La încorporare

Mi-am săltat ridicola valiză de lemn, cu belciuge şi cu lacăt, şi am pornit abătut spre centrul de recrutare de la capătul străzii, instalat în clădirea fostei mele şcoli primare. Mă însoţea, în uniformă, unchiul meu, medic militar, venit special de la Constanţa ca să pună o vorbă bună pentru mine pe lângă cel care ar fi urmat să mă preia.

Ştiam că voi ajunge direct la Steaua. Deşi asta nu era rău, îmi dădeam totuşi seama că viaţa mea se va schimba radical din acel moment. Intram într-o cu totul altă lume, chiar dacă clubul, în acelaşi timp şi unitate militară, se afla tot în Bucureşti, la nici jumătate de oră de mers pe jos. De acum încolo aveam însă să ascult de ordin.

Era pedeapsa meritată pentru eşecul de la examenul de admitere la facultate. Am picat nu pentru că n-aş fi învăţat, ci pentru că am avut curajul (nesăbuinţa, inconştienţa, insolenţa?) să dau examen la imagine de film. Aşa stăteau lucrurile pe atunci: cele câteva locuri - cinci-şase - de la IATC erau reţinute cu ani de zile în avans pentru unul sau altul din copiii operatorilor, regizorilor, etc., şi aşa prea mulţi pentru a intra cu toţii din prima. Domnul Niţă, care m-a meditat pentru admitere, mi-a spus că va trebui să perseverez dacă vreau cu adevărat să fac facultatea asta - ocazional mai intră şi cei fără pile dacă sunt buni, dar nu în anul acela. Nu l-am crezut, dar s-a dovedit că ştia ce spune. Am picat chiar de la proba eliminatorie, deşi mie mi s-a părut că am făcut tot ce mi se ceruse, mai puţin un singur lucru. Între altele, a trebuit să descriu cum aş filma o secvenţă de duel - am plasat-o într-o sală cu dale de piatră din interiorul unui castel, cu o lumină oblică, rece, de dimineaţă, filtrată prin vitralii înalte şi înguste (nu mult după aceea, am "revăzut" scena filmată de-adevăratelea în filmul de debut al lui Ridley Scott, Dueliştii, multipremiat). Doar că profesorilor din comisia de examen de la IATC nu le-a plăcut, s-au strâmbat când au auzit de lumini filtrate, raze oblice, etc. Ce-am greşit atunci: din cauza proastei memorii a numelor, care-mi joacă feste şi astăzi - n-am reuşit să-mi amintesc numele lui Ovidiu Gologan, marele nostru operator, cel care a filmat Moara cu noroc şi Pădurea spânzuraţilor. De asta, sau din ce altă cauză nu ştiu, comisia n-a considerat necesar să mă lase să intru la examenul scris, m-a trântit fără nici un fel de ezitare la oral - Respins.

Ca sportiv de performanţă (făceam de câţiva ani tir la IEFS, câştigasem câteva medalii, eram în lotul naţional), pentru serviciul militar puteam opta pentru unul din cele două cluburi militare - Steaua sau Dinamo. Alegerea mea a fost Steaua, deşi locuiam mai aproape de Dinamo, iar la fotbal ţineam tot cu Dinamo (pe vremea aceea îmi plăceau Dumitrache şi Lucescu; abia mai târziu, când avea să apară Hagi, am început să ţin cu Sportul Studenţesc). Cert este că la recrutare îmi fusese frică să nu nimeresc la Miliţie sau la Securitate, or Dinamo era chiar clubul lor. Gândind retrospectiv, poate că n-am fost prea inspirat. Pe atunci Dinamo avea mai puţini puşcaşi buni ca Steaua, şi sigur mi-aş fi găsit mai uşor un loc la ei pe timpul stagiului militar. Iar mâncătoriile şi turnătoriile cred că n-ar fi fost mai rele ca la Steaua.

Oricum, armata a reprezentat pentru mine o lungă serie de şocuri, ca să nu mai pomenesc şi de întreruperea pentru un an şi patru luni a studiilor. La vizita medicală de dinainte de încorporare ne-au pus pe toţi să ne dezbrăcăm în pielea goală. Eram în şir cu colegii mei de generaţie, dintre care pe cei mai mulţi îi ştiam de la liceu, erau doar câţiva pe care nu-i mai văzusem vreodată. Nu mai era agitaţia aceea exuberantă din clasă şi din pauze. Devenisem o masă de copii speriaţi, care executau ordinele pe care ni le dădeau nişte militari cu halate albe peste uniformă. Nu comentam, nu vorbeam între noi, nu ne arătam în niciun fel sentimentele. Singurul mod în care-ţi puteai da seama că unii erau morţi de frică era să le priveşti penisurile minuscule, chircite şi ascunse în masa de păr pubian, ca un melc care se retrage în cochilie. Ne-au pus să ne întoarcem cu spatele, şi să ne aplecăm. Ne-au numărat testiculele, ne-au privit în fund. Ne-au măsurat, ne-au cântărit, ne-au luat tensiunea, ne-au ascultat pulmonar. La mine nu ştiu ce nu le-a convenit când mi-au luat tensiunea, pentru că m-au pus să mă întind pe un pat, aşa gol cum eram, şi m-au ţinut acolo până când a început să-mi fie frig. Din când în când un asistent (sau poate un medic?) îmi mai lua tensiunea, dădea neîncrezător din cap, şi pleca. Revenea din nou după o vreme, şi-mi lua iarăşi tensiunea. Până la urmă au obţinut ce-şi doreau, au notat ceva pe o fişă, după care m-au lăsat să plec. Eram ultimul, toţi ceilalţi plecaseră de mult.

De la centrul militar am mers pe jos, cu geamantanul de lemn în mână, până la Steaua. Eram câţiva recruţi, însoţiţi de adjutantul de intendenţă care venise după noi, un om care părea mai în vârstă decât era în realitate, cu o privire rea, de vulpe bătrână, şi cu faţa şi nasul străbătute de vinişoare roşii dese, de beţiv.

La Steaua altă dezbrăcare, în faţa medicului clubului de data aceasta. Numai mie (probabil ca urmare a discuţiei dintre unchiul meu şi adjutant) şi încă unui tânăr (despre care aveam să aflu că e nepotul şefului secţiei de tir), ni s-a permis să ne păstrăm chiloţii pe noi. Toţi ceilalţi s-au dezbrăcat la piele, ca medicul să le poată controla penisul, cred că în căutare de eventuale urme de boli venerice. Probabil stresat de cât de mult i se chircise, unul din cei care treceau cu penisul în mână prin faţa doctorului, un băiat înalt şi puternic, rugbist, a început să tragă de pielea de pe vârful lui ca să şi-l readucă la dimensiunea normală. "Suficient, am văzut, poţi să te îmbraci", s-a grăbit să-i spună atunci medicul militar, jenat probabil şi el de jena recrutului.

(Bucureşti, iulie 2016)