Sala de aer comprimat

Mai era puţin şi se dădea stingerea. Zăboveam cu colegii în sala de arme, când, dintr-o dată, dulapurile de fier cu armament şi muniţie au început să joace-n jurul nostru. Nu mai văzusem niciodată aşa ceva, şi oricât ar părea de caraghios acum, primul nostru reflex de atunci a fost să încercăm să oprim dulapurile să se mai mişte. Doar că dulapurile aveau propriul lor motiv să salte, şi n-au vrut să ne asculte pe noi, cei care ne făceam veacul în jurul lor. Săreau în continuare dintr-o parte într-alta, cu armele zăngănind înăuntru, lovindu-se unele de altele. Când ne-am dat seama că nu ne putem lua la trântă cu ele, şi că lucrurile devin serioase, am luat-o cu toţii la fugă spre ieşire. Drumul printre dulapuri a fost scurt, dar chiar şi aşa, unele s-au prăbuşit cu zgomot doar cu un pas în urma noastră. Dacă ne-ar fi prins sub ele, n-am mai fi ieşit teferi de acolo.

Becul electric de pe coridor nu mai ardea. În clădirea zdruncinată tot mai tare singura lumină venea de afară, unde era o seară alburiu-cenuşie. A durat ceva până să ieşim cu toţii din clădire, pentru că uşa masivă din lemn şi fier forjat oscila ca un pendul în faţa noastră, solidară cu bătrâna clădire de cărămidă şi lemn care se îndoia de jos şi până sus. Vedeam în faţă când rama uşii, când zidul. Unii au nimerit în zid încercând să iasă pe uşă. Alţii au încercat să iasă câte doi în acelaşi timp - unul reuşea, celălalt rămânea proptit în zid. Între timp ne-am strâns mai mulţi în faţa uşii - de la etaj coborâseră în fugă şi scrimeur-ii, cu care ne amestecasem. Ne-am aliniat într-o ordine aproximativă, încercând să prindem momentul bun ca să ieşim unul câte unul. Eu am rămas printre ultimii. Văzusem cam ce greşiseră cei de dinaintea mea, care se loviseră de zid, trebuind să se ţină apoi de toc ca să se strecoare afară, şi ştiam ce am de făcut ca să nu păţesc acelaşi lucru. Am aşteptat ca uşa să ajungă la marginea din dreapta. Exact când ea a pornit înapoi spre stânga mi-am luat şi eu avânt, cam de la un metru distanţă. Mi-am calculat bine traiectoria, pentru că uşa a apărut în faţa mea exact la timp ca să trec prin cadrul ei. Ajuns afară, am sărit ca-n filme peste cele câteva trepte de la intrare, şi am aterizat la vreo doi-trei metri depărtare, pe spaţiul verde din faţa intrării. I-am văzut pe colegii care ieşiseră înaintea mea că-mi strigau ceva de acolo unde erau, arătând cu mâinile în sus. M-am uitat peste umăr, şi am văzut într-adevăr ţigle căzând de pe acoperiş. Mi-am acoperit capul cu palmele, şi am alergat cât am putut de repede până ce am ajuns la ei, în mijlocul părculeţului de la intrare, unde era un loc sigur. Brusc, la haosul din jurul meu s-a mai adăugat un zgomot, huruitul gardului de cărămidă dinspre stradă, care, după ce se unduise până atunci elastic, n-a mai rezistat, şi s-a năruit ca un castel de cărţi de joc.

Câteva clipe mai târziu cutremurul a încetat din senin, aşa cum şi începuse. Doar şuieratul greu, apăsător, ca de sirenă care nu era sirenă, a mai continuat parcă o vreme, după care s-a stins de la sine.

Noi arătam ca o jalnică adunătură, unii pe jumătate îmbrăcaţi, alţii desculţi, fără bonete, dar nimeni nu mai ţinea acum cont de asta. Mai caraghios era ofiţerul de gardă, care sărea într-un picior prin faţa clădirii principale, încercând să-şi pună din mers cizmele. Cutremurul îl prinsese în ciorapi şi fără veston...

Deşi a fost o noapte friguroasă, am primit ordin să rămânem afară. Nimeni n-a intrat în vreuna din clădiri până a doua zi, şi nici n-a dormit, de teama replicilor, care însă nu prea s-au arătat.

A doua zi a început una din cele mai ciudate perioade pe care le-am petrecut în armată. Când s-a făcut lumină, primul ordin a fost să strângem cărămizile împrăştiate din gard (doar gardul căzuse cu totul, restul clădirilor erau în picioare, chiar dacă unele zdruncinate serios). Totul a durat maximum o oră-două, pentru că doream să fim de folos, şi ne dădeam silinţa să ne mişcăm cât mai repede şi bine. Am făcut în spatele curţii o stivă cu cărămizile din gard, după care am aşteptat noi ordine. Credeam că vom fi scoşi în oraş, să ajutăm la operaţiunile de salvare. Auzisem că sunt pagube mari, clădiri prăbuşite, oameni prinşi sub dărâmături. Dar ordinele au întârziat să vină. Când au venit, nici vorbă de ceva util: ni s-a ordonat să mutăm în faţă cărămizile pe care mai devreme le stivuisem în spate. Când am terminat, noul ordin a fost să ducem cărămizile înapoi în spate. Aşa am ţinut-o vreme de mai multe zile. În acest timp Tata mi-a adus două perechi de mănuşi de piele de acasă, fără de care mi-aş fi făcut praf mâinile tot aruncând şi prinzând cărămizi.

