Check Point Charlie

Era aici, era la cîţiva metri, nu foarte mulţi, la cîţiva paşi de Check Point Charlie. Nici nu mai ştia de cîtă vreme aştepta clipa asta. Nu să meargă "afară", nu să vadă alte ţări, de soare ori de ceţuri pline, ci să ajungă în locul al cărui nume îi suna de atîta vreme magic. Cînd îl apucase oare obsesia asta? Cînd văzuse într-o veche revistă, un Match ori un Nouvel Obs, schimbul dintre Bukovsky şi Corvalan? Cînd citise romanul lui John Le Carré, cu geniala şi trista scenă a unei exfiltrări eşuate? Oricum, cu mult înainte de a afla că Oana a rămas, a rămas trecînd chiar pe aici, pe la Charlie. Nu putea să fixeze momentul cu precizie, poate nici nu există un asemenea moment, ceea ce-i sigur este că s-a trezit pronunţînd adesea în gînd magicul nume, că îl scria absent şi automat pe orice hîrtie avea la îndemînă în momentele de vagabondaj al gîndurilor. Nici nu se iluziona că ar împărtăşi singur această experienţă. Mai citesc şi alţii, mai văd şi alţii fotografii, mai au şi alţii obsesii. Check Point Charlie. Dar şi aici ajunsese oarecum pe ocolite. Deşi la plecarea spre Copenhaga, "Cobenhavn", cum îi plăcea să pronunţe în gînd numele oraşului aidoma locuitorilor săi, deşi la plecare se oprise în Berlin, pentru a schimba avionul cu trenul redegist, redegist doar pînă în octombrie, pentru că Zidul a căzut!, dacă a mai apucat să vadă cîteva fragmente azvîrlite pe ici-colo, epave ale unei puteri prăbuşite, ale unei lumi scufundate, de-abia la întoarcere deci, după o săptămînă de discuţii plicticoase despre societatea civilă, care societate civilă?, despre dimensiunea umană şi pacea mondială, se oprise cu adevărat în Berlin, ca să-l vadă. De altfel, nu foarte departe, văzuse locul unde concertaseră cei de la Pink Floyd. "The Wall". Zidul. Avea senzaţia că iarba încă poartă urmele paşilor mulţimii, că muzica bîntuie încă printre copaci şi clădirile neîngrijite din sectorul estic. Pentru o săptămînă era aici, la Berlin, locul fracturii, locul reunificării! Cu numai vreo şase luni mai înainte, plînsese ca un viţel cînd auzise la Europa Liberă că Zidul a căzut, că nemţii trec dintr-o parte în alta ca prin brînză, că oribila construcţie ajunsese la propriu un fel şvaiţer, unul rafinat cu mai multe goluri decît plinuri. Iar în jurul lui părea că nu mişcă nimic! Şi nici nu mişca nimic. Iar acum, acum se oprise în Berlin, după ce fusese la Copenhaga, Cobenhavn, unde discutase despre viitorul Europei, al lumii întregi, cu tot felul de tipi din toate colţurile continentului. Merită să trăieşti ca să prinzi aşa ceva, chiar merită! Îşi spuse în minte "Ich binn ein Berliner". Şi chiar aşa se simţea. În fond, Berlinul dăduse semnalul, iar apoi totul se prăbuşise ca o castel de cărţi de joc izbit de bulgărele zăpadă, totul se rostogolise ca bulgărele de zăpadă pe o pantă măturînd totul în cale.

