăciunile lui fierbinţi.

Şi totuşi, această alianţă promiţătoare nu era lipsită de primejdii şi de capcane. După ce Henry a început să vorbească despre tatăl lui, domnul Osache a înţeles că a se lăsa cu totul în seama acestui băiat nu însemna neapărat a merge la câştig sigur, aşa cum păruse la prima privire. Se îndreptau fără grabă spre strada pe care locuia familia Chow şi pe măsură ce Henry continua să descrie feluritele probleme de care aveau ei doi să se lovească, domnul Osache s-a pomenit trecând de la nelinişte la frică şi apoi de-a dreptul la panică. Era destul de rău că tatăl lui Henry nu putea să sufere câinii şi că domnul Osache nu va avea voie să intre în casă. Încă şi mai rău era că, după ce i se va găsi un loc, prezenţa lui va trebui să fie ţinută secretă faţă de domnul Chow. Dacă tatăl lui Henry ar fi prins de veste că în apropiere de casa lui există un câine, băiatul ar fi fost pedepsit atât de aspru încât şi-ar fi dorit să nu se fi născut niciodată. Dat fiind că domnul Chow locuia în aceeaşi clădire în care lucra, părea aproape absurd ca cei doi să-şi închipuie că vor reuşi să evite darea în vileag. Apartamentul familiei era la etajul întâi, iar tatăl lui Henry era mereu prin preajmă, fie dormind, fie muncind, dimineaţa, la prânz şi noaptea.
- Îmi dau seama că nu sună cine ştie ce, i-a spus Henry, dar dacă eşti dispus să încerci sunt şi eu dispus s-o fac.

Ei, cel puţin băiatul ăsta avea curaj. Şi pe deasupra şi o voce foarte plăcută, a adăugat domnul Osache, făcând tot ce-i stătea în putinţă ca să vadă partea bună a lucrurilor şi să fie recunoscător pentru ea. În clipa aceea nu ştia, totuşi, că abia de atunci înainte avea să vină tot ce era mai rău. Auzise veştile rele, auzise veştile cele mai rele, dar abia când Henry a început să vorbească despre ascunzători a înţeles întreaga grozăvie a situaţiei în care se băga.

Aveau aleea, i-a spus Henry. Era o opţiune şi, dacă domnul Osache accepta să doarmă într-o cutie de carton şi promitea să nu facă nici un pic de zgomot, s-ar fi putut să scape basma curată amândoi. Altă posibilitate era curtea din dos. Nu foarte mare, de fapt doar un petec de pământ acoperit de buruieni, cu câteva frigidere ruginite şi rafturi de metal înnegrite înşirate de-a lungul gardului. Numai că, uneori, chelnerii ieşeau acolo ca să fumeze şi în cele mai multe seri, în special când era cald afară, tatălui lui îi plăcea să se plimbe câteva minute prin fundul curţii după ce închidea restaurantul. Numea asta "a sorbi stelele" şi, potrivit lui Henry, dormea mai bine dacă îşi lua mica doză de cer înainte de a urca în casă şi de a se sui în pat.

Henry a mai flecărit o vreme despre ce obişnuia să facă tatăl lui înainte de culcare, dar domnul Osache nu mai asculta. Din gura băiatului ieşise cuvântul fatal şi în clipa când domnul Osache şi-a dat seama că restaurantul în chestiune nu era doar o dugheană cu hot-dogs ci un restaurant chinezesc, a fost gata să-şi ia coada la spinare şi să fugă încotro vedea cu ochii. De câte ori nu-l avertizase Willy în privinţa locurilor de acest gen? Abia ieri dimineaţă îi ţinuse o prelegere de cincisprezece minute pe respectiva temă, cum să nesocotească acum domnul Osache aceste sfaturi şi să trădeze memoria iubitului său stăpân? Henry ăsta era un puşti de ispravă, dar dacă vorbele lui Willy conţineau fie şi cea mai mică particulă de adevăr, a rămâne cu băiatul ar fi echivalat cu a-şi semna propria sentinţă de condamnare la moarte.

Şi cu toate astea, nu-l lăsa inima să-şi ia tălpăşiţa. Nu stătuse decât patruzeci de minute împreună cu Henry şi se şi ataşase prea tare de el pentru a o întinde fără a-şi lua rămas-bun. Sfâşiat între frică şi afecţiune, a ales o cale de mijloc, singura la îndemâna lui în împrejurările date. S-a oprit pur şi simplu în loc pe trotuar, s-a culcat pe jos şi a început să scâncească. Lipsit de experienţă în privinţa câinilor, Henry n-a ştiut cum să interpreteze acest gest subit, neaşteptat. S-a aşezat pe vine lângă domnul Osache şi a început să-l mângâie pe cap, iar câinele, prins în chinuitoarea menghină a nehotărârii, n-a putut să nu observe cât de blândă era atingerea mâinii lui.
- Eşti dărâmat, i-a spus Henry. Mie nu-mi mai tace gura, în timp ce tu eşti sleit de puteri şi flămând şi nu m-am învrednicit nici măcar să te hrănesc.

