MNAC reloaded?

Fusesem invitat şi eu la dezbaterea cu privire la strămutarea MNAC din locaţia actuală, dar a trebuit să îmi cer scuze că nu pot participa, fiind promis altundeva. Colega mea, dr.arh. Daniela Calciu, care lucrează (şi) la MNAC, m-a rugat să îmi spun, totuşi, părerea. Am intervenit şi când s-a aşezat prima dată MNAC în Casa Republicii: cred că am fost singurul care a dat dreptate dnei Anca Petrescu care îşi clama dreptul de proprietate intelectuală asupra arhitecturii casei; de asemenea, am fost printre puţinii care nu erau scandalizaţi de contaminarea simbolică dintre Casa Republicii şi noul, pe atunci, muzeu. Proiectul a fost realizat într-un mod elegant şi spaţiile sunt propice artei contemporane, cum ne-a arătat, de pildă, expoziţia Cantor.

Dar realitatea pare să fie aceea că, după unsprezece ani de conlocuire cu instituţii ale statului mefiente la a dedramatiza accesul la muzeu, instituţii care există şi gândesc în aceiaşi parametri de secretomanie ca şi cele pentru care a fost iniţial gândită Casa cu gard, spaţiu public păzit cu arma îndreptată împotriva publicului, muzeul este sever amendat în capacitatea sa de a-şi desfăşura activitatea şi de a atrage publicul pe care multe dintre evenimentele sale îl merită. Nu este deloc, dar deloc uşor, chiar cu defalcarea pe câteva bugete anuale a costurilor. Ar fi mai simplă negocierea unei co-prezenţe în interiorul situaţiei actuale, care să asigure şi accesul netulburat la MNAC, poate printr-unul din tunelurile la care personalul are acces? Poate printr-o pasarelă care să deverseze spre garajul parlamentului, cu escalatoare ca la Centrul Pompidou?

Proximitatea catedralei nu ajută, de bună seamă. În 2005, am auzit, de la o personalitate a BOR, cel mai simpatic argument împotriva vecinătăţii dintre MNAC şi catedrală: biserica nu ar putea sfinţi mare parte dintre proiectele expuse la MNAC. Bine, nu că ar fi invitat-o cineva, dar există, evident, o stânjeneală reciprocă între cele două instituţii şi sedii. Prin urmare, găsesc legitimă discuţia pe tema strămutării, până încep discuţiile despre fezabilitatea unui asemenea proiect.

S-ar putea spune, pe de altă parte, că strămutarea ar presupune costuri din bugetul public peste bugetele actuale, atât în operaţiunea de relocare, cât şi în re-aproprierea de către parlament a spaţiilor goale, dezpodobite şi imense, lăsate în urmă. Alţi bani publici risipiţi. Banii lipsesc şi pentru a menţine pe linia de plutire a muzeelor existente, necum pentru construirea unora noi. Chiar dacă acestea ar fi conversii ale unor spaţii (post)industriale, costurile ar fi ample, iar un asemenea proiect nu s-ar putea face fără măcar un concurs naţional, dacă nu internaţional, ba chiar unul cu invitaţi, pentru a avea garanţia unui număr decent de proiecte plauzibile. Şi ce garanţii ar fi că s-ar respecta rezultatele? Extinderea sediului guvernului a incumbat un astfel de concurs, cu un rezultat onorabil, dar abandonat; în 2002, concursul pentru catedrala patriarhală a fost, la fel, anulat muţeşte, ca să nu spun hoţeşte; poate concursul, recent încheiat cu rezultate onorabile, pentru MNIR, să aibă altă soartă, mai bună.

Între timp, au apărut şi comentarii pertinente. Le-am citit şi le-am aprobat în gând pe cele ale lui Matei Martin şi Pavel Şuşară, în articularea lor argumentativă. S-a invocat necesitatea peremptorie de a avea un muzeu al modernismului românesc, verigă lipsă între MNAR şi MNAC şi alternativă la un Muzeu Brâncuşi fără lucrări, cum spunea în Dilema Veche dna Doina Lemny (acest muzeu, dacă s-ar baza doar pe holograme, ar putea funcţiona şi în regim virtual, deocamdată).

Discuţia trebuie menţinută vie şi propunerile alternative trebuie examinate, poate, printr-un foarte serios studiu de (pre)fezabilitate. Poate că există aici un potenţial neexplorat, idei pe care nu le putem vedea încă. Nu ştiu cum poate fi acesta finanţat, însă...