Dar cel mai mult merită să ţi-o pui lîngă Check Point Charlie, cît mai aproape, chiar pe pod dacă ar fi posibil! Willy a fost drăguţ, l-a însoţit doar pînă la ieşirea din metrou, apoi, pe o mică hartă, i-a explicat cum ajunge aici. Dar dacă Oana nu vine? La telefon, păruse nerăbdătoare să-l vadă, să se revadă după mai bine de doi de cînd ea trecuse podul, dincolo, de cînd alesese libertatea, fugind chiar în seara de dinaintea concertului ce trebuia să-l susţină în Est. În "Noile Landuri", cum se spune acum, deşi-s vechi, ruinate şi decrepite, de parcă ar fi trecut un tăvălug din afara timpului real peste ele. Şi erau şi atunci la fel de vechi, la fel de îmbătrînite. Cum naiba reuşise, că nu avea decît viza pentru RDG? Un paşaport fals? De unde să-l fi procurat? O fi găsit o filieră... dar de unde banii? Lucrase, oare, cu băieţii? Imposibil, îşi spunea el, deşi zvonul circulase. Dar ce dracu` ar fi putut face ea pentru ei, cu mintea ei complet alandala, cu instabilitatea cronică, cu împrăştirea ei simpatică şi păguboasă? Desigur, în afară de muzică, acolo se transforma cu totul, devenea alta, un fel de Jekyll şi Heyde, fără crime la activ, fără porniri ucigaşe, numai erotice cîteodată. Ce mai rîseseră în ţară cînd auziseră vestea! Un cvartet de coarde fără o coardă! Deşi, nu era chiar asta, era doar foarte disponibilă, se îndrăgostea prea repede, i se făcea milă de supiranţi, ceda din slăbiciune ori poate nici n-o interesa cu adevărat nimic din afara muzicii. Dar dacă se schimbase? Dacă nu scapă de hansul ei? Dacă îi trage clapa? Dacă se lungeşte naibii repetiţia? Ezitase mult s-o sune deşi, la plecare, era totuşi iubitul ei en titre, mă rog, principal. Deşi erau oarecum la rece, autosuspendaţi, că el se autosuspendase, după ce aflase că o vizitase o dată burtosul şi placidul Song, ori care i-o mai fi fost porecla, un ex stupid de altfel. Dar nu mai ştia nimic despre ea de la plecare. Era chiar o minune că-i găsise numărul de telefon, nu ţinuse legătura cu nimeni, nici măcar cu familia. Nimeni nu ştia ce se întîmplase cu ea în cei doi ani. Despre hansul ei aflase din întîmplare, la Copenhaga, Cobehavn, de la un alt hans, care nu era însă al ei, unul de la Literaturhaus. Era să spună Literaturhans. O singură literă schimbată, ce simpatică e uneori limba germană!

În plimbarea din seara precedentă, cînd Willy îi arătase în fugă oraşul, se uitase la fetele de pe Unter den Linden, de la Poarta Brandenburg, de pe Charlottenalee, dar nu văzuse nimic cu adevărat atractiv. Chiar mai rău decît în ţară, mult mai rău decît la Inter ori la Piaţa Kogălniceanu, de pildă. Cele mai multe est-europene de-ale noastre - tot felul de unguroaice, rusoaice, moldovence. Şi o româncă parcă şi mai de-a noastră, plesnită peste bot, cu ochii vineţi, zgîrieturi pe faţă, ciorapii rupţi şi tocurile scîlciate. Localnicele nu iartă dummpingul! Şi cu atît mai puţin ausslanderele cu ceva vechime în muncă. Să ceri 20-30 de mărci, în loc de 80-100, e într-adevăr intolerabil şi nici nu e tolerat! Văzuse proba pe corpul fetei, schimbase şi cîteva vorbe cu ea. Era de două săptămîni de-abia, se refugiase după mineriadă, după ce-o încasase binişor în Piaţa Universităţii. Bătută acolo, bătută şi aici, dar măcar acolo, vorba ei, şi-o mai trăgea şi de plăcere, cu luptătorii pentru libertate şi democraţie, nu doar pentru bani. Era simpatică, amuzantă şi inteligentă, decrispată în ciuda urmelor violenţei - în opinia ei, puştiul de vreo optsprezece ani, rezemat de stîlpul de la intersecţie, care "dădea cu curul în nemţi", strica imaginea ţării, în vreme ce ea este o adevărată refugiată politic! Ăla nu fusese bumbăcit de mineri! Pînă la urmă, poate că fata are dreptate, non idem est si duo dicunt (facunt?, facint?) idem.