A urmat un Big Mac plus o pungă de cartofi prăjiţi şi după ce a devorat aceste trataţii delicioase, domnul Osache şi-a pus inima la picioarele băiatului. Fugi acum, şi-a spus, şi vei muri pe străzi. Du-te acasă la el şi vei muri şi-acolo. Vei fi însă, cel puţin, cu Henry, iar dacă moartea este pretutindeni, ce mai contează unde te duci?

Aşa a ajuns domnul Osache să nesocotească învăţăturile stăpânului lui şi să se ducă să trăiască lângă porţile iadului.

Noua lui casă era o cutie de carton care conţinuse cândva un aparat de aer condiţionat Fedders, model jumbo. Ca măsură de precauţie, Henry o înghesuise între gard şi unul dintre frigiderele vechi din curte. Acolo dormea domnul Osache noaptea, ghemuit în celula lui întunecoasă până dimineaţa, când băiatul venea să-l ia, şi pentru că Henry era un puşti isteţ şi săpase o groapă pe sub gard, domnul Osache putea să se târască prin ea până în curtea alăturată - evitând astfel atât uşa din spate, cât şi uşile laterale ale restaurantului - şi să se întâlnească cu tânărul lui stăpân la celălalt colţ al străzii, de unde începeau hoinărelile lor zilnice.

Să nu credeţi cumva că domnului Osache nu-i era frică, sau că nu era conştient de primejdiile care-l înconjurau -, dar să ştiţi în acelaşi timp că nu şi-a regretat niciodată decizia de a face echipă cu Henry. Restaurantul îi asigura o sursă inepuizabilă de delicatese savuroase şi pentru prima oară după moartea lui Mom-san, survenită cu patru ani mai devreme, domnul Osache mânca pe săturate. Cotlete şi găluşte, tăiţei cu susan şi orez prăjit, tofu în sos brun, raţă la capac şi won ton-uri mai uşoare decât aerul: varietatea era nesfârşită şi, odată iniţiat în deliciile bucătăriei chinezeşti, cu greu se putea stăpâni când se gândea la ceea ce urma să-i mai aducă Henry. Stomacul lui nu fusese niciodată mai fericit, şi cu toate că digestia lui avea uneori de suferit din cauza unei mirodenii sau a unui condiment prea picant, aceste erupţii intermitente ale intestinelor păreau un preţ mic în comparaţie cu plăcerea meselor propriu-zise. Singurul cusur al acestui regim îmbătător era teama de necunoscut care-i împungea sufletul ori de câte ori limba lui simţea un gust neidentificabil. Prejudecăţile lui Willy deveniseră spaimele lui, şi atunci când muşca dintr-o obscură combinaţie nouă, nu reuşea să nu se-ntrebe dacă nu cumva mănâncă un semen-câine. Se oprea din mestecat, paralizat brusc de remuşcări, dar totdeauna era prea târziu. Sucurile lui salivare erau deja în acţiune şi cum papilele gustative râvneau la mai mult din ceea ce tocmai descoperiseră, pofta se dovedea a fi, de fiecare dată, mai puternică decât el. După scurta pauză, limba se repezea din nou la mâncare, şi înainte ca el să aibă măcar timp să-şi spună că săvârşeşte un păcat, farfuria era linsă şi curată. Urma, inevitabil, un moment de tristeţe. Apoi, străduindu-se să-şi liniştească oarecum conştiinţa vinovată, îşi spunea că şi el avea să aibă aceeaşi soartă, nu spera decât să fie la fel de gustos ca lucrul pe care tocmai îl mâncase.

Henry a cumpărat câteva plicuri cu sămânţă de ridichi şi a semănat-o în pământul de lângă cutia de carton a domnului Osache. Grădina era legenda lui acoperitoare şi, ori de câte ori era întrebat de părinţi de ce stă aşa de mult în curtea din spate, era suficient să menţioneze ridichile pentru ca ei să dea din cap şi să plece. Era ceva destul de neobişnuit să semeni ridichi în acest anotimp târziu, a spus tatăl lui, dar Henry îşi pregătise dinainte răspunsul. Ridichile germinează în optsprezece zile, a replicat, şi vor răsări cu mult înainte de răcirea vremii. Deştept băiat, Henry. Se pricepea să dea din gură pentru a ieşi din orice încurcătură, iar agerimea cu care ciupea din poşeta mamei lui bănuţi şi bancnote rătăcite şi dădea iama noaptea printre resturile din bucătărie l-a ajutat să asigure o viaţă tolerabilă atât noului lui prieten, cât şi sie însuşi. Nu era vina lui că taică-său îl speriase rău de câteva ori pe domnul Osache venind în toiul nopţii în grădină ca să inspecteze progresele ridichilor. Ori de câte ori raza lanternei lui străbătea zona din faţa cutiei domnului Osache, câinele tremura în bezna cămăruţei lui, convins că i-a sunat ceasul. O dată sau de două ori, miasma fricii emanată de trupul lui a fost atât de pătrunzătoare încât domnul Chow s-a oprit pur şi simplu să adulmece aerul, ca şi cum ar fi bănuit o neregulă. Cum însă nu ştia ce anume caută, după o clipă sau două de reflecţie perplexă îngăima un şir de cuvinte chinezeşti de neînţeles, după care se întorcea în casă.