Viaţa într-un club militar: ordine şi disciplină

Ne-am dus fiecare la compania la care fusesem repartizaţi. De a mea se ocupa acelaşi adjutant de intendenţă care venise după mine la centrul militar. Ne-a descuiat uşa unei magazii vechi, cu miros stătut de lemn mucegăit şi de igrasie. Ne-a arătat nişte uniforme vechi, purtate şi răspurtate, din care ne-am ales ce ni se potrivea cât de cât. Cel mai atent am fost la bocanci, pe care mi i-am ales să fie cât mai purtaţi şi înmuiaţi, ca să nu mă bată. Gulerele de plastic şi petliţele ni le-am cusut mai pe urmă. Hainele civile mi-au rămas acolo, în valiza de lemn cu lacăt. Aveam să le mai văd la liberare, peste un an şi patru luni. Am luat o centură prea strâmtă, din păcate. N-a fost chip s-o mai schimb până la sfârşitul armatei. Adjutantul mi-a spus că nu se poate. Evident, s-ar fi putut contra unei sticle de ţuică, dar mie-mi era frică să aduc băutură în unitate, deşi toţi aduceau. A trebuit să-i dau eu o gaură nouă, aproape de vârf, cu un cui, ca s-o pot purta.

Şeful companiei era un căpitan, fost fotbalist. Purta părul mai lung decât era regulamentar şi avea mai mereu un aer trist şi puţin absent. Mi s-a spus că de când s-a lăsat de sport adevărata sa pasiune a devenit whisky-ul. Cred că era adevărat, pentru că de fiecare dată când cineva-şi dorea o permisie, venea la el cu o cerere cu dop. Altfel, nici vorbă de permisie. Eu nu i-am dus niciodată nimic, motiv pentru care practic n-am intrat în zona lui de interes. I-am cerut de două ori permisie şi de fiecare dată mi-a răspuns serios: "Tu ai mai avut permisie, le mai dau şi celor care n-au avut". Nu mai avusesem, dar nici nu i-am mai cerut, pentru că ştiam că în curând aveam să compensez într-alt fel - voi primi scoatere din producţie de la federaţie şi voi putea dormi acasă, venind la club doar de dimineaţa până seara.

În perioada de instrucţie adevăraţii mei şefi au fost însă doi caporali. Nici că se putea diferenţă mai mare ca între ei.

Primul era un ţărănel blond cu statură atletică, blând, molcom şi foarte ruşinos, care vorbea fără să ridice glasul.

Cel de-al doilea era un mahalagiu slab, cu umeri înguşti şi pieptul supt, oacheş, cu mustaţă, foarte agitat şi plin de răutate. Vorbea agramat, ţipa şi se enerva din te miri ce. Dădea ordinele cele mai absurde, mereu trebuia să facem salt înainte prin curte, sau să măturăm frunzele dintr-un cap al aleii până la celălalt, apoi invers. Cui îi venea scrisoare de acasă trebuia să facă nu ştiu câte flotări ca să o primească (mie nu mi-a venit niciodată, eram din Bucureşti). Cu cât răbdai mai mult de la el, cu atât îi căşuna mai tare pe tine. În primele zile de instrucţie i s-a pus pata pe un scrimeur maghiar, poate fiindcă vorbea cu accent, sau poate fiindcă era un băiat arătos, politicos, şi la locul lui (ceea ce caporalul nu era), nu ştiu, dar ceva l-a deranjat la el. L-a pus numai pe el să care mitraliera (cea mai grea piesă de armament) când mergeam la instrucţie pe câmp şi n-a dat voie nimănui să-l ajute. De cum ieşeam din oraş, îl punea să-şi pună masca de gaze pe faţă. Pe noi ne punea să cântăm în marş, de fapt să urlăm din toţi bojocii, mai ales când treceam în formaţie pe lângă oameni cărora dorea să le arate cât este el de important. În tot acest timp bietul scrimeur asuda răbdător cu masca pe faţă şi cu mitraliera pe umăr. Asta până când s-a săturat şi într-o dimineaţă a ieşit la raport să spună că poartă ochelari şi că nu vede fără ei. Şeful unităţii, un maior cu alură de civil, scund, bondoc, chel, cu pasul mic, ca de domnişoară, şi care părea că depăşise de mult vârsta pensionării, a făcut feţe-feţe şi a urlat cu o voce ascuţită la caporal, care s-a albit: "Nu ştii că ochelariştii nu-şi pun masca? Să nu te mai prind că-i pui masca."

Cea mai dură secvenţă pe care aveam s-o văd însă în perioada de patruzeci şi cinci de zile de instrucţie a fost însă la trageri. Ne-am dus pe poligon cu toţii, companiile de sportivi, plus cea auxiliară. Aceasta era compusă din militari aduşi pentru diverse munci - la popotă, curăţenie, întreţinerea diverselor baze sportive, etc. (am avut şi eu ocazia să fac muncile astea - curăţatul cartofilor pentru tocăniţa de dimineaţă, măturatul cojilor de seminţe şi strânsul ziarelor şi sticlelor goale din tribunele stadionului Steaua după meciul de fotbal de duminică). Fără încălzire sau reglaj, am tras fiecare cinci focuri cu o armă militară, model al doilea război mondial. Chiar dacă nu mai trăsesem niciodată cu calibru mare la două sute şi cincizeci de metri, m-am simţit în largul meu cu arma în mână şi am făcut fără mare efort un grupaj strâns. Militarul de la compania auxiliară care a venit după mine nu ştia însă să tragă. A nimerit doar în bălării, se vedea cum sare pământul în sus la zeci de metri distanţă de ţintă. Turbat de furie, şeful companiei lui, un căpitan mic, urât şi negricios, s-a repezit urlând la bietul pifan care-l privea speriat. I-a tras un şut în plin cu cizma în faţă, aşa cum l-a prins, culcat şi cu arma în mâini. A fost prima dată când am văzut sânge amestecat cu dinţi zburând în toate părţile. Câteva zile n-am mai ştiut nimic de tânărul recrut. Când a revenit printre noi, mai avea încă faţa vânătă şi tumefiată. A fost transferat la scurt timp la altă unitate.

(Bucureşti, august 2016)