Pe când noi ne făceam de lucru cu cărămizile, restul clubului a fost prins într-o mare agitaţie, cum nu se mai întâmplase probabil de mult. Toţi militarii sportivi - ofiţeri şi subofiţeri, dintre care pe cei mai mulţi nu-i ştiam decât de la televizor, fuseseră convocaţi în ţinută de luptă. Am văzut atunci scene curioase, o mulţime de fotbalişti, handbalişti cunoscuţi, tăindu-şi pantalonii drepţi ca să intre în cizme (nu aveau pantaloni de cizmă, probabil că nici nu avuseseră vreodată), sau ascunzându-şi pletele pe sub chipiu sau pe sub gulerul de la cămaşă, ca să nu fie obligaţi să se tundă. Colegii făceau schimb între ei de cizme, cămăşi, vestoane, îşi coseau gradele, ce mai, îşi aduceau aminte că sunt militari. Am văzut şi câteva încercări de manevră cu ofiţerii, extrem de caraghioase, unii nu deosebeau stânga de dreapta, nu ştiau cu ce picior se pleacă de pe loc, sau pe ce picior trebuie să te opreşti. Atunci am auzit pentru prima dată, la un comandat ad-hoc, un voleibalist, comanda "la dreapta-mprejur". Unii au executat-o, alţii nu - ştiau că e o comandă care nu există.

După vreo două zile de mutat cărămizile înainte şi-napoi, am constatat că toţi colegii mei militari în termen dispăreau mai devreme sau mai târziu în mod misterios de la muncă. Când i-am întrebat ce fac, mi-au spus că se ascund în sala de aer comprimat, s-au săturat de tâmpenia cu mutatul cărămizilor de dimineaţă până seara. Era o sală destul de ferită de ochii indiscreţi, cu geamurile acoperite cu hârtie neagră. La început mi-a fost frică să-i urmez, dar apoi m-am gândit că mai bine mă odihnesc decât să-mi rup mâinile degeaba. Am bătut discret la uşa sălii de aer comprimat. Nici un răspuns. Am bătut din nou, şi am spus cine sunt. Cei care erau acolo mi-au deschis temători, şi m-au tras repede înăuntru prin uşa întredeschisă. "Să stai liniştit, să nu faci niciun zgomot." Stăteam cu toţii în fund sau întinşi pe cele câteva bănci de lemn din sală, pe întuneric, fără să vorbim, ca să nu ne găsească cineva. Când ne plictiseam, ieşeam din nou afară, unde ne aşteptau cărămizile.

Odihna din sala de aer comprimat nu mi-a priit însă. A doua zi după-amiază, când abia mă strecurasem şi eu în sală, liniştea a fost frântă de un zbieret de partea cealaltă a uşii: "Şi aici ce-i?". Noi cei din sală am sărit speriaţi în picioare. "Sala de aer comprimat", a răspuns o altă voce de cealaltă parte a uşii. O mână a apăsat atunci viguros pe clanţă, şi a zdruncinat uşa de câteva ori, cu putere, mai s-o scoată din ţâţâni. Mi-a stat inima în loc. "E încuiat, să deschideţi imediat!", a urlat atunci aceeaşi voce care întrebase ce e aici. "Am înţeles, să trăiţi, tovarăşe general!" Noi, cei din sală, eram îngrozitor de speriaţi, gândindu-ne oare despre ce general o fi vorba. Norocul nostru a fost atunci că yala, deşi slăbită, a ţinut. Înainte să descuie cei de afară uşa cu cheia, unul dintre noi a avut ideea să deschidă o fereastră acoperită cu hârtie neagră din fundul sălii, s-a uitat să nu fie nimeni pe alee, şi şi-a dat drumul afară pe geam. L-am urmat cu toţii în mare grabă, după care ne-am dus unul câte unul înapoi la mutat cărămizi. Când cei de afară au intrat în sală, înăuntru nu mai era nici urmă de noi.

Pe clanţă apăsase atunci Ilie Ceauşescu, venit în inspecţie. Găsise tot felul de nereguli la club (de asta se şi făceau pe vremea aceea inspecţiile, să se găsească nereguli chiar dacă n-ar fi existat, dar nu era cazul aici), pentru care aplicase diverse pedepse (deşi, din nou, pe vremea aceea unele pedepse puteau fi ciudate, spre exemplu, se spunea că şeful intendenţei, un maior, fusese prins furând la Academia Militară, şi ca "pedeapsă" fusese transferat la Clubul Steaua - unii ar fi putut-o considera-o ca o promovare).

Mă întreb ce s-ar fi întâmplat cu noi dacă ne-ar fi găsit atunci acolo? Mai bine nu mă gândesc (probabil că cei cu pile ar fi scăpat cu o mică muştruluială, iar cei fără ar fi zburat a doua zi direct la o unitate disciplinară).

Oricum, de atunci am rămas marcat. Tresar de fiecare dată când mai aud pe cineva ţipând.

(Bucureşti, august 2016)