Ce exotic părea Berlinul în pragul reunificării. O amestecătură ca pe vremea marilor migraţii demografice de la sfîrşitul antichităţii. Se mai încheie o antichitate, nici vorbă. Pe străzi, toate tipurile antropologice posibile şi imaginabile, toate culorile, se aud toate limbile pămîntului. Vietnamezii vînd cu 2-3 mărci bucata pachetele de ţigări aduse prin contrabandă din Polonia, de unde le achiziţionează cu numai o marcă, pentru că ăia n-au inventat încă accizele. Aici, oficial, costă 5 mărci. Iar nemţii cumpără, că doar nu-s tîmpiţi să cumpere mai scump ceea ce pot cumpăra mai ieftin, economie de piaţă, nu? Românii şi sîrbii şi-au împărţit sectoarele de operare, deocamdată mai puţin furtul, şi mai mult alba-neagra. Ai noştri cu rotundurile de cauciuc, ai lor cu bila albă ascunsă sub capacele de la cutiile de chibrituri. Un neamţ beat pierduse vreo mie de mărci într-un sfert de oră, oricît îl trăgea nervoasă de mînă şi de haine gagică-sa. Pierduse la ai noştri, aşa că merge bine acumularea primitivă de capital. Ţiganii, şi-ai noştri şi-ai lor, ai sîrbilor, ai lor mai fericiţi dacă e să ne amintim titlul unui film din îndepărtata copilărie, s-au întins cu cerşitul, mai peste tot, dar mai ales pieţele centrale. Gara de lîngă aeroportul estic părea sub ocupaţie. Nemţii treceau cu mirare şi chiar teamă pe lîngă cîrdurile aşezate mai ales pe lîngă locurile de trecere. Peste tot hîrtii, cutii de carton, sticle goale de coca cola, şomoioage de vată, radiocasetofoane de mîna a doua, strălucitoare şi pline de beculeţe colorate, haine de lucru, cu petece multicolore. Cîteva ţigănci, cu ţîncii în poale la alăptat, aveau inscripţii în nemţeşte, destul de corecte mi-a spus Willy, cu "victime ale Revoluţiei din 1989 de la Timişoara" ori ale "pogromului din 13-15 iunie de la Bucureşti", deşi vorbeau cu apăsat accent moldovenesc ori de mahala bucureşteană. În mai multe locuri, aproape peste tot, pe tarabe improvizate, uniforme ale armatei de ocupaţie sovietice. Văzuse mii de vestoane galonate, chipiuri, caschete, epoleţi de rezervă, decoraţii, căşti de oţel, chiar arme uşoare, grenade defensive şi ofensive. Totul de vînzare. O armată, cînd îşi pune pe tarabă însemnele, a cam pierdut războiul. Mulţumesc Gorby, thank you bătrîne Bush, danke schonn Herr Kancelar. Nu prea avea bani, cheltuise cam mult la Copenhaga, la Cobenhavn, dar tot reuşise să cumpere o pereche de epoleţi de polcovnic, o baionetă de Kalaşnikov şi o decoraţie cu cea de-a şaptezecea aniversare a revoluţiei bolşevice. Simţea că-l deposedează pe inamic de putere, ca şi cum l-ar fi lăsat pe Samson fără plete, ca şi cum ar castrat ursul gheţurilor nordice, ca şi cum i-ar fi tras-o fiarei din toate poziţiile. E bine să profiţi de somnul ursului, de hibernarea sa. Dă-i bătăi, Europo, cumpără-i duşmanului totul de pe tarabe, violează-i însemnele puterii pierdute, ia-i toată snaga pînă nu-şi revine, că dacă dă dracul şi-şi revine, te fute şi iar te fute, Europo, de nu te vezi, de rămîi deşălată pentru vreo mie de ani!

