La stradă

Îi plăcea chiar şi acum structura detaliilor, felul greoi şi bătrânesc de a scormoni printre mărunţişuri şi gunoaie după un ceva care sclipise, care-i atrăsese atenţia ca o jucărie uitată în ploaie şi peste care au trecut câteva anotimpuri. Aşadar, bucuria regăsirii era şi bucuria salvării atunci când ştia că plasticul încă intact va putea fi curăţat, iar jucăria, redată. Recuperarea detaliilor nu era altceva decât un ghem al amintirilor câştigate ca un premiu neaşteptat. Ce bine.

În liniştea stingheră, în spatele zidului pe care ploaia lăsa dâre odată cu timpul, cu genunchii la gură, cu ochii spre biblioteca alcătuită stângaci, privea. Zâmbetul acela mic, de copil, încrezător, necunoscător, nepregătit pentru ce avea să vină.

În unele după-amiezi, mai ales în cele de vară, urmărea muştele care bâzâiau, pe muşamaua înflorată, în jurul firimiturilor de pâine şi a bucăţilor de pepene roşu, puţin uscate. Acolo exista un fel de linişte pe care nu o putea întrerupe nimic. Acolo exista o lumină filtrată pe care nu avea să o mai regăsească niciunde, niciodată. Şi tot acolo învăţase, încă de mic, să-şi pună ordine în gânduri, zâmbind încruntat în vreme ce încerca să-şi dea seama de ce prăpăditul de coleg luase o notă mai mare decât el tocmai azi, tocmai când ea revenise în clasă. Şi zâmbea, fiindcă şi ea îi zâmbise.

Cele câteva praguri peste care trebuia să treacă până la stradă îl încântau, acolo, după toate micile obstacole, aerul era întotdeauna mai răcoros, liniştea mai calmă. Doar albastrul acela tern al pereţilor îi displăcea, amintindu-i, de fiecare dată, de un albastru de spital, de injecţii, de luni pe care încerca să le uite. De acolo încerca să vadă trecerea anotimpurilor, de acolo gutuiul de peste drum îşi descoperea nestingherit schimbările, de acolo creştea, de la an la an, fără să ştie.

Există o diferenţă foarte mare de temperatură între prezent şi amintirile atât de îndesate în trecut şi la asta se gândea acum, pe drumul spre întoarcere, când aerul condiţionat din tren îl făcea să-şi ascundă cât mai bine mâinile sub cartea pe care o ţinea pe genunchi.

"O să vezi că o să fie bine". Erau acele câteva cuvinte pe care acum deja dorea să le pună undeva, poate într-o carte, dar pe post de avertisment faţă de cei care încă ar mai fi putut să creadă în ele. Apoi s-a dus imediat cu gândul la mâna ei care avea să i se plimbe, câteva ore mai târziu, pe frunte, pe creştet, cu aceleaşi cuvinte. Şi numai pe ea avea să o creadă, dar până atunci cuvintele, rostite de el înainte ca totul să se termine, înainte ca o întreagă copilărie să fie înghiţită de hău, atârnau în gol, lipsite de sens.

Şi lumina, bineînţeles. Lumina pe care frunzele de viţă de vie o filtrau, o lăsau să scape şi să încingă pe ici şi colo trotuarul crăpat pe care acum se încăpăţâna să nu-l repare. Lumina nu mai era la fel, nimic galben nu mai trăda sosirea verii, nimic cu miros de copt, nimic cald, proaspăt, viu. O să scrie şi despre asta în carte, când totul se va aşeza, când cuvintele îşi vor găsi din nou locul în viaţa sa.

Ea o să-şi plimbe degetele pe mâinile lui, şoptindu-i că o să fie bine. Şi poate că nu va fi bine chiar atunci, pe loc, poate că nu va simţi asta şi îi va fi greu să-şi recupereze amintirile, să creadă că ceva, vreodată, va mai putea fi la fel. Dar acum, cu mâinile sub coperta cărţii din care, pe drumul de întoarcere nu a citit nimic, îşi punea speranţele în ea, în mângâierile ei, în convingerea ei copilărească şi de care avea atâta nevoie. O să fie, sigur că o să fie bine.