Mulţimea contează

"Inutil să ne răzvrătim?", se întreba, retoric, într-un mic text celebru, pe care tot îmi propun să-l traduc într-o carte, după ce voi fi ţinut conferinţe şi seminarii pornind de la el, şi nu mai apuc, Michel Foucault, după revoluţia islamică din Iran, care nu adusese, ce-i drept, la putere facţiunea moderată pe care mizase şi cu care fusese în contact el.

Inutil, deci, să ne răzvrătim? Niciodată. Mai mult chiar: fără răzvrătire, nimic nu este posibil. În primul rînd viaţa politică a unei naţiuni (să nu ne iluzionăm: nu va exista democraţie participativă globală niciodată).

Două seri la rînd, televizorul şi-a redemonstrat supremaţia de pîntece omnivor (precum, în literatură, romanul) doar fals abolită în favoarea online-ului "social". O dată pentru atentatul de la Nisa, apoi pentru puciul avortat, caraghios dacă n-ar fi, totuşi, ciudat, din Turcia. Şi ce imagine mai bună, mai elocventă despre falsa desuetudine a televiziunii în faţa internetului decît intervenţia lui Erdogan, printr-o aplicaţie de smartphone, la televizor (CCN Turcia)?

În care ce spunea, ce făcea preşedintele, vai, ales al Turciei? Chema lumea să iasă în stradă, să apere democraţia, adică, implicit, pe el.

Veţi spune: manipulare. Da, dar nu contează. Ceea ce vreau eu să evidenţiez aici este singurul universal transpozabil din păţania turcească. Iar acesta nu este, kantian, un scop, ci un biet mijloc. Manipulare sau nu, doar prezenţa fizică în stradă a decis insuccesul puciului. Şi este tot ce a impresionat pe toată lumea.

Cum ar fi fost dacă nu ar fi ieşit nimeni? S-ar fi ajuns, probabil, la înfruntări armate, deci la război civil, cu poporul pe post de telespectator, eventual plîngîndu-se după aceea că-i vor fi fost furate cuceririle democratice.

Nu contează deci de ce şi pentru ce au ieşit oamenii în stradă. Nu ca să dăm dreptate unuia sau altuia, nu pentru că unii au dreptate şi alţii nu, cum spune Foucault, este răzvrătirea, răscoala, răscularea, în sens de prezenţă fizică etic-erectă, decisivă în politică, în momente decisive. Cu tot internetul şi cu toată dematerializarea, în momente critice, politicul trece prin materie, depinde de material.

Seria, sau schema, sau structura (spuneţi-i cum vreţi): apel la prezenţă fizică - aplicaţie de smartphone - televiziune trebuie reţinută: mediile nu se înlocuiesc, ci se completează, iar toate conduc spre materie, spre material. Numai materia (trupul, carnea, prezenţa) înseamnă, la om, spirit.  

Aşa cum bine se întreba un om politic român (căruia n-am să-i dau numele), cine, în România, ar ieşi, azi, în stradă să apere democraţia, naţiunea, indiferent cum le înţelege el - repet, nu asta contează. Arc peste timp, românii sar modernitatea, unificînd pre-modernitatea cu post-modernitatea. Nu ne lipseşte decît tocmai mijlocul, în toate sensurile acestui cuvînt.

Indiferent ce credem, politic fără fizic, fără material nu se poate. Mulţimea contează, şi ea face mărimea etică.

Ca să sintetizez plastic-româneşte, voi spune: doar cine are sînge este gata, la o adică, să-l verse. Limfa, berea şi online-ul ne califică cel mult pentru balet politic, adică pentru figuraţie istorică.