Privea ba către pod, ba înspre direcţia din care-şi imagina că va sosi Oana. Se uitase în jur şi singurul loc acceptabil i se păruse un fel de şopron improvizat din cîteva bucăţi de zid lipite lîngă o fostă gheretă a grănicerilor estgermani. Părea pustie şi destul de retrasă de zona aglomerată de trecători, de turişti şi de tot felul de gură cască. Era şi un hotel recent renovat în apropiere, în culori neruşinat, ruşinos de vii, de parcă ar fi dorit să ascundă trecutul, dar nu e acelaşi lucru, conchise fără ezitare. Iar dacă-i va propune ea soluţia asta, va refuza hotărît. Nu de asta venise, hoteluri sînt peste tot, gagici la fel, chiar dacă nu ca Oana, pe care în aproape doi ani nu reuşise s-o scoată nici din mintea, nici din trupul său. Nu doar imaginile, dar şi mirosul, gustul ei îl asediau cîteodată de-i venea să urce pe pereţi. Nu, nu, era totuşi o fată spontană, va accepta locul pe care îl reperase. Nu omagiezi libertatea, nu poţi sărbători regăsirea într-un hotel de doi bani, nici măcar în unul dintre cele mai scumpe de altfel. Pentru libertate se luptă, `tu-i morţii mă-sii! Nu? Atunci, e clar c-or să se lupte!

Odată, cînd se întorceau de la festivalul de poezie de la Sighişoara, şi-o montaseră în toaleta vagonului prea aglomerat de tren, aproape sub ochii călătorilor şi ai controlorului, iar cum erau trenurile pe vremea lui nea Nicu, ce să mai vorbim! Chiar nu fusese rău, în ciuda spaţiului strîmt şi prost distribuit, a imposibilităţii schimbării poziţiilor şi a inubliabilului miros de cefere. Doamne ce miros, doamne cum te inunda în toate colţurile fiinţei. Se lăsă pradă reveriilor retrospective. Îi scosese pantalonii de catifea, îi aşezase pe chiuveta rece şi crăpată de porţelan ieftin şi se bucurase că aceasta era la înălţimea potrivită. Glasul roţilor de tren, vorba cîntecului, le acoperea gemetele şi strigătele mai bine decît orice sistem de antifonare. Se bătuse de cîteva ori la uşă, dar cui îi păsa? Ea striga din spatele uşii blocate că lui îi este rău şi să-i lase naibii în pace, că doar mai sînt şi alte toalete în trenul ăla. După ce terminaseră, rîseseră ca nebunii, chinuindu-se să-şi estompeze sunetele, au rămas să fumeze înăuntru, iar după o vreme au început din nou. Ciudat, în spaţiul acesla meschin şi sordid, trăise unul din cele mai sublime futaiuri, futaiul mileniului, îşi spuse, parafrazînd replica unui film celebru, care se referea însă doar la secol. Cînd au ajuns la Bucureşti, nu mai erau în stare nici să se mişte. Îşi aminteşte precis cum adormise pe partitura viorii, sau a violei?, la ce naiba cîntase ea atunci?, totuşi la vioară, dintr-un cvartet de Bach. Era plăcut să adormi cînd Oana exersa, cînd relua obsesiv un motiv ori altul, un interval ori altul sau cînd nu mai ieşea minute întregi dintr-un pizzicatto.

Bun, dar acum era cu faţa spre Check Point Charlie, găsise un loc bun în apropiere, măcar mirosul era mai plăcut, şi-şi reaminti exfiltrarea ratată a spionului ce se întorcea din frig. Şi nu era singur. Şi nu eşuase singur. Şi nu murise singur. Ar trebui să o recitească, nu doar scena, ci cartea cu totul. Poate ar trebui să caute undeva caseta cu filmul. Ediţia lui avea poza lui Richard Burton pe copertă. Cealaltă, pe care o citise prima oară, împrumutată după lungi şi secrete tratative de la Titus, avea coperta ilustrată cu silueta subţire a unui bărbat în costum maron cenuşiu, cu pălăria de aceeaşi culoare în mînă, pe fondul Zidului, blocuri de beton cenuşiu cu rînduri de sîrmă ghimpată pe creştet. Nu putea fi Burton în desen, dar ar fi putut fi Leamas, pentru că John le Carré nu intrase excesiv în detaliile fizice ale personajului. Şi, totuşi, personajul rămîne, e consistent, deşi are o personalitate fluctuantă, fluă, merge şi Burton, merge şi desenul de pe cealaltă copertă, ar fi mers şi Nicholas Cage ori Marcel Iureş. Îi place Iureş în rolurile dur-melancolic-dezabuzate. Sau Nicholson? Nicholson da, merge la orice vîrstă, dar parcă mai bine s-ar potrivi cel de prin anii şaptezeci şi optzeci, cînd începuse să pună ceva pe el şi să i se rărească freza. Dar nu Tom Cruise, o, nu, nu, orice, dar nu păpuşica, piticania de Cruise, la naiba cu el şi cu tîmpita lui de Nicolă cu tot, dacă vrei să strici o poveste ca asta, îi bagi pe ei şi, gata, s-a rezolvat! Definitiv. Implacabil. Nu mai poţi repara nimic.

