Viaţa într-un club militar: primele impresii

După "vizionarea" medicală, am fost trimişi sub paza unor caporali într-o sală de şedinţe mare şi sărăcăcioasă, unde trona portretul tovarăşului Nicolae Ceauşescu. La scurte intervale avea să ni se mai alăture câte un nou grup de recruţi speriaţi. Noi, cei care venisem pe jos din Piaţa Romană în Calea Plevnei, ajunsesem primii, aşa că a trebuit să-i aşteptăm pe ceilalţi, care veneau din restul oraşului, sau poate de la gară. Peste câteva ore, când sala s-a umplut, un ofiţer s-a urcat la prezidiu, şi ne-a spus să fim atenţi, că va face prezenţa. Ne chema pe nume, în ordine alfabetică. Cine se auzea strigat se ducea în faţă, unde răspundea la câteva întrebări - de unde eşti, câte clase ai absolvit, ce sport faci - tir, scrimă, canotaj, box, hochei pe gheaţă, etc., apoi semna într-un catastif.

Am crezut că nu aud bine când colegii mei răspundeau: două, trei, patru clase primare! A fost prima dată când m-am confruntat cu analfabetismul generaţiei mele. Ştiam că există vârstnici care nu pot citi - uneori mă mai oprea pe stradă câte un bătrân care-mi arăta o foaie de hârtie, şi mă întreba dacă ştiu unde vine adresa care e scrisă acolo, dar nu mi-am închipuit că există atâţia tineri care nu ştiu să scrie sau să citească. Oficial, învăţământul "gratuit" trecuse de la opt la zece clase "obligatorii". În acest timp însă, o mulţime din cei din leatul meu, recruţi de optsprezece ani din toată ţara, nu făcuseră nici patru clase primare... Mi-am pus întrebarea oare cum le promovaseră şi pe acelea, pentru că nici să semneze nu puteau. A fost prima dată când am văzut (în realitate, nu în film) oameni punând degetul mare pe hârtie în loc de semnătură. Recruţi analfabeţi, în România anului 1976! Nu unul, nu doi, ci atât de mulţi încât spre finalul şedinţei nici nu mă mai miram! Printre ei, canotori lipoveni - probabil din localităţi extrem de izolate din Deltă, unde mai mult ca sigur că nu existau şcoli la care să meargă, în mod cert nu iarna sau pe vreme rea - oameni care vedeau ramele şi pagaiele încă de la naştere, pentru că fără ele n-ar fi putut supravieţui, dar pentru care creionul sau stiloul erau ceva necunoscut. Şi boxeri ţigani, provenind de asemenea din comunităţi defavorizate, unde fără îndoială era mai util să ştii să-ţi foloseşti pumnii decât să reciţi poezii sau să rezolvi ecuaţii.

În acel an şi patru luni de armată aveam să văd mulţi sportivi de nivel internaţional fără studii. Unii şi-au continuat fără probleme cariera sportivă în armată - pe vremea aceea nu aveai nevoie de liceu ca să fii angajat ca subofiţer. Odată angajat ca militar activ aveai cât de cât existenţa asigurată. Nu acelaşi lucru se întâmpla dacă erai doar angajat civil - trăiai cu sabia lui Damocles deasupra capului. Mai ales dacă erai femeie. Discriminarea era extrem de gravă în cazul lor. Cele mai dramatice exemple pe care le-am cunoscut au fost femeile de la popota ofiţerilor (ocazional aveam să intru şi acolo, când am mai primit bonuri de la colegii ofiţeri). Erau femei încă destul de tinere, multiple campioane de canotaj, care nu absolviseră însă decât cel mult şcoala primară, motiv pentru care clubul nu le-a putut oferi la sfârşitul carierei sportive decât posturi de mizerie - strângeau masa ofiţerilor şi spălau vasele. Soarta uneia dintre ele, campioană europeană, m-a marcat în mod particular. Într-o seară, femeia a plecat târziu de la popotă. Ca să scurteze drumul, a apucat-o prin parcul din faţa clubului. Dar acesta nu era frecventabil decât ziua. Noaptea, la adăpostul întunericului, se transforma într-un loc în care foşgăiau scursorile societăţii. Nici miliţia n-avea curaj să calce pe acolo. Se povestea că dacă intrai în parc din greşeală puteai fi găsit a doua zi pe sub un pod, cu un cuţit în spate, sau plutind în Dâmboviţa. În orice caz, mie nu mi-ar fi trecut prin minte să intru noaptea-n parc. Eram în plină "epocă de aur" a "socialismului multilateral dezvoltat", când de sărăcie nu mai ardeau becurile nici pe străzi, darămite în parcuri. Dar poate femeia se baza pe faptul că lângă un club militar nu i se poate întâmpla nimic. Sau poate credea că e puternică - într-adevăr, fusesem în cantonamente cu canotoarele, şi puneau jos trei ca mine. N-a avut însă noroc. Nici n-a intrat bine în parc, că a fost atacată de nişte derbedei. Degeaba a ţipat ea ca din gură de şarpe tot timpul cât a fost violată. Plantonul de gardă de la club era poate la numai zece-douăzeci de metri de ea - a auzit-o, dar nu s-a mişcat din post. Nimeni nu i-a sărit în ajutor. Miliţia a apărut strategic imediat după ce golanii, încheindu-şi treaba murdară, îşi eliberaseră victima, făcându-se nevăzuţi. Înnebunită de durere, femeia a ieşit singură din bezna parcului, târându-se cum a putut până la intrarea în club, plină de sânge şi cu hainele rupte pe ea.

(Bucureşti, iulie 2016)