A fost degeaba pace

Nicio zi fără un nou-vechi atentat, nicio zi fără ştiri politice dezastruoase, fără o ruptură, un puci, o contra-lovitură de stat, nicio zi fără declaraţii politice criminale (Brexit, Trump, Erdogan). Nicio zi fără un atac: verbal, cu bombe sau doar cu satîre, politic sau "popular".
 
Orizontul se strînge în jurul nostru, dar noi ne facem că nu vedem, că nu se întîmplă nimic. Şi nu ştiu ce am putea face, dacă am putea face ceva, ştiu doar că ar trebui să ne deschidem minţile şi să fim mai luminaţi, mai echipaţi, mai înarmaţi, pentru ca evenimentele să nu ne surprindă. Dar acum se pare că e deja cam tîrziu, deschiderea la cap ar fi trebuit s-o facem în vreme de pace, dar în vreme de pace preferăm să "trăim": viaţă as usual. Adică viaţa-afacere, viaţa-business.

Am fost încurajaţi tot timpul să facem asta, să trăim şi să consumăm doar, să ne bucurăm de viaţă sub semnul hiperconsumului, viaţa e ceva care consumă resurse, viaţa e o "ardere de tot" care trebuie alimentată tot timpul. Viaţa ucide, realitatea trece prin noi şi devine o altă planetă, paralelă, de deşeuri. A-ţi trăi viaţa înseamnă a consuma cît mai mult, orb şi nepăsător. A face gaură în materie.

Şi pe lîngă consumul, ucigător, de resurse reale şi de neînlocuit, viaţa-consum s-a constituit într-un fel de brîu sau de nouă sferă care încinge pămîntul - unii i-au spus, temporal, supra-epocal, trans-istoric, Antropocen -, aceea a societăţilor omeneşti care nu numai că ard totul de jur-împrejur, pe orizontală şi pe verticală, ci şi, neputîndu-se mulţumi, în insaţiabilitatea schemei lor mentale "viaţă-consum", cu realul existent, îşi dedică viaţa producţiei şi consumului de fals real, ceea ce unii numesc "cultură". Acolo unde agricultura, cultura pămîntului, pămîntul-cultură nu face faţă, intervine pur şi simplu "cultura": producţia de fals real.

Ecologic, am putea spune despre "cultură" că e preferabilă, dat fiind că abate insaţiabilitatea vieţii de la realul planetei, dar din păcate nu este aşa: consumul "cultural" nu face decît să întreţină foamea falsă, bulimia umană, foamea antropocentrică. Deoarece, cu cît mai falsă, mai artificială, mai "fast-food" este alimentaţia "culturală", cu atît foamea umană devine mai ucigătoare, înghiţindu-şi pur şi simplu planeta de sub picioare. Ne-am închis în "cultură" ca să ne putem ghiftui.

A fost pace şi am fi putut profita nu să ne înfulecăm vieţile alimentîndu-le cu hrană artificială care nu a făcut decît să ne înteţească artificial "foamea de real", deci arderea fără retur de resurse. A fost pace, şi în loc să ne deschidem minţile, ne-am ocupat cu prostii. Am fost bombardaţi cu real fals, iar acum, cînd realul se întoarce - cum altfel decît răzbunător şi ucigător -, nu numai că sîntem total nepregătiţi, ci ni se pare că putem continua la fel ca pînă acum, persistăm să credem, aşa cum am fost formaţi, bombardaţi, formaţi, că viaţa înseamnă consum.

Viaţa-consum a întărit iluzia supremaţiei subiectului în defavoarea "obiectului": "eu" trebuie a consuma "obiect", spre deosebire de alte epoci "obiectul", adică alteritatea, tot ce nu sînt "eu" (şi tot ce nu sînt "eu", adică totul, este non-"eu"!), nu trebuie doar aservit, ci distrus. "Post-colonial", schema ontologică colonială a colonizat mondial minţile, astfel încît acum fiecare a fost încurajat să creadă că tot ce nu e "el" este obiect, adică obiect-de-consum, şi trebuie să dispară, dar nu oricum, ci "uman", adică înghiţit, înfulecat, pe nemestecate pentru că de nemestecat (ambalaj pur): "el"-marfă, persoană a treia care trebuie să dispară, pentru că nu este nici "eu", nici "tu". "El" nu există, e obiect-marfă, iar "tu" nu mai are cine să fie. Sau doar duşmanul.

Sîntem mai puţin pregătiţi ca oricînd să ne salvăm: în loc de capete avem burţi cu atît mai grele cu cît permanent goale, golite de confuzia dintre adevăratele resurse naturale şi falsele resurse "culturale". Pentru că nu am ştiut să profităm de pace ca să creştem. Şi pentru că de fapt nici nu a existat pace, ci doar război mascat. Iar acum, cînd războiul revine "pe faţă" (deşi sub "vălul" terorismului), noi nu mai putem să-l distingem, pentru că am fost în război tot timpul.

Vechea lozincă istorică "comerţ împotriva războiului" nu mai ţine, din moment ce comerţul-pace a fost un război total.

Ştiu că pacea şi viaţa sînt, la fel ca şi omul (din care derivă), valori în sine, care nu trebuie privite instrumental. Am fi putut (am putea oricînd) însă să le instrumentalizăm tocmai pentru a le face mai puternice, mai ample, mai deschise. Altfel şi ultim (sau poate doar penultim) spus: poate fi trăită viaţa (oricum finită, aflată sub spectrul - sau în orizontul, în "zarea" - mortalităţii) fără a ucide? Dacă da, dacă chiar nu se poate inventa, etic-politic, adică cu adevărat cultural, altceva, să nu ne mai iluzionăm cu ieşirea din animalitate şi intrarea într-o naturalitate specifică, "culturală".