Deodată, apăru. Exact de unde nu se aştepase. Venea pe pod în sensul invers celui de la plecarea ei de acum trei ani. Ei, nu, asta chiar nu-i trecuse prin minte, o sesizase întîmplător cînd se întorsese din nou să privească podul. În prima clipă, aproape n-a recunoscut-o, dar o încordare, o crispare dureroasă şi plăcută a cărnii s-a produs înaintea recunoaşterii conştiente. O percepuse trupul, carnea, înaintea ochilor, înaintea minţii. Era într-o rochie înflorată şi subţire de vară, aproape transparentă, cum nu crezuse c-o va vedea vreodată îmbrăcată, ea adepta atît de hotărîtă a pantalonilor de tot felul. Îşi schimbase stilul, era din cauza căldurii, se gîndise la ce vorbiseră amîndoi cîndva, într-un timp în care făceau planuri de evadare împreună? Dar evadase singură. Era din întâmplare? Nu conta, rochia era totuşi importantă pentru că simplifica procedurile. Învăţase cuvîntul la Copenhaga, Cobenhavn, şi-i plăcea să-l utilizeze chiar şi mental. Mai ales mental. Procedurile, sună frumos, sună competent, sună europeneşte. Şi tradiţie instituţională sună aproape la fel de bine, doar că e din două cuvinte. Părul tuns ceva mai scurt, dar nu scurt de tot, cum se cam săturase să vadă şi pe aici şi pe acasă. Moda lansată de irlandeză aceea zărghită, care se luptă cu biserica, cu Papa, poate şi cu Dumnezeu. Prin rochie i se devoalau picioarele neschimbate. Din faţă nu reuşea să-i vadă fundul pe care-l ştia pînă la ultima aluniţă şi cea mai fină adîncitură a cărnii. L-a zărit şi ea şi a fluturat mîna dreaptă prin faţa capului, acoperindu-şi şi descoperindu-şi de cîteva ori repede chipul, exact ca înainte, ca şi cum ar fi deschis şi închis o cortină, de parcă n-ar fi trecut aproape doi ani, de parcă n-ar fi trecut nici măcar o zi. A ajuns, s-au îmbrăţişat îndelung, l-a mîngîiat pe faţă, pe păr, cu amîndouă mîinile şi nu ştiau ce să-şi spună. Se priveau în tăcere. A condus-o, a tras-o mai degrabă spre o terasă, s-au aşezat, a comandat o cafea pentru el şi o bere pentru ea şi au început să vorbească amîndoi deodată, aproape fără să se asculte unul pe celălalt, parcă dorind să se golească fiecare de prea multele cuvinte nevorbite, adunate în ei ca în nişte saci uriaşi de pîslă. S-au calmat un pic cînd a venit comanda. Şi-a aprins o ţigară, i-a aprins şi ei una lights, nu mai fuma ţigări tari şi fără filtru!, şi au început să povestească, să depene amintiri separate ca şi cum ar fi dorit să recupereze timpul, să ţeasă un fel de cocon catifelat, moale şi cald care să-i adăpostească...

Într-un tîrziu, cînd soarele coborîse deja spre orizont, a luat-o de mînă fără să-i spună nimic şi s-au îndreptat spre locul reperat de el cu atîta atenţie cîteva ore mai devreme. De aproape, locul arăta mai rău decît i se păruse la prînz, mult mai rău. Ocoliră printre bucăţile de Zid şi vrură să intre în adăpostul improvizat cînd, se opriră brusc, înăuntru, în doi saci de dormit cu fermoarele deschise, dormeau, zăceau doi bărbaţi de treizeci şi ceva de ani, blonzi, murdari, nebărbieriţi, cu feţele tumefiate şi probabil beţi praştie. Dormeau cu faţa în sus, cu balele scurgîndu-se pe lateralele obrazului, gîfîind şi gemînd, articulînd vag prin somn, mai degrabă mormăind, nişte cuvinte în ruseşte. Tot ruşii, la dracu'! Nu te mai poţi nici măcar scărpina la cur de răul lor! Cum se-ntîmplă ceva nasol, cum dai peste ruşi! S-au reîntors descumpăniţi spre piaţetă, iar ea i-a propus să intre în hotelul renovat. A refuzat. Bine măcar că nu-i propusese asta de la început ca să rateze totul, a mai rămas ceva autentic în ea, n-o stricase complet lumea asta stupidă, mecanică şi aseptică. Şi, totuşi, colcăitoare de un fel de viaţă de împrumut, de la toţi veneticii ăştia veniţi de peste tot, care construiesc parcă alt Babilon. I-a sugerat apoi să meargă acasă, că e destul de aproape, că Jurgen e plecat cu afaceri, cu organizarea unor concerte şi recitaluri la Hanovra, iată, nu-l cheamă Hans, cum îşi imaginase că trebuie să-l cheme pe hansul ei, ci Jurgen. Nu. Tot farmecul se rupsese, se risipise ca şi cum nici n-ar fi fost. Nici Oana, nici Berlinul, nici futaiul nu-i mai spuneau nimic, dorinţa concentrată vreme de doi ani se evaporase. Se simţea inadecvat, străin, corp străin într-o lume străină, alături de o străină ce-i fusese totuşi atît de apropiată. De ce n-o putuse uita vreme de doi ani, nu-şi mai putea explica. Nu-i spunea nimic, nu simţea nimic în afara tandreţei ce-o trăieşti spontan faţă de orice fiinţă umană pe care cîndva ai cunoscut-o. I se făcu brusc dor de casă, de dulcea, eterna, fascinanta şi, bineînţeles, mereu surprinzătoarea. Ca de obicei cînd i se făcea dor, îi veni în minte imaginea uşii din scînduri cenuşii şi putrede de la magazia de lemne din copilărie. Care nu mai exista de la cutremur! Dar care, prin nu ştiu ce miracol, reuşea să apară din memorie cu o precizie a detaliilor care nu exista, pe care nu o avea, desigur, pe vremea percepţiilor propriu-zise. Acesta era, de altfel, principalul său defect, cea mai importantă sursă de confuzie şi adesea de suferinţă. Trecutul nu dispărea niciodată cu totul, rămînea undeva ascuns în întregime şi irupea în prezent, uneori mai puternic, mai cotropitor decît toate senzaţiile prezentului. Cum şi viitorul e şi el cu totul ascuns undeva, de unde-şi trimite semnalele cînd te aştepţi mai puţin. Se întreba dacă asta nu cumva falsifică viaţa. Nu, nu o falsifică, desigur, însă o complică îngrozitor. Invers decît la Borges, grădina nu este a cărărilor ce se bifurcă la infinit, ci se încrucişează mereu, se intersectează în cele mai neaşteptate locuri şi momente, se fixează la cele mai aparent neînsemnate întîmplări. Falsifică asta viaţa? O, nu, nu, nu, o face mai bogată, mai plină, în cele din urmă chiar mai vie. Şi mai complicată, bineînţeles, că nu e defel simplu să trăieşti la intersecţia tuturor drumurilor vieţii tale nu doar prezente, ci şi trecute şi viitoare. Dacă există un continuum al vieţii, un continuum spaţio-temporal cum cred savanţii, chiar acesta este. Spre deosebire de cafea, viaţa nu este niciodată instant, ea există păstrînd mereu şi toată aroma plantaţiei şi mirosul transpiraţiei sclavilor. Nu în spaţiul fizic, desigur, acesta nu este decît o scenă pentru jocul nostru, al protagoniştilor, ci în cel intim, subiectiv, de fapt intersubiectiv, pentru că, trăind, îl iei cu tine şi pe celălalt în trăirea ta. Dacă nu cumva te decizi, ca în acest moment al poveştii de lîngă Check Point Charlie, să-l alungi, să-l arunci afară, să-l expulzezi pentru ultima oară, de astă dată definitiv. Definitiv? Altă iluzie! Ca şi cum ai fi proprietarul vieţii tale, nu un biet locatar, un chiriaş temporar, care uneori uită pînă şi să-şi plătească chiria. Poate pentru că se şi crede proprietarul adevărat, poate din neglijenţă, poate pentru că pur şi simplu nu înţelege nimic ori nu-i pasă. Şi de ce i-ar păsa?

Da, da, da! Trebuie să plece! Trebuie să plece imediat de aici, nu doar de lîngă Check Point Charlie, nu doar de lîngă Oana, nu doar din Berlin, ci din lumea asta mult prea igienică, încît nici nu-ţi poţi imagina un avort septic, şi vag idiotizată, care începuse să-l irite, să-l scoată din sărite, chiar să-l sufoce, poate fără un motiv plauzibil, dar nu şi fără violenţă. Aici nu e de trăit, cel puţin nu pentru el, îşi spuse în minte. Nu e nici de trăit, nici de futut, dacă n-o fi cumva acelaşi lucru! Iar în unele împrejurări e chiar acelaşi lucru, îşi zise, cu o hotărîre atît de violentă de parcă ar fi dorit să desfidă pe cineva. Iar acel cineva nu putea fi decît el însuşi, el cel cuprins de un fel de criză nelegată de o vîrstă anume, ci de o situaţie anume. Aici, ca şi la Paris, după cîteva luni se afla în starea aceea ciudată în care nu ştii de fapt ce să faci, nu ştii dacă vrei să rămîi ori să te întorci şi atunci îţi trebuie o soluţie precum cea care a rezolvat, altădată, cu mii de ani mai înainte, pentru cineva infinit mai important decît el chestiunea gordianică. Numai că importanţa problemei nu e acelaşi lucru cu importanţa persoanelor şi de aceea se afla, măcar aparent, şi de fapt deloc aparent, într-o situaţie fără ieşire. De fapt, dacă ar fi cedat impulsului cu care venise, cu siguranţă că soluţia n-ar fi fost una aleasă de el, ci s-ar fi impus cu invulnerabilitatea fenomenelor naturale. Ar fi fost soluţia ei. Dar se săturase de soluţiile ei.

A întors-o cu faţa spre el, a privit-o cîteva lungi minute în tăcere, a îmbrăţişat-o pentru un adio pe care-l voia, pe care-l credea, pe care-l ştia definitiv, ce glumă!, totuşi, chestia asta cu definitivul, a sărutat-o în fugă pe obraz, apoi i-a îndepărat chipul şi a mai privit-o o dată, şi a plecat repede în direcţia din care venise cu alte gînduri, cu totul alte gînduri, ce gînduri avusese, Dumnezeule!, cîteva bune ceasuri mai înainte...[1] Aproape că-i venea s-o pălmuiască, cum îi mai venise de atîtea ori pe vremuri şi cum nu o făcuse niciodată. Aruncase doar greoiul Kant după ea, o dată cînd îl enervase cumplit, dar n-o nimerise. Absurd, de altfel, pentru că, acum, nu ea era de vină, nu ea se situa în inadecvare, ea părea să se potrivească foarte bine aici. Venise cu alte gînduri, cu alte planuri, cu alte iluzii. Dar acum? Cum naiba o să reuşească să-şi schimbe data plecării? Cum o să urce foarte repede, imediat dacă se poate, în aceeaşi clipă, într-un avion către casă? Dacă nu dispare acum, locul acesta îl poate prinde ca o pînză de păianjen, mai degrabă ca o mlaştină otrăvită. Tot Willy săracul, cine altcineva, că doar de asta e bine să ai prietenii împrăştiaţi cu grijă pretutindeni în lume!

(Crăciun 2002 - Bobotează 2003, din volumul de proză scurtă Check Point Charlie, Editura LiterNet